SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32913/96 prezentate de Clotilda Alexandrina MIHAILESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 iunie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucales Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 mai 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere prima decizie privind admisibilitatea din 10 octombrie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Clotilda Alexandrina Mihailescu, este un resortisant român, născut în 1934 și rezident în Brașov. Guvernul pârât a fost reprezentat de dna Roxana Rizoiu, agent al guvernului român pe lângă Curte. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1937, tatăl reclamantei a cumpărat un bun imobil situat în Brașov. Acest bun este compus dintr-o casă de 12 apartamente (divizat la subsol, la parter și pe două etaje) și dintr-un teren de 400,32 m2. Din inscripțiile făcute în registrul funciar reiese că tatăl reclamantei deținea o parte corespunzătoare 237 714 / 471 744 din bunul menționat. În 1950, statul a preluat proprietatea menționată, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. În 1993, reclamanta, în calitate de moștenitoare a tatălui său, sesizează instanța de primă instanță din Brașov cu privire la o acțiune în revendicare a societății din statul Brașov. Brașov, administrator al locuințelor din statul Brașov și primarul orașului Brașov. Ea a susținut că tatăl său era proprietarul unei proprietăți în Brașov și că statul se afla într-o poziție corectă, abuzând în mod abuziv de decretul de naționalizare nr. 92/1950. Însă, în momentul naționalizării, tatăl său era magistrat pensionat și, din acest motiv, acest bun era exclus din naționalizare. Prin hotărârea din 25 martie 1993, Tribunalul a considerat că aceasta încalcă articolul II din Decretul nr. 92/1950 că imobilul care a aparținut tatălui reclamantei fusese naționalizat. El a considerat că nu dobândise dreptul de proprietate în mod legal și că, prin urmare, reclamanta era proprietarul bunului. Instanța a ordonat ca dreptul reclamantei să fie înscris în registrul funciar. Primăria Brașov a introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri, care a fost respinsă printr-o hotărâre din 12 iulie 1993 a Tribunalului Județean din Brașov. Primăria Brașov a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri, care a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă a instanței judecătorești din Brașov din 16 noiembrie 1993. La 14 septembrie 1995, recurenta și-a donat proprietatea fiului său, F.N.H., iar acesta și-a înregistrat dreptul de proprietate în registru. F.N.H. a devenit astfel proprietarul părții corespunzătoare 237 714 / 471 744 din bunul respectiv. Din elementele dosarului reiese că F.N.H. și-a schimbat numele în N.H. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat, în fața Curții Supreme de Justiție, o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 25 martie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 9 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea din 25 martie 1993 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul membru era adecvat bunul în cauză în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov nu a putut pronunța hotărârea sa potrivit căreia reclamanta era adevăratul proprietar al bunului pe care îl deținea prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul de drept le-ar fi aplicat în mod abuziv. Vânzarea apartamentelor nr. 1, 7, 8 și 12 de la l Din elementele dosarului reiese că, la o dată nespecificată, primăria Brașov a solicitat în numele statului membru la data înregistrării dreptului său de proprietate pe registrul funciar, în conformitate cu hotărârea Curții Supreme de Justiție. La 11 februarie 1997, cererea Primăriei a fost respinsă, pe motiv că persoana care figura în calitate de proprietar pe registrul funciar era fiul recurentei, N.H.C., și întrucât hotărârea Curții Supreme fusese pronunțată împotriva recurentei, și nu a acesteia din urmă, era imposibil să se aducă această înscriere în registru. O fotocopie a părții relevante din registrul funciar a fost depusă de guvernul pârât. Dezvoltări ulterioare În 1998, recurenta a formulat în fața Tribunalului de Primă Instanță din Brașov o acțiune în constatarea faptului că naționalizarea bunului în litigiu era ilegală, pe motiv că tatăl său făcea parte dintr-o categorie exclusă de la naționalizare. Primăria Brașov a depus o cerere reconvențională, solicitând anularea înscrierilor în registrul funciar în 1995. În același timp, o acțiune în revendicare a bunului în litigiu a fost formulată de fiul recurentei, N.H.C. Din elementele dosarului reiese că, la 