SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3541/97 prezentată de Sorin ROSCA STANESCU și Cristina ARDELENAU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 februarie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jurdsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 16 decembrie 1996 și înregistrată la 26 martie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, Sorin Roșca Stanescu și Cristina Ardeleanu sunt resortisanți români, născuți în 1949 și, respectiv, 1975 și reședința în București (România). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Vasiliu, avocat în baroul București. [Note1] Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele din speță Reclamanții sunt jurnaliști. La momentul faptelor, ei lucrau pentru jurnalul Ziua La 11 mai 1995, poliția din București a deschis o informație judiciară împotriva reclamanților, cu privire la un anumit număr de articole pe care le-au publicat în ziarul Ziua. Potrivit poliției, unele afirmații făcute cu privire la președintele român la momentul respectiv, domnul Iliescu, constituiau o ofensă la adresa autorității, care a fost pedepsită prin art. 238 din Codul penal. Deferiți Tribunalului de Primă Instanță din București, reclamanții au ridicat o excepție de neconstituționalitate de la art. 238 din Codul Penal, care a fost respinsă printr-o decizie din 6 martie 1996 a Curții Constituționale. Aceasta a constat în faptul că art. 238 din Codul penal a avut ca scop apărarea autorității din statul respectiv și că incriminarea în cauză era necesară, autoritatea din statul respectiv fiind o condiție pentru exercitarea puterilor în statul respectiv. Prin urmare, această infracțiune se referea la o ofensă îndreptată împotriva autorității, nu împotriva unei persoane. Mai mult decât atât, existența sa depindea de calitatea victimei, și anume, o persoană cu o activitate importantă în domeniu. Într-adevăr, acest articol era necesar pentru a stabili un climat perfect de ordine și securitate pentru persoanele cu sarcini importante în cadrul programului de guvernare. Constituțional a subliniat apoi că cerința esențială pentru ca o infracțiune să fie ridicată autorității era ca faptele comise să fie de natură să aducă atingere autorității, deoarece, în lipsa unei asemenea condiții, faptele nu constituiau o ofensă față de autoritate, ci o infracțiune împotriva unei persoane, chiar dacă aceste fapte au fost comise împotriva unei persoane cu o funcție importantă în statul respectiv. La 24 octombrie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din București i-a recunoscut pe reclamanții vinovați de încălcarea dreptului comunitar împotriva autorității prevăzute în art. 238 din Codul penal, pe motiv că, în articole care au apărut începând cu data de 9 mai 1995 în ziarul Ziua, ei au denigrat sau chiar l-au insultat pe președintele României, M. Iliescu, prin afirmații tendincioase sau contrare realității. Tribunalul a reieșit în special că, într-un articol apărut la 9 mai 1995, reclamantul îl tratase pe Președintele României, dl Iliacu, din interior, atrăgându-se de faptul că a ordonat distribuirea de arme la 22 decembrie 1989 și că astfel a declanșat în mod deliberat genocidele care au fost urmate. Instanța a susținut, de asemenea, că reclamanții au afirmat într-un articol publicat la 31 mai 1995 că domnul Iliescu fusese recrutat de KGB în timp ce acesta își făcea studiile la Moscova. Tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant la un an și pe reclamant la doi ani de închisoare. La 19 noiembrie 1996, Curtea Constituțională a respins recursul reclamanților împotriva deciziei din 6 martie 1996, considerând că art. 238 din Codul penal era în conformitate cu Constituția și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acuzația împotriva hotărârii din 24 octombrie 1996 a fost primită printr-o decizie definitivă din 24 martie 1997 a tribunalului județului din București. Acesta din urmă i-a abordat pe reclamanți, considerând că dispozițiile articolului 238 din Codul penal nu erau aplicabile presei, deoarece afirmațiile în cauză vizau