SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46312/99 prezentate de Aurelia Constandache împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Municipaloni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 11 septembrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie: ÎN FAȚĂ la originea cauzei se află cererea nr. 46312/99 formulată împotriva României de dl Aurelia Constandache (recurenta mai întâi). În urma decesului său, la 21 aprilie 2000, moștenitorii săi, și anume dl Rodica Gabriela Grumeza, fiica reclamantei, și dl Mihai Grumeza, nepotul recurentei, au exprimat, prin scrisoarea din 6 aprilie 2000, September 2000, dorința de a continua în instanță. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Ghiga, avocat la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. În 1939, reclamanta și soțul ei au achiziționat 5/8 de un imobil situat în Iași. În 1950, statul a preluat proprietatea, pe baza decretului de naționalizare nr. 92/1950. În 1956, statul a vândut proprietatea, în temeiul Decretului nr. 513/1956, C.N., N.M. și N.S. (persoane fizice) care, în 1963, a vândut proprietatea soților P.H. și P.M. La 1 iunie 1968, reclamanta și soțul ei au solicitat primăriei din Iași restituirea clădirii lor, dar au întâmpinat un refuz. În 1994, recurenta a introdus în fața Tribunalului de Primă Instană din Iași o acțiune în revendicare a proprietății asupra Primăriei din Iași și a întreprinderii care gestionează imobilele din lași. În calitate de moștenitoare a soțului său, aceasta susținea că bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar soțul ei era doctor în momentul naționalizării și era casnică și considera că naționalizarea clădirii lor era ilegală. Prin hotărârea din 3 octombrie 1994, instanța de primă instanță a respins cererea sa, pe motiv că nu stabilise că bunul revendicat se afla în patrimoniul părților pârâte. Recurenta a făcut apel la această hotărâre. Invocând art. 480 din Codul civil, aceasta susținea că cerințele Decretului nr. 92/1950 nu erau îndeplinite în momentul naționalizării, deoarece atât ea, cât și soțul ei decedat făceau parte din categoriile excluse din naționalizare. Prin decizia din 4 iunie 1997, tribunalul județ din Iași a respins apelul său, pe motiv că imobilul învestit fusese scos din patrimoniul statului. El a constatat în această privință că: după ce a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, proprietatea a fost apoi vândută soților P.H. și P.M. Recurenta a făcut recurs împotriva acestei decizii, susținând în special că instanțele inferioare nu erau pronunțate cu privire la legalitatea naționalizării și că nu au analizat nici dispozițiile Decretului nr. 513/1956, nici actele pe care le-a depus la dosarul în apel. Prin hotărârea definitivă din 3 aprilie 1998, tribunalul din Iași a respins acțiunea sa. În primul rând, Comisia a considerat că instanțele inferioare au calificat drept acțiune acțiune acțiunea părții nemulțumite atunci când au considerat că obiectul cererii sale era revendicarea proprietății. Curtea a constatat apoi că scrierile depuse la dosar de către părți prezentau faptul că bunul în litigiu fusese vândut în 1963. Or, bunul care nu mai face parte din patrimoniul părților pârâte, Curtea a considerat că instanțele inferioare nu erau obligate să compare titlul de proprietate al reclamantei cu cel al soților P.H. și P.M., actualii proprietari ai bunului, deoarece aceștia din urmă nu erau părți la litigiu. În ceea ce privește naționalizarea invocată de reclamantă, instanța este de părere că, la sfârșitul examinării actelor depuse de părțile la dosar, rezultă că naționalizarea a avut loc în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, deoarece numele fostului proprietar figura pe listele anexate la decret. Curtea a adăugat că, în orice caz, instanțele nu erau competente să examineze această chestiune, a cărei competență aparținea exclusiv autorității legislative. La o dată nespecificată, reclamanta a solicitat procurorului general să introducă o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 3 aprilie 1998. Prin scrisoarea din 7 septembrie 1998, Parchetul General i-a comunicat că cererea sa fusese respinsă, având în vedere faptul că tribunalele n a depășit atribuțiile lor. Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250-256, § 31-44). Griefs Recurenta a invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza duratei procedurii care a dus la încetarea procedurii din 3 aprilie 1998. În plus, Comisia a considerat că a suferit o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) menționat anterior, din cauza refuzului instanței judecătorești de a pronunța un recurs împotriva naționalizării și a constatării faptului că aceasta a fost afectată de nulitate absolută și se plângea și de refuzul procurorului general de a formula o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 3 februarie 2008. aprilie 1998, cu încălcarea articolului 13 din Convenție. De asemenea, aceasta a imputat o încălcare a articolului 14 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din Convenție din cauza faptului că, în alte acțiuni în culpă cu proprietăți naționalizate, tribunalele au dat câștig de cauză foștilor proprietari. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Comisia a considerat că naționalizarea clădirii sale era ilegală și că, prin Hotărârea din 3 aprilie 1998, instanța de apel din 3 aprilie 1998, a privat proprietatea sa, fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a beneficia de despăgubiri. Aurelia Constandache a decedat la 21 aprilie 2000, dar moștenitorii săi, și anume dl Rodica Gabriela Grumeza și dl Mihai Grumeza și-au exprimat, prin scrisoarea din 6 septembrie 2000, dorința de a prelua controlul. Curtea arată, de asemenea, că domnul Rodica Grumeza a renunțat, la 27 iulie 2000, la succesiunea defunctului și că, pe de altă parte, nu este cazul domnului Rodica Grumeza. Mihai Grumeza. Prin urmare, având în vedere obiectul prezentei cauze și ansamblul elementelor aflate în posesia sa, Comisia consideră că numai domnul Mihai Grumeza (denumit în continuare "reclamantul") (a se vedea în special Hotărârea Vocaturo c. Italia din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29 § 2, G. c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, § 2 și Hotărârea Pandolfelli și Palumbo Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 231-B, p. 16, § 2). În ceea ce privește obiecțiile 1. (a) Reclamantul consideră că durata procedurii în revendicare și în constatarea nulizării naționalizării proprietății pe care a moștenit-o nu corespunde cerinței de celeritate, garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție, care este formulată astfel în părțile sale relevante: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) aprilie 1998, a durat aproximativ patru ani pentru trei instanțe și, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant), consideră că o astfel de durată este rezonabilă, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, rezultă că această parte a spătarului trebuie, prin urmare, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. De asemenea, recurentul invocă o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță din cauza refuzului de a se pronunța în instană a Tribunalului de Primă Instană al Iașii de a lua în considerare legalitatea naionalizării. Guvernul consideră că Tribunalul din Iași nu a privat reclamanta de dreptul său de a avea acces la un tribunal, având în vedere că motivul pentru care a fost retrasă din acțiunea sa a fost utilizarea necorespunzătoare a procedurii judiciare. Guvernul admite că hotărârea instanței judecătorești conține, de asemenea, considerații generale privind competența limitată a instanțelor de a examina legalitatea naționalizării, dar consideră că Õ reiese în mod clar din textul hotărârii că aceste considerații nu au influențat în mod semnificativ decizia prin care instanțele au respins acțiunea instanței. Curtea ia notă mai întâi de faptul că bunica reclamantului nu a fost împiedicată să-și prezinte obiecțiunile în fața instanțelor interne și că, astfel cum rezultă din hotărârea instanței judecătorești, instanțele au examinat actele depuse de părțile la dosar și au concluzionat că naționalizarea a fost conformă cu Decretul nr. 92/1950. Curtea arată apoi că a reieșit în mod clar din hotărârea Curții de Justiție din cauza motivului pentru care aceasta din urmă a confirmat deciziile prim-judecătorilor care au respins acțiunea instanței, și anume lipsa de calitate pentru a acționa în fața părților pârâte. În aceste împrejurări, Curtea consideră că situația de fapt este diferită de cea a cauzei Brumărescu, în care a ajuns la concluzia unei încălcări a dreptului de a avea acces la o instanță în sensul articolului 6 alineatul (1) menționat anterior, în special din cauza excluderii, de către Curtea Supremă de Justiție, a competenței instanțelor de a cunoaște o acțiune în revendicare a reclamantului (cf. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, § 61-62). Prin urmare, rezultă că această parte a spătarului trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și 4 din Convenție. Reclamantul consideră că refuzul procurorului general de a formula o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 3 aprilie 1998 constituie o încălcare a dreptului său la o cale de atac eficientă, în sensul art. 13 din Convenție, care prevede: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor oficiale. Curtea ia notă de faptul că, solicitând procurorului general să introducă o acțiune în anulare, reclamantul a urmărit să obțină redeschiderea procedurii pronunțate printr-o hotărâre definitivă și reexaminarea cauzei sale de către Curtea Supremă de Justiție. Or, aceasta amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, Convenția nu garantează, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces (a se vedea Miliani c. Franța, apelul nr. 32916/96, Decizia Comisiei din 2 iulie 1997, Deciziile și Rapoartele 90-A, p. 161, 169. Prin urmare, acest litigiu este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respins în temeiul articolului Reclamantul se plânge, de asemenea, că a suferit o discriminare față de alți foști proprietari de clădiri naționalizați, cărora instanțele naționale le-ar fi dat câștig de cauză în acțiuni similare. Acesta menționează în esență art. 6 menționat anterior, coroborat cu art. 14 din convenție, care este astfel formulat: Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. În acest sens, Curtea constată că aceste afirmații nu sunt susținute de niciun element din dosar. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. În cele din urmă, reclamantul consideră că, din cauza deciziilor judecătorești prin care i se refuză restituirea proprietății, a suferit o privare de proprietate, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care dispune astfel în părțile sale relevante: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Guvernul consideră că reclamantul nu dispune de un bun sau de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Invocând cauza Malhous c. Republica Cehă (nr. 33071/96, Decizia din 13 decembrie 2000), susține că litigiul prezentat de bunica reclamantului în fața instanțelor naționale se referea la un bun vândut de la nivel național în 1963 și, prin urmare, eliberat din patrimoniul său cu mai mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România. Din acest motiv, el susține că calea aleasă de către persoana în cauză, și anume introducerea unei acțiuni în despăgubire împotriva statului, nu putea duce la restituirea proprietății și că, în schimb, aceasta ar fi trebuit să introducă o astfel de acțiune împotriva actualilor proprietari ai bunurilor. În cele din urmă, guvernul susține că reclamantul poate obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, care prevede, în articolul său, că persoanele private abuzive de proprietatea lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 au dreptul de a obține o despăgubire prin echivalent pentru bunurile lor. Reclamantul consideră că cauza este diferită de cauza Malhous invocată de guvern, care, prin urmare, nu ar fi aplicabilă în speță. În acest sens, se afirmă că naționalizarea proprietății este afectată de nulitate absolută, întrucât cerințele decretului nr. 92/1950 nu sunt îndeplinite în momentul naționalizării și consideră că a fost supusă unei confiscări de fapt incompatibile cu dreptul său de a-și respecta bunurile. În cele din urmă, el susține că nu poate obține, prin intermediul unei acțiuni în justiție, o reparație prin echivalentul bunurilor sale. Curtea reamintește că un solicitant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la bunurile sale Aceasta arată, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri în prezent, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă Pe de altă parte, speranța de a vedea supraviețuirea unui vechi drept de proprietate pe care îl are este de mult timp imposibilă de a exercita efectiv nu poate fi considerată ca fiind un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior (cf. Hotărârea Prince Hans-Adam II de Lichtenstein c. Germania [G.C.], nr.42527/98, § 83, ECHR, 27 iunie 2001). În speță, bunica reclamantului a introdus în fața instanțelor naționale o acțiune în despăgubire împotriva statului. Ea a contestat validitatea exproprierii efectuate de autorități în 1950, susținând în principal că măsura era contrară dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Curtea arată că a fost făcută exproprierea de către autoritățile din România, cum ar fi hotărârea instanței de apel din Iași