11 decembrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov a decis să se alăture ambelor acțiuni. O a treia acțiune, formulată împotriva societății, a primăriei Brașov, reclamantei și N.H.C., de către foștii chiriași ai proprietății lor, care au achiziționat apartamentele care constituie proprietatea menționată anterior, O.N., B.A., M.E., K.G.E., a fost anexată la același dosar. Aceștia din urmă au solicitat recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra apartamentelor n 1, 7, 8 și 12 din clădirea Õ, achiziționate în temeiul Legii nr. 112/95. O cerere de intervenție a fost depusă în același dosar de N.H.C., acesta solicitând anularea contractelor de vânzare încheiate în favoarea chiriașilor K.E. și O.M. Patru cereri de intervenție au fost depuse de R.E., G.M., I.N. și B.E., chiriașii apartamentelor n 2, 6, 9 și 10, pentru a condamna primăria Brașov să încheie contracte de vânzare a apartamentelor pe care le locuiau. La 11 decembrie 1998, tribunalul a dispus suspendarea pe motiv că o plângere penală privind aceeași clădire era pendinte. La 18 martie 1999, tribunalul județ din Brașov a primit cererea reclamantei și a anulat hotărârea. Prin aceeași hotărâre tribunalul a înaintat cauza instanței departamentale, în conformitate cu normele de competență de atribuire prevăzute de Codul de procedură civilă. Prin hotărârea din 21 decembrie 2001, tribunalul județean din Brașov a găzduit acțiunea O.N., BA., M.E., K.E. și a constatat că aceștia erau proprietarii apartamentele pe care le cumpăraseră în temeiul Legii nr. 112/95, dar a respins cererile de înscriere a drepturilor lor pe registrul funciar. Instanța a anulat donația încheiată la 14 septembrie 1995 de către reclamantă în favoarea fiului său și a dispus radierea înscrierii N.H.C. pe registrul funciar. Prin aceeași hotărâre, instanța a respins acțiunea N.H.C. în anulare a contractelor de vânzare încheiate în beneficiul O.N., B.A., M.E., K.E. În cele din urmă, instanța a respins acțiunea în constatarea reclamantei ca fiind nefondată. La 13 iunie 2002, tribunalul de apel al lui Brașov a primit apelul și a dat dreptul la acțiune în constatarea recurentei. Curtea a respins acțiunea O.N., B.A., M.E., K.E., ca nefondată. Prin aceeași hotărâre, Curtea a constatat că N.H.C. era titularul dreptului de proprietate înscris în registrul funciar, ca urmare a donaiei făcute de reclamantă. Curtea pronuna ulterior nulitatea contractelor de vânzare privind apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/95 către O.N., B.A., M.E., K.E. În ceea ce privește restul sistemului de judecată, Curtea a decis să-l mențină neschimbat. O.N., B.A., M.E., K.E., Primăria Brașov și S.C. Rial au formulat o acțiune împotriva acestei decizii. Prin Hotărârea din 22 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a luat act de dezmințirea O.N., B.A., M.E., K.E. la judecata acțiunii lor. Prin aceeași hotărâre, Înalta Curte a respins acțiunile Primăriei Brașov și ale societății Astfel, N.H.C. își recunoaște dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, și anume asupra cotei-parte corespunzătoare 237 714 471 744 din bunul respectiv. Dreptul intern relevant Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumărescu c. România ([GC], n 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII). 115/1938 privind registrele funciare, în părțile sale relevante, se citește astfel Art. 17 Drepturile reale asupra imobilelor pot fi dobândite dacă între vânzători și cumpărători există un acord în acest sens și dacă această constituție sau transmitere a dreptului este înscrisă pe cartea funciară. : (...) 1. în cazul în care titlul în temeiul căruia a fost făcută inscripția nu era validă (...) Art. 36 La acțiune în rectificare, sub rezerva prescrierii acțiunii pe fond, este imscripibil împotriva celui care a obținut proprietatea (...) Art. 37 Atunci când acțiunea în rectificare solicitată în temeiul articolului 34 alineatul (1) este introdusă împotriva unei părți terțe de bună credință, aceasta poate fi introdusă în termen de trei ani de la înregistrarea cererii de înscriere a cărei rectificare este solicitată. Actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui bun imobil, încheiat în mod valabil înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi (...) care nu a fost înscris în registrul funciar își va produce efectele de la înscrierea sa în registrul funciar, în conformitate cu regimul juridic aplicabil la data încheierii sale. În observațiile sale suplimentare prezentate la 8 decembrie 2000, guvernul invocă noi elemente de fapt și consideră că recurenta nu poate pretinde că este victima unei încălcări a convenției și solicită Curții