aspecte politice, pentru care libertatea de exprimare, astfel cum era garantată prin art. 10 din convenție, era mai largă. În cele din urmă, instanța a indicat că reclamanții nu pot fi sancționați altfel decât prin norme deontologice. Dreptul și practica internă relevante Dispozițiile relevante din Codul penal prevăd: INFRACȚII CONTRA DIGNITE art. 205 - L mai mult sau mai puțin reputația unei persoane, prin cuvinte, gesturi sau orice alt mijloc, sau prin expunerea acesteia la batjocură va fi pedepsită cu închisoarea de la o lună la doi ani sau de la o latură la alta. (...) Parchetul poate fi sesizat printr-o plângere din partea victimei. (...) O persoană care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană la o pedeapsă penală, administrativă sau disciplinară, sau cu dispreț public, va fi pedepsită de la trei luni la un an sau de la o amendă. a) Dovada adevărului declarațiilor sau a declarațiilor poate fi acceptată în cazul în care declarația sau lacu au fost comise în apărarea unui interes legitim. • Dovada faptului că s-a făcut dovada adevărului nu constituie actul de culpă sau de calomnie. În cazul în care persoana menționată la art. 160 nu este în măsură să își îndeplinească obligațiile în temeiul alineatului (1) litera (a) din prezentul articol, autoritățile competente ale statului membru în cauză se asigură că autoritățile competente ale statului membru în cauză au acces la informațiile menționate la alineatul (1) litera (b) din prezentul articol și că autoritățile competente ale statului membru în cauză au acces la informațiile menționate la alineatul (2) din prezentul articol. În cazul în care un stat membru consideră că o astfel de persoană este o persoană fizică sau juridică, aceasta trebuie să fie considerată o persoană juridică sau o persoană juridică, în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză. Ciocnirile sau orice alt act de violență, precum și afectarea integrității fizice comise împotriva persoanei menționate la primul paragraf, în timpul exercitării funcțiilor sale sau pentru fapte comise în exercitarea funcțiilor sale sunt pedepsite cu o pedeapsă de închisoare de la 6 luni la 7 ani, și în caz de agresiune gravă la integritatea fizică, dd' o sentință de închisoare de 3 la 12 ani. Atunci când faptele menționate la paragrafele anterioare au fost comise împotriva unui magistrat, polițist, polițist sau alt militar, pedeapsa maximă va fi prelungită cu trei ani. Reclamanții susțin că art. 238 din Codul penal constituie o încălcare a articolului 10 din convenție și se plâng în această privință de decizia Curții Constituționale din 19 noiembrie 1996 de constatare a conformității articolului 238 din Codul penal cu Constituția României și cu Convenția. Ei susțin că art. 238 din Codul penal românesc care incriminează ofensa față de autoritate are un efect inhibator asupra jurnaliștilor care doresc să scrie despre persoanele cu o poziție înaltă în statul. Pe de altă parte, ei se plâng că art. 238 din Codul penal incriminează calomnia sau insulta cu privire la o autoritate mai severă decât art. 205 și 206 din același Cod penal care pedepsește cu privire la o persoană particulară. Într-adevăr, pentru încălcarea prevăzută în art. 238, Parchetul se soluționează din oficiu, plângerea victimei nu este necesară, în timp ce pentru cele prevăzute în art. 205 și 206 lit. (l) nu poate fi inițiată decât pe baza unei plângeri din partea victimei. Reclamanții consideră că o astfel de diferență de tratament îi împiedică pe jurnaliștii care doresc să discute probleme publice sau să difuzeze informații privind demnitarii sau politicienii care ocupă funcții în statul respectiv. Reclamanții se plâng de faptul că art. 238 din Codul penal contravine articolului 10 din convenție, deoarece această dispoziție este prea incertă și nu îndeplinește cerințele de accesibilitate și previzibilitate ale efectelor sale. În plus, nu este necesar ca aceasta să fie inclusă într-o societate democratică. Reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că art. 238 din Codul penal introduce o discriminare în pedepsele anumitor fapte, în funcție de calitatea persoanei vizate în scrierile jurnalistice. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, care implică obligații și responsabilități, pot fi supuse anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) apărării ordinii (...) O încălcare a Convenției în sensul art. 34 din cauza chiar existenței art. 238 din Codul penal românesc. Guvernul subliniază, pe de o parte, că reclamanții nu pot pretinde că articolul menționat a fost aplicat în detrimentul lor, deoarece reclamanții au fost plătiți prin hotărârea din 24 martie 1997. Pe de altă parte, acesta susține că nu s-a demonstrat că persoanele fizice au calitatea de victimă a unei victime, în lipsa unei măsuri concrete de punere în aplicare a articolului 238 din Codul penal. În special, susține că persoanele fizice nu au demonstrat o probabilitate rezonabilă de condamnare penală întemeiată pe acest articol din cauza simplei exercitării dreptului lor la libertatea de exprimare. În ceea ce privește publicarea de acte de calomnie, guvernul amintește că, potrivit jurisprudenței Comisiei, aceasta nu este în sine protejată de convenție (Times Newspapers Ltd. Regatul Unit, nr. 14631/89, dec. 5.3.90, D.R. 65, p. 307). În cele din urmă, guvernul susține că art. 238 este foarte rar aplicat, ultima dată fiind în 1997, când fostul președinte al României a depus plângere împotriva unui deputat. Cu toate acestea, acest caz este în curs de desfășurare în fața instanțelor române. Ei susțin că, prin declararea articolului 238 din Codul penal în conformitate cu Constituția și cu art. 10 din Convenție, Curtea Constituțională a lăsat să existe o reglementare care amenință libertatea jurnaliștilor de a informa cu privire la activitățile persoanelor cu sarcini importante în statul respectiv. Într-adevăr, orice critică la adresa unei persoane cu funcții importante în statul, în ceea ce privește activitatea sa, poate fi considerată, de către autoritățile române, ca o ofensă la adresa autorității din statul respectiv și, prin urmare, pedepsită în conformitate cu art. 238 din Codul penal. Prin urmare, reclamanții consideră că au calitatea de victimă pe care ar putea să o suporte direct, în viitor, efectele reglementării în cauză. În acest sens, aceștia susțin că urmărirea penală a Codului penal împotriva jurnaliștilor în temeiul articolului 238 din Codul penal nu este rară. Cu toate că tribunalele nu sunt de acord cu avizul Parchetului și îi achita pe inculpați, reclamanții consideră că simplul fapt de a permite Parchetului să dea în judecată din oficiu jurnaliștii sineanaliză într-o hărțuire incompatibilă cu libertatea de exprimare. Cu titlu de exemplu, pe lângă urmărirea penală împotriva acestora, reclamanții fac obiectul unor urmăriri penale recente întemeiate pe art. 238 din Codul penal și nu pe art. 206, care reglementează calomnia, împotriva unui jurnalist care a criticat președintele unui tribunal departamental. Curtea arată că reclamanții nu se plâng de urmărirea penală a acestora în fața Tribunalului departamental din București și care s-au încheiat prin achitarea lor la 24 martie 1997. Ei se plâng de art. 238 din Codul Penal, a cărui conformitate cu Constituția a fost confirmată de Curtea Constituțională în decizia sa din 19 noiembrie 1996. Curtea amintește că art. 34 îi mandatează pe particulari să susțină că o lege încalcă drepturile lor prin ea însăși, în lipsa unui act individual de executare, în cazul în care aceștia riscă să suporte direct efectele acestora (a se vedea, printre altele, Hotărârea Open Door și Dublin Well Woman c. Irlanda din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246, p. 22 § 44; Association Ekin c. Franța, nr. 39288/2001, c. 181.2000 ; Krone-Verlag GMBH et al. Austria, nr. 31564/96, dec. 7.3.2000). În plus, un jurnalist poate fi considerat, în anumite cazuri, victima unei încălcări a articolului 10 din Convenție, chiar dacă nici o acțiune de ofensare a autorității nu a fost inițiată din cauza articolelor pe care le-ar fi scris, de exemplu, atunci când legislația în domeniu este prea vagă pentru a