la a confirmat, în 1950, fie înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției privind România. Prin urmare, Curtea nu este competentă rațional . pentru a examina circumstanțele de expropriere sau efectele continue ale acesteia până în prezent (a se vedea Malhous c. Republica Cehă (dec.), nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII. Aceasta consideră că, în aceste condiții, nu se pune problema unei încălcări continue a Convenției imputate autorităților române și care ar putea exercita efecte asupra limitelor temporale competenței Curții (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Prince Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania, citată anterior, § 85). Ca urmare a acestei măsuri de expropriere, nici bunica reclamantului, nici reclamantul însuși, ca moștenitor, nu au fost în măsură să exercite orice drept de proprietate asupra bunului. Prin urmare, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate considera că reclamantul a păstrat un drept de proprietate sau un drept de restituire sanalizându-se într-o Speranță legitimă, în sensul jurisprudenței Curții. În aceste condiții, hotărârile instanțelor naționale nu pot trece pentru că au adus vreo atingere 3, și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului . În măsura în care recurentul declară și dreptul român de a obține despăgubiri pentru imobilul său, Curtea amintește că Convenția nu garantează niciun drept la despăgubire pentru prejudiciile a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a Convenției (a se vedea Mayer și alții c. Germania, cereri n. 1890/91, 19048/91, 19342/92 și 19549/92, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, D.R. 85, p. 18). În consecință, această parte a spătarului este, de asemenea, incompatibilă cu dispozițiile Convenției din 4 martie 1996, D.R. 85, p. 18. Curtea, cu majoritate Declara cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Moduleer Președintele
de la requête n° 46312/99
présentée par Aurelia
Constandache
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 juin 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
G.
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 septembre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
A l’origine de l’affaire se trouve la requête n
o
46312/99 dirigée contre la Roumanie par M
me
Aurelia Constandache (la « requérante »). A la suite de son décès, le 21 avril 2000, ses héritiers, à savoir M
me
Rodica Gabriela Grumeza, fille de la requérante, et M.
Mihai Grumeza, petit-fils de la requérante, ont exprimé, par lettre du 6
septembre 2000, le souhait de continuer l’instance. Ils sont représentés devant la Cour par
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1939, la requérante et son époux achetèrent 5/8 d’un immeuble sis à Iași.
En 1950, l’Etat prit possession de l’immeuble, se fondant sur le décret de nationalisation n° 92/1950.
En 1956, l’Etat vendit l’immeuble, en vertu du décret n° 513/1956, à C.N., N.M. et N.S. (personnes physiques) qui, en 1963, vendirent l’immeuble aux époux P.H. et P.M.
Le 1er juin 1968, la requérante et son époux demandèrent à la mairie de Iași la restitution de leur immeuble, mais ils se heurtèrent à un refus.
En 1994, la requérante introduisit devant le tribunal de première instance de Iași une action en revendication de l’immeuble à l’encontre de la mairie de Iași et de l’entreprise gérant les immeubles de l’Etat. En tant qu’héritière de son époux, elle faisait valoir que les biens des salariés ne pouvaient pas être nationalisés en vertu du décret n°
92/1950. Or, son époux était médecin au moment de la nationalisation et elle était femme au foyer. Elle estimait dès lors que la nationalisation de leur immeuble était illégale.
Par jugement du 3 octobre 1994, le tribunal de première instance rejeta sa demande, au motif qu’elle n’avait pas établi que le bien revendiqué se soit trouvé dans le patrimoine des parties défenderesses.
La requérante fit appel de ce jugement. Invoquant l’article 480 du Code civil, elle faisait valoir que les exigences du décret n° 92/1950 n’étaient pas remplies au moment de la nationalisation, car tant elle que son défunt mari faisaient partie des catégories exclues de la nationalisation.
Par décision du 4 juin 1997, le tribunal départemental de Iași rejeta son appel, au motif que l’immeuble revendiqué était sorti du patrimoine de l’Etat. Il constata à cet égard qu’après avoir été nationalisé en vertu du décret n° 92/1950, l’immeuble avait été ensuite vendu aux époux P.H. et P.M.