să respingă cererea. Potrivit guvernului, la 14 septembrie 1995, recurenta și-a donat partea sa din bunul menționat fiului său, N.H.C., contractul de donație fiind înregistrat în registrul jurisdicțiar. După guvern, N.H.C. este inclus în acesta ca proprietar al bunului în litigiu și furnizează o fotocopie a registrului funciar. Guvernul consideră că, în momentul pronunțării hotărârii Curții Supreme de Justiție, și anume la 9 februarie 1996, recurenta nu mai dispunea de proprietatea sa, deoarece îi fusese acordată fiului său înainte de această dată. Prin urmare, având în vedere că, la 14 septembrie 1995, fiul recurentei a devenit proprietarul bunului în litigiu, că efectele hotărârii Curții Supreme trebuie analizate în raport cu acesta, că recurenta este singura persoană care a sesizat Curtea Europeană și că noul proprietar, N.H.C., a omis să facă acest lucru, guvernul consideră că reclamanta nu își poate asuma responsabilitatea pentru aceasta. În cele din urmă, guvernul subliniază că valabilitatea contractului de donare nu a fost afectată, nici o decizie definitivă care nu și-a anulat efectele. În observațiile sale ca răspuns la cele ale guvernului și primite la 30 În ianuarie 2001 în cadrul grefei, recurenta nu contestă existența contractului de donație și nici înscrierea sa în registrul funciar, dar consideră că Aceasta subliniază că, în urma hotărârii Curții Supreme, titlul său de proprietate a fost anulat și că, în plus, o acțiune în anulare a donației era pe rol în fața instanțelor interne. Curtea trebuie să examineze excepția preliminară a guvernului prin care solicită Curții să declare cererea inadmisibilă. Aceasta include această cerere ca o invitație de a aplica ultima teză din art. 35 alin. (dec.), nr. 29958/96, 8 aprilie 2003). Această dispoziție permite Curții, chiar și în stadiul de examinare a fondului, sub rezerva dispozițiilor art. 55 din Regulamentul său de procedură, să revină asupra deciziei prin care a fost declarată admisibilă instanța atunci când constată că aceasta ar fi trebuit considerată inadmisibilă din unul dintre motivele enumerate la alin. (1) - (3) din art. 35, inclusiv incompatibilitatea cu dispozițiile Convenției (art. În conformitate cu jurisprudența sa constantă, există o astfel de incompatibilitate, rație personae, în cazul în care reclamantul nu poate sau nu mai poate pretinde că este victima presupusei încălcări (a se vedea, de exemplu, Ilhan c. Turcia [GC], n 22277/93, § 52, CEDH 2000 VII și Pisanoc. Italia [GC], n 36732/97, § 34, 24 octombrie 2002). Pe de altă parte, Curtea constată că motivul pe care guvernul intenționează să-și întemeieze excepția, și anume existența unui transfer de proprietate asupra imobilului care face obiectul prezentei cereri, exista deja la examinarea admisibilității cererii. În consecință, același argument ar fi trebuit să fie invocat într-o etapă anterioară a procedurii (a se vedea printre altele - Artico c. Italia Hotărârea din 13 mai 1980, seria A, n 37 p. 13, § 27, Brumarescu citată anterior, § 52 și 53, Golea c. România, 29973/1996, § 24, 17 decembrie 2002). Curtea observă că, în momentul în care a fost introdusă cererea, precum și în momentul în care camera a declarat că este admisibilă, guvernul putea invoca existența contractului de donație din 1995 și, prin urmare, lipsa calității de victimă a recurentei. Or, guvernul a formulat acest argument pentru prima dată la 8 decembrie 2000, după decizia Curții din 10 octombrie 2000 de declarare a cererii admisibile. Prin urmare, este forțat să o ridice. Cu toate acestea, Curtea consideră că situația de fapt și de drept creată de existența donației din 1995 impune din partea sa o analiză ex officio a condițiilor privind admisibilitatea cererii, în temeiul articolului 35 alineatul (4) in fine (a se vedea. Ida De Vita, Gelsomina De Cicco, Eligio Trimigliozzi, Carmine Mare și Guida Solla c Italia, dec. n 44473/98, 44474/98, 44775/98 și 4477/98, 10 septembrie 2002, și Medeanu c. România citată anterior). Cu privire la obiecțiunile formulate la articolele 6 alineatul (1) și 1 din Protocolul nr 1 la Convenția Recurentă a susținut că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 9 În februarie 1996, să recunoască instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare era contrară art. 6 alin. (1) din Convenție; în plus, aceasta se plângea că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, așa cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul, în observațiile sale prezentate Curții după decizia privind admisibilitatea, consideră că reclamanta nu mai are calitatea de victimă și solicită respingerea obiecțiunilor sale ca fiind incompatibile rațională