permite prevederea riscului unei proceduri (a se vedea mutatis mutandis , nr. 14631/89, Times Newspapers Ltd. c/ Regatul Unit, Decizia Comisiei din 5 martie 1990, D.R. 65, p. 307). Cu toate acestea, Curtea consideră că acest lucru nu este cazul. În ceea ce privește urmărirea penală împotriva acestora, reclamanții au fost exonerați prin decizia Tribunalului de județ din București din 24 iunie 1990 martie 1997. După această decizie, tribunalele nu au demonstrat că au fost urmărite în temeiul articolului 238 din Codul Penal și, prin urmare, au fost împiedicate să comunice informații. În plus, Curtea subliniază că, spre deosebire de cauza Õ Association Ekin c. Franța, în care a considerat că riscul ca legislația în cauză să se aplice din nou recurentei nu era pur ipotetic, ci real și efectiv, în prezenta cauză, reclamanții, în calitate de jurnaliști, nu mai riscă să suporte efectele articolului 238 din Codul penal. În această privință, aceasta arată că, în decizia sa din 24 martie 1997, Tribunalul departamental din București a statuat în mod expres că art. 238 din Codul penal românesc nu era aplicabil în domeniul presei, având în vedere libertatea de exprimare, astfel cum este garantată prin art. 10 din Convenție. În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamanții nu pot pretinde că sunt victime în sensul articolului 34 din convenție și că, prin urmare, cererea trebuie declarată inadmisibilă ca fiind incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției, în temeiul articolului 34 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costumul Președintelui [Note1] A se verifica.
de la requête n° 35441/97
présentée par Sorin ROSCA STANESCU et Cristina ARDELEANU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 février 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 décembre 1996 et enregistrée le 26
mars 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Sorin Roșca Stănescu et Cristina Ardeleanu, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1949 et 1975 et résidant à Bucarest (Roumanie). Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Vasiliu, avocat au barreau de Bucarest.
[Note1]
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les requérants sont des journalistes. A l’époque des faits, ils travaillaient pour le journal «
Ziua
».
Le 11 mai 1995, la police de Bucarest ouvrit une information judiciaire à l’encontre des requérants, au sujet d’un certain nombre d’articles qu’ils avaient publiés dans le journal «
Ziua
». Selon la police, certaines affirmations faites au sujet du président roumain à l’époque, M. Iliescu, constituaient une offense à l’égard de l’autorité, infraction punie par l’article 238 du code pénal.
Déférés au tribunal de première instance de Bucarest, les requérants soulevèrent une exception d’inconstitutionnalité de l’article 238 du code pénal, qui fut rejetée par une décision du 6 mars 1996 de la Cour constitutionnelle. Celle-ci releva que l’article 238 du code pénal avait pour but de défendre l’autorité de l’Etat, et que l’incrimination en question était nécessaire, l’autorité de l’Etat étant une condition de l’exercice des pouvoirs dans l’Etat. Cette infraction concernait donc une offense dirigée contre l’autorité, non contre une personne. En outre, son existence dependait de la qualité de la victime, à savoir, une personne ayant une importante activité dans l’Etat. En effet, cet article était nécessaire pour établir un climat d’ordre et de sécurité parfaite pour les personnes ayant des charges importantes dans le cadre du programme de gouvernement. La Cour
constitutionnnelle souligna ensuite que l’exigence essentielle pour qu’une infraction d’offense à l’autorité soit relevée était que les faits commis soient de nature à porter atteinte à l’autorité, car, en l’absence d’une telle condition, les faits ne constituaient pas une offense à l’autorité, mais une infraction à l’encontre d’une personne, même si ces faits avaient été commis à l’encontre d’une personne ayant une importante fonction dans l’Etat.
Les requérants relevèrent appel de cette décision.