La requérante fit recours contre cette décision, en faisant valoir notamment que les juridictions inférieures ne s’étaient pas prononcées sur la légalité de la nationalisation et n’avaient analysés ni les dispositions du décret n° 513/1956, ni les actes qu’elle avait versés au dossier en appel.
Par un arrêt définitif du 3 avril 1998, la cour d’appel de Iași rejeta son recours. Elle estima tout d’abord que les juridictions inférieures avaient fait une juste qualification de l’action de la partie démanderesse lorsqu’ils avaient jugé que l’objet de sa demande était la revendication de l’immeuble. La cour constata ensuite que les écrits versés au dossier par les parties faisaient état de ce que le bien litigieux avait été vendu en 1963. Or, le bien ne faisant plus partie du patrimoine des parties défenderesses, la cour estima que les juridictions inférieures n’étaient pas tenues de comparer le titre de propriété de la demanderesse avec celui des époux P.H. et P.M., les actuels propriétaires du bien, car ces derniers n’étaient pas parties au litige.
Quant à l’illégalité de la nationalisation alléguée par la demanderesse, la cour estima qu’au terme de l’examen des actes versés par les parties au dossier, il résultait que la nationalisation avait eu lieu conformément au décret n° 92/1950, car le nom de l’ancien propriétaire figurait dans les listes annexées au décret. La cour ajouta qu’en tout état de cause, les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner cette question, dont la compétence appartenait exclusivement au pouvoir législatif.
A une date non précisée, la requérante demanda au procureur général de former un recours en annulation contre l’arrêt du 3
avril 1998.
Par lettre du 7 septembre 1998, le parquet général lui communiqua que sa demande avait été rejetée, compte tenu de ce que les tribunaux n’avaient pas outrepassé leurs attributions.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n°
1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44).
Griefs
1.
La requérante alléguait une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure ayant abouti à l’arrêt de la cour d’appel du 3
avril 1998.
2.
Elle estimait en outre avoir subi une atteinte à son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 précité, en raison du refus de la cour d’appel de Iași d’examiner la légalité de la nationalisation et de constater qu’elle était frappée de nullité absolue.
3.
Elle se plaignait aussi du refus du procureur général de former un recours en annulation contre l’arrêt du 3
avril 1998, en violation de l’article
13 de la Convention.
4.
Elle alléguait également une atteinte à l’article 14 combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention en raison de ce que, dans d’autres actions en revendication d’immeubles nationalisés, les tribunaux ont donné gain de cause aux anciens propriétaires.
5.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, elle estimait que la nationalisation de son immeuble était illégale et que, par l’arrêt du 3
avril
1998, la cour d’appel l’a privée de son bien, sans que cette privation ait poursuivi un but d’utilité publique et sans qu’elle ait la possibilité de se voir octroyer un dédommagement.
A.
Observation préliminaire
La Cour note que M
me
Aurelia Constandache est décédée le 21
avril
2000, mais que ses héritiers, à savoir M
me
Rodica Gabriela Grumeza et M.
Mihai Grumeza ont exprimé, par lettre du 6 septembre 2000, le souhait de reprendre l’instance.
La Cour relève aussi que M
me
Rodica Grumeza a renoncé, le 27
juillet
2000, à la succession de la défunte et qu’en revanche, tel n’est pas le cas pour M.
Mihai Grumeza. Elle estime dès lors, eu égard à l’objet de la présente affaire et à l’ensemble des éléments qui sont en sa possession, que seul M.
Mihai Grumeza (ci-après « le requérant
») peut prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l’examen de la requête et lui reconnaît dès lors la qualité pour se substituer désormais à la requérante en l’espèce (voir notamment les arrêts Vocaturo c. Italie du 24 mai 1991, série
A n° 206-C, p. 29, § 2, G. c. Italie du 27 février 1992, série A n°
228-F, p. 65, § 2, et Pandolfelli et Palumbo
c.
Italie du 27 février 1992, série A n° 231-B, p. 16, § 2).
B.
Sur les griefs
Le requérant estime que la durée de la procédure en revendication et en constatation de la nullité de la nationalisation de l’immeuble dont il a hérité ne répond pas à exigence de célérité, garantie par l’article 6 § 1 de la Convention, qui est libellé ainsi dans ses parties pertinentes :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement n’a pas fourni d’observations sur ce point.