personae Curtea constată că reclamanta, care a beneficiat de o decizie definitivă de recunoaștere a dreptului său de proprietate asupra bunului care face obiectul prezentei cereri, a încheiat un contract de donație cu privire la acest lucru înainte de pronunțarea hotărârii Curții Supreme de Justiție și, prin urmare, trebuie să stabilească dacă respectivul contract de donație a constituit un adevărat transfer de proprietate, de natură să își exercite toate efectele juridice. Curtea constată că, la 15 septembrie 1995, în ziua următoare încheierii contractului de donare, noul proprietar, N.H.C., și-a înscris dreptul de proprietate în registrul funciar. Aceasta observă că, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data faptelor, înscrierea dreptului de proprietate în registrul funciar era constitutiv de proprietate și făcea opozabilă terților dreptul astfel obținut. În ceea ce privește rectificarea în mod corespunzător a înscrierilor făcute în registrul peisagistic, Curtea constată că o astfel de acțiune ar putea fi posibilă dacă titlul în temeiul căruia a fost făcută înregistrarea nu era valabil. Or, valabilitatea donației a fost confirmată ca urmare a procedurii finalizate în decembrie 2003. În plus, în cazul în care Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 25 martie 1993 prin dreptul la acțiune al procurorului general, aceasta nu a dispus niciodată anularea contractului de donație în cauză. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că contractul de donație încheiat între reclamant și N.H.C. între reclamant și N.C. a constituit un adevărat transfer de proprietate. Comisia consideră că, în cazul de față, recurenta nu avea niciun interes să acționeze în fața Curții, în special în ceea ce privește dreptul de proprietate transferat în 1995 și că, pe lângă calitatea sa de victimă, nu mai există niciun motiv, având în vedere executarea hotărârii din 9 februarie 1996 și recunoașterea validității donării prin decizii definitive (a se vedea Ponova c. România, cauza nr. 29972/96, 30 aprilie 2002). Prin urmare, Curtea consideră că recurenta nu poate să se preocupe de dreptul de a nu fi acuzată de o victimă mai întâi în sensul articolului 34 din convenție și că obiecțiile sale ridicate în temeiul articolelor 6 alineatul (1) și 1 din Protocolul nr. 1 menționate anterior trebuie, prin urmare, să fie declarate inadmisibile ca fiind incompatibile cu dispozițiile convenției, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și (4) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
32913/96
présentée par Clotilda Alexandrina MIHAILESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 22 juin 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 mai 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la première décision sur la recevabilité du 10 octobre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Clotilda Alexandrina Mihailescu, est une ressortissante roumaine, née en 1934 et résidant à Brașov. Le gouvernement défendeur était représenté par Mme Roxana Rizoiu, agent du Gouvernement roumain auprès de la Cour.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1937, le père de la requérante acheta un bien immobilier sis à Brașov. Ce bien est composé d’une maison de 12
appartements (disposés au sous-sol, au rez
‑
de-chaussée et sur deux étages) et d’un terrain de 400,32
m².
Il ressort des inscriptions faites sur le registre foncier que le père de la requérante détenait une quote-part correspondant à 237
714 / 471
744 dudit bien.
En 1950, l’État prit possession dudit bien en invoquant le décret de nationalisation n
o
92/1950.
1.
L’action en revendication et le recours en annulation
En 1993, la requérante, en tant qu’héritière de son père, saisit le tribunal de première instance de Brașov d’une action en revendication à l’encontre de l’entreprise d’Etat «
R
» Brașov, administratrice de logements d’Etat et de la mairie de la ville de Brașov. Elle fit valoir que son père était propriétaire d’un bien sis à Brașov et que l’Etat se l’était approprié abusivement, en se prévalant du décret de nationalisation n
o
92/1950. Or, au moment de la nationalisation, son père était magistrat à la retraite et pour cette raison ce bien était exclu de la nationalisation.
Par un jugement du 25 mars 1993, le tribunal releva que c’était en violation de l’article II du décret n
o
92/1950 que l’immeuble ayant appartenu au père de la requérante avait été nationalisé. Il jugea que l’Etat n’avait pas acquis le droit de propriété légalement et que, dès lors, la requérante était la propriétaire du bien. Le tribunal ordonna que le droit de la requérante soit inscrit sur le registre foncier.