Le 24 octobre 1996, le tribunal de première instance de Bucarest reconnut les requérants coupables de l’infraction d’offense à l’égard de l’autorité prévue par l’article 238 du code pénal, au motif que, dans des articles parus à partir du 9 mai 1995 dans le journal « Ziua », ils avaient dénigré, voire insulté le président de la Roumanie, M. Iliescu, par des affirmations tendancieuses ou contraires à la réalité. Le tribunal releva en particulier que, dans un article paru le 9 mai 1995, le requérant avait traité le Président de la Roumanie, M. Iliescu, d’assassin, l’accusant d’avoir ordonné la distribution d’armes le 22 décembre 1989 et d’avoir ainsi déclenché délibérément le “génocide” qui s’en était suivi. Le tribunal releva également que les requérants avaient affirmé dans un article paru le 31 mai 1995 que M. Iliescu avait été recruté par le KGB pendant qu’il faisait ses études à Moscou.
Le tribunal condamna le premier requérant à un an et la requérante à deux ans d’emprisonnement.
Les intéressés interjetèrent appel contre cette décision.
Le 19 novembre 1996, la Cour constitutionnelle rejeta l’appel des requérants contre la décision du 6 mars 1996, jugeant que l’article 238 du code pénal était conforme à la Constitution et à l’article 10 de la Convention européenne des Droits de l’Homme.
L’appel contre le jugement du 24 octobre 1996 fut accueilli par une décision définitive du 24 mars 1997 du tribunal départemental de Bucarest. Celui-ci acquitta les requérants, jugeant que les dispositions de l’article 238 du code pénal n’étaient pas applicables à la presse, car les affirmations en question visaient des aspects politiques, pour lesquels la liberté d’expression telle que garantie par l’article 10 de la Convention était plus large. Le tribunal indiqua enfin que les requérants ne sauraient être sanctionnés autrement que par le biais de règles déontologiques.
B.
Le droit et la pratique interne pertinents
Les dispositions pertinentes du code pénal prévoient :
Article 205 - L’insulte
« L’atteinte à l’honneur ou à la réputation d’une personne, par des mots, gestes ou tout autre moyen, ou par l’exposition de celle-ci à la moquerie sera punie d’emprisonnement d’un mois à deux ans ou d’une amende.
(...)
Le parquet peut être saisi par une plainte émanant de la victime.
(...) »
Article 206 - La diffamation
« L’affirmation ou l’imputation en public d’un certain fait concernant une personne, fait qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, sera punie d’emprisonnement de trois mois à un an ou d’une amende. »
Article 207 - La preuve de la vérité
« La preuve de la vérité des affirmations ou des imputations peut être accueillie si l’affirmation ou l’imputation ont été commises pour la défense d’un intérêt légitime. Les agissements au sujet desquels la preuve de la vérité a été faite ne constituent pas l’infraction d’insulte ou de diffamation.
»
Article 238 - L’atteinte à l’honneur
« L’atteinte à l’honneur ou la menace commise en public contre l’une des personne mentionnées à l’article 160, concernant son activité et de nature à porter atteinte à l’autorité sera punie d’emprisonnement de 6 mois à 5 ans.
(...) »
Article 239 - Outrage à fonctionnaire
« L’insulte, la diffamation ou la menace commises directement ou par des moyens de communication directe à l’encontre d’un fonctionnaire qui exerce une fonction qui implique l’exercice de l’autorité de l’Etat, se trouvant dans l’exercice de ses fonctions ou pour des faits commis dans l’exercice de ses fonctions sont punies d’une peine d’emprisonnement de 3 mois à 4 ans.
Les coups ou tout autre acte de violence, ainsi que l’atteinte à l’intégrité physique commises à l’encontre de la personne mentionnée au premier alinéa, pendant l’exercice de ses fonctions ou pour des faits commises dans l’exercice de ses fonctions sont punies d’une peine de prison de 6 mois à 7 ans, et en cas d’atteinte grave à l’intégrité physique, dd’une peine de prison de 3 à 12 ans.