La Cour note que la procédure en cause, qui a débuté en 1994 et s’est terminée le 3
avril 1998, a duré environ quatre ans pour trois instances. Elle estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), qu’une telle durée apparaît raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie du grief doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
b)
Le requérant allègue aussi une violation de son droit d’accès à un tribunal en raison du refus de la cour d’appel de Iași d’examiner la légalité de la nationalisation. Il invoque l’article 6 § 1 précité.
Le gouvernement estime que la cour d’appel de Iași n’a pas privé la requérante de son droit d’accès à un tribunal compte tenu de ce que la raison pour laquelle elle l’a déboutée de son action a été l’utilisation inadéquate de la procédure judiciaire. Le gouvernement admet que l’arrêt de la cour d’appel contient aussi des considérations générales sur la compétence limitée des tribunaux pour examiner la légalité de la nationalisation, mais il estime qu’il ressort clairement du texte de l’arrêt que ces considérations n’ont nullement influencé la décision par laquelle les tribunaux ont rejeté l’action de l’intéressée.
La Cour note tout d’abord que la grand-mère du requérant n’a pas été empêchée de porter ses griefs devant les juridictions internes et que, ainsi qu’il résulte de l’arrêt de la cour d’appel, les tribunaux ont examiné les actes versés par les parties au dossier et ont conclu que la nationalisation avait été conforme au décret n° 92/1950. La Cour relève ensuite qu’il ressort clairement de l’arrêt de la cour d’appel la raison pour laquelle celle-ci a confirmé les décisions des premiers juges qui avaient rejeté l’action de l’intéressée, à savoir le défaut de qualité pour agir des parties défenderesses.
Dans ces circonstances, la Cour estime que la situation de fait est différente de celle de l’affaire Brumărescu, où elle avait conclu à une violation du droit d’accès à un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 précité, en raison notamment de l’exclusion, par la Cour suprême de justice, de la compétence des tribunaux pour connaître de l’action en revendication du requérant (cf. l’arrêt
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n°
28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 61-62).
Il s’ensuit que cette partie du grief doit dès lors être également rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant estime que le refus du procureur général de former un recours en annulation contre l’arrêt du 3
avril 1998 constitue une atteinte à son droit à un recours effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, qui dispose :
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement n’a pas fourni d’observations sur ce point.
La Cour note qu’en demandant au procureur général de former un recours en annulation, le requérant visait à obtenir la réouverture de la procédure tranchée par un arrêt définitif et le réexamen de sa cause par la Cour suprême de justice. Or, elle rappelle que, selon une jurisprudence constante, la Convention ne garantit pas, comme tel, le droit à la révision d’un procès (cf. Miliani c. France, requête n°
32916/96, décision de la Commission du 2
juillet 1997, Décisions et Rapports 90-A, pp. 161, 169).
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
3.
Le requérant se plaint également d’avoir subi une discrimination par rapport à d’autres anciens propriétaires d’immeubles nationalisés, auxquels les tribunaux nationaux auraient donné gain de cause dans des actions similaires. Il invoque en substance l’article 6 précité, combiné avec l’article
14 de la Convention, qui est ainsi libellé :
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Le Gouvernement n’a pas fourni d’observations à cet égard.
La Cour note que ces allégations ne sont étayées par aucun élément du dossier. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
4.