La mairie de Brașov interjeta appel de ce jugement, appel qui fut rejeté par un arrêt du 12 juillet 1993 du tribunal départemental de Brașov.
La mairie de Brașov forma contre cet arrêt un recours, qui fut rejeté par un arrêt définitif de la cour d’appel de Brașov du 16 novembre 1993.
Le 14 septembre 1995, la requérante fit don de son bien à son fils, F.N.H., et celui-ci fit inscrire son droit de propriété dans le registre foncier («
carte
funciară
»
). F.N.H. devint ainsi propriétaire de la quote-part correspondant à 237 714 / 471 744 dudit bien.
Il ressort des éléments du dossier que F.N.H. a changé son nom en N.H.C.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma, devant la Cour suprême de justice, un recours en annulation contre le jugement du 25 mars 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n
o
92/1950.
Par un arrêt du 9 février 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 25 mars 1993 et, sur le fond, rejeta l’action en revendication de la requérante. Elle constata que l’Etat s’était approprié le bien en question en vertu du décret de nationalisation n
o
92/1950 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance de Brașov n’avait pu rendre son jugement constatant que la requérante était la véritable propriétaire du bien qu’en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était appropriés abusivement.
2.
La vente des appartements n
os
1, 7, 8 et 12 de l’immeuble litigieux
En 1996, S.C. «
R
», gérante des logements d’Etat, vendit les appartements susmentionnés aux anciens locataires O.N., B.A., M.E. et K.E., en vertu de la loi n
o
112/1995.
3.
L’inscription du droit de propriété sur le registre foncier
Il ressort des éléments du dossier qu’à une date non précisée, la mairie de Brașov demanda au nom de l’Etat l’inscription de son droit de propriété sur le registre foncier, en vertu de l’arrêt de la Cour suprême de justice.
Le 11 février 1997, la demande de la mairie fut rejetée, au motif que la personne qui figurait en tant que propriétaire sur le registre foncier était le fils de la requérante, N.H.C, et comme l’arrêt de la Cour suprême avait été prononcé à l’encontre de la requérante et non de ce dernier, il était impossible de porter ladite inscription sur le registre. Une photocopie de la partie pertinente du registre foncier fut déposée par le gouvernement défendeur.
4.
Développements ultérieurs
En 1998, la requérante forma devant le tribunal de première instance de Brașov une action en constatation du fait que la nationalisation du bien litigieux était illégale, au motif que son père faisait partie d’une catégorie exclue de la nationalisation.
La mairie de Brașov déposa une demande reconventionnelle, en demandant l’annulation des inscriptions faites sur le registre foncier en
1995.
Parallèlement, une action en revendication du bien litigieux fut formée par le fils de la requérante, N.H.C.
Il ressort des éléments du dossier que, le 11 décembre 1998, le tribunal de première instance de Brașov décida de joindre les deux actions.
Une troisième action, formée à l’encontre de la société «
R
», la mairie de Brașov, la requérante et N.H.C., par les anciens locataires de l’immeuble litigieux ayant acheté les appartements composant ledit bien, O.N., B.A., M.E., K.G.E., fut jointe au même dossier. Ces derniers demandaient la reconnaissance de leur droit de propriété sur les appartements n
os
1, 7, 8 et 12 de l’immeuble litigieux, achetés en vertu de la loi n
o
112/95. Une demande d’intervention fut déposée au même dossier par N.H.C., celui-ci demandant l’annulation des contrats de vente conclus en faveur des locataires K.E. et O.M. Quatre demandes d’intervention furent déposées par R.E., G.M., I.N. et B.E., les locataires des appartements n
os
2, 6, 9 et 10, afin de condamner la mairie de Brașov à conclure des contrats de vente des appartements qu’ils habitaient.
Le 11 décembre 1998, le tribunal ordonna le sursis au motif qu’une plainte pénale concernant le même immeuble était pendante.
La requérante forma appel de ce jugement.
Le 18 mars 1999, le tribunal départemental de Brașov accueillit l’appel de la requérante et annula le jugement. Par la même décision le tribunal renvoya l’affaire devant le tribunal départemental, selon les normes de compétence d’attribution prévues par le Code de procédure civile.
Par jugement du 21 décembre 2001, le tribunal départemental de Brașov accueillit l’action de O.N., B.A., M.E., K.E. et constata que ceux-ci étaient propriétaires des appartements qu’ils avaient achetés en vertu de