Lorsque les faits mentionnés aux alinéas précédents ont été commis à l’encontre d’un magistrat, policier, gendarme ou un autre militaire, le maximum de la peine sera majoré de trois ans ».
Les requérants prétendent que l’article 238 du code pénal constitue une violation de l’article 10 de la Convention et se plaignent à cet égard de la décision du 19 novembre 1996 de la Cour constitutionnelle constatant la conformité de l’article 238 du code pénal avec la Constitution roumaine et avec la Convention.
Ils allèguent que l’article 238 du code pénal roumain incriminant l’offense à l’égard de l’autorité a un effet inhibant sur les journalistes désirant écrire sur les personnes occupant une haute position dans l’Etat. D’autre part, ils se plaignent que l’article 238 du code pénal incrimine la diffamation ou l’insulte à l’égard d’une autorité plus sévèrement que ne le font les articles 205 et 206 du même code punissant l’insulte ou la diffamation à l’égard d’un particulier. En effet, pour l’infraction prévue dans l’article 238, le parquet se saisit d’office, la plainte de la victime n’étant pas nécessaire, tandis que pour celles prévues par les articles 205 et 206 l’instruction ne peut être commencée que sur plainte de la victime. D’autre part, les peines prévues par l’article 238 sont plus lourdes que celles prévues par les articles 205 et 206.
Les requérants estiment qu’une telle différence de traitement a pour effet de freiner les journalistes qui désirent débattre des problèmes publics ou diffuser des informations concernant des dignitaires ou des hommes politiques qui occupent des fonctions dans l’Etat.
Les requérants se plaignent de ce que l’article 238 du code pénal est contraire à l’article 10 de la Convention, en ce que cette disposition est trop incertaine et ne répond pas aux exigences d’accessibilité et de prévisibilité de ses effets. En outre, l’ingérence prévue par cette norme n’est pas nécessaire dans une société démocratique. Les requérants se plaignent également de ce que l’article 238 du code pénal introduit une discrimination dans la punition de certains faits, en fonction de la qualité de la personne visée dans les écrits journalistiques.
L’article 10 de la Convention dans sa partie pertinente est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la défense de l’ordre (...) »
Le Gouvernement soutient d’emblée que les requérants ne peuvent prétendre avoir qualité de «
victime
» d’une violation de la Convention au sens de l’article 34 du fait même de l’existence de l’article 238 du code pénal roumain. Le Gouvernement souligne, d’une part, que les requérants ne peuvent pas prétendre que ledit article a été appliqué en leur détriment, puisque les requérants ont été acquittés par l’arrêt du 24 mars 1997.
D’autre part, il fait valoir que les requérants n’ont pas démontré avoir qualité de «
victime
» en l’absence d’une mesure concrète d’application de l’article 238 du code pénal.
En particulier, il allègue que les requérants n’ont pas démontré une probabilité raisonnable d’une condamnation pénale fondée sur cet article en raison du simple exercice de leur droit à la liberté d’expression. Quant à la publication d’écrits diffamatoires, le Gouvernement rappelle que, selon la jurisprudence de la Commission, celle-ci n’est pas en soi protégée par la Convention (Times Newspapers Ltd. c/
Royaume-Uni, n° 14631/89, déc. 5.3.90, D.R. 65, p. 307). Enfin, le Gouvernement prétend que l’article 238 est très rarement appliqué, la dernière fois étant en 1997, lorsque l’ex-président de la Roumanie a porté plainte contre un député. Toutefois, cette affaire est actuellement pendante devant les juridictions roumaines.