Le requérant estime enfin qu’en raison des décisions de justice lui refusant la restitution de l’immeuble, il a subi une privation de sa propriété, contraire l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, qui dispose ainsi dans ses parties pertinentes :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. »
Le Gouvernement estime que le requérant ne disposait pas d’un bien ou d’une espérance légitime, au sens de l’article 1 du protocole n° 1 à la Convention. Invoquant l’affaire
Malhous c. République tchèque
(n°
33071/96, décision du 13 décembre 2000), il fait valoir que le litige porté par la grand-mère du requérant devant les tribunaux nationaux concernait un bien vendu par l’Etat en 1963 et sorti, dès lors, de son patrimoine plusieurs années avant la ratification de la Convention par la Roumanie. Il allègue, de ce fait, que la voie choisie par l’intéressée, à savoir l’introduction d’une action en revendication contre l’Etat, ne pouvait pas aboutir à la restitution de l’immeuble, et qu’en revanche, elle aurait dû introduire une telle action contre les actuels propriétaires du bien. Le Gouvernement fait enfin valoir que le requérant peut obtenir un dédommagement en vertu de la loi n°
10/2001 qui prévoit, dans son article
1
er
, que les personnes privées abusivement de leur propriété entre le 6
mars
1945 et le 22 décembre 1989 ont le droit d’obtenir une réparation par équivalent pour leur bien.
Le requérant estime que l’affaire est différente de l’affaire
Malhous
invoquée par le Gouvernement, qui ne serait pas, dès lors, applicable en l’espèce. Il fait valoir à cet égard que la nationalisation de l’immeuble est frappée de nullité absolue, les exigences du décret n° 92/1950 n’étant pas remplies au moment de la nationalisation. Il estime avoir subi une confiscation de fait, incompatible avec son droit au respect de ses biens. Il fait enfin valoir qu’il ne peut pas obtenir, par la voie d’une action en justice, une réparation par équivalent de son bien.
La Cour rappelle qu’un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n° 1 précité que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportaient à ses « biens », au sens de cette disposition. Elle relève aussi que, d’après la jurisprudence constante des organes de la Convention, la notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété. En revanche, l’espoir de voir reconnaître la survivance d’un ancien droit de propriété qu’il est depuis bien longtemps impossible d’exercer effectivement ne peut être considéré comme un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 précité (cf. l’arrêt
Prince Hans-Adam II de Lichtenstein c.
Allemagne
[G.C.], n°42527/98, § 83, ECHR, 27 juin 2001).
En l’espèce, la grand-mère du requérant a intenté devant les juridictions nationales une action en revendication à l’encontre de l’Etat. Elle a contesté la validité de l’expropriation effectuée par les autorités en 1950, en faisant principalement valoir que la mesure était contraire aux termes du décret n°
92/1950.
La Cour relève que l’expropriation a été faite par les autorités de Roumanie, comme l’arrêt de la cour d’appel de Iași l’a confirmée, en 1950, soit avant le 20 juin 1994, date d’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie. La Cour n’est donc pas compétente
ratione temporis
pour examiner les circonstances de l’expropriation ou les effets continus produits par elle jusqu’à ce jour (cf.
Malhous c. République
tchèque
(déc.), n° 33071/96, 13 décembre 2000, CEDH 2000-XII). Elle estime que, dans ces conditions, il n’est nullement question d’une violation continue de la Convention imputable aux autorités roumaines et susceptible de déployer des effets sur les limites temporelles à la compétence de la Cour (cf.,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c.
Allemagne
, précité, § 85).
A la suite de cette mesure d’expropriation, ni la grand-mère du requérant, ni le requérant lui-même, en tant qu’héritier, n’ont été en mesure d’exercer un quelconque droit de propriété sur le bien. Dès lors, aux fins de l’article 1 du Protocole n° 1, on ne saurait considérer que le requérant a conservé un droit de propriété ou un droit à restitution s’analysant en une «
espérance légitime », au sens de la jurisprudence de la Cour.
Dans ces conditions, les décisions des juridictions nationales ne sauraient passer pour avoir porté une quelconque atteinte aux « biens » du requérant, au sens de l’article 1 du Protocole n° 1. Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35
§
3, et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
Dans la mesure où le requérant allègue aussi l’impossibilité, en droit roumain, d’obtenir un dédommagement pour son immeuble, la Cour rappelle que la Convention ne garantit aucun droit à réparation pour des dommages dont la cause initiale ne constitue pas une violation de la Convention (cf.
Mayer et autres c. Allemagne, requêtes n
os
18890/91, 19048/91, 19342/92 et 19549/92, décision de la Commission du 4
mars
1996, D.R. 85, p. 18).
Il s’ensuit que cette partie du grief est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président