Les requérants contestent la thèse du Gouvernement. Ils font valoir qu’en déclarant l’article 238 du code pénal conforme à la Constitution et à l’article 10 de la Convention, la Cour constitutionnelle a laissé subsister une réglementation qui menace la liberté des journalistes d’informer l’opinion sur les activités des personnes ayant des charges importantes dans l’Etat. En effet, toute critique à l’égard d’une personne ayant des fonctions importantes dans l’Etat, concernant son activité, peut être considérée, par les autorités roumaines, comme une offense à l’autorité de l’Etat et donc punie en vertu de l’article 238 du code pénal. Par conséquent, les requérants considèrent qu’ils ont la qualité de victime puisqu’ils risquent de subir directement, à l’avenir, les effets de la réglementation en question. A cet égard, ils soutiennent que les poursuites du code pénal à l’encontre des journalistes en vertu de l’article 238 du code pénal ne sont pas rares. Bien qu’il arrive que les tribunaux ne suivent pas l’avis du parquet et acquittent les inculpés, les requérants estiment que le simple fait de permettre au parquet de poursuivre d’office des journalistes s’analyse en un harcèlement incompatible avec la liberté d’expression.
A titre d’exemple, les requérants invoquent, outre les poursuites à leur encontre, des poursuites récentes fondées sur l’article 238 du code pénal et non sur l’article 206, qui régit la diffamation, à l’encontre d’un journaliste qui avait critiqué le président d’un tribunal départemental.
La Cour relève que les requérants ne se plaignent pas des poursuites engagées à leur encontre devant le tribunal départemental de Bucarest et qui ont pris fin par leur acquittement le 24 mars 1997. Ils se plaignent de l’article 238 du code pénal, dont la conformité avec la Constitution a été confirmé par la Cour constitutionnelle dans sa décision du 19
novembre
1996.
La Cour rappelle que l’article 34 habilite les particuliers à soutenir qu’une loi viole leurs droits par elle-même, en l’absence d’acte individuel d’exécution, s’ils risquent d’en supporter directement les effets (voir, parmi d’autres, arrêt Open Door et Dublin Well Woman c. Irlande du 29
octobre
1992, série A n° 246, p. 22, § 44
; Association Ekin c. France, n°
39288/98, déc. 18.1.2000
; Krone-Verlag GMBH et al c. Autriche, n°
31564/96, déc.
7.3.2000).
De surcroît, un journaliste peut, dans certains cas, être réputé victime d’une violation de l’article 10 de la Convention, même si aucune action pour offense à l’autorité n’a été engagée contre lui en raison d’articles qu’il aurait écrit, par exemple, lorsque la législation en la matière est trop vague pour permettre de prévoir le risque d’une procédure (voir,
mutatis mutandis
, n° 14631/89, Times Newspapers Ltd. c/ Royaume-Uni, décision de la Commission du 5 mars 1990, D.R. 65, p. 307).
En l’espèce cependant, la Cour estime que tel n’est pas le cas.
En ce qui concerne les poursuites engagées contre eux, les requérants ont été acquittés par la décision du tribunal départemental de Bucarest du 24
mars 1997. Après cette décision, les requérants n’ont pas démontré avoir été poursuivi en vertu de l’article 238 du code pénal, et donc empêchés de communiquer des informations.
En outre, la Cour souligne que, contrairement à l’affaire précitée Association Ekin c. France, dans laquelle elle avait estimé que le risque que la législation en cause s’applique de nouveau à la requérante n’était pas purement hypothétique, mais réel et effectif, dans la présente affaire les requérants, en tant que journalistes, ne risquent plus de supporter les effets de l’article
238 du code pénal. A cet égard, elle relève que dans sa décision du 24 mars 1997, le tribunal départemental de Bucarest a expressément jugé que l’article 238 du code pénal roumain n’était pas applicable dans le domaine de la presse, compte tenu de la liberté d’expression telle que garantie par l’article 10 de la Convention.
Dans ces circonstances, la Cour considère que les requérants ne sauraient se prétendre victimes
au sens de l’article 34 de la Convention et que la requête doit, dès lors, être déclarée irrecevable comme incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, en application de l’article 34
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
costa
Greffière
Président
[Note1]
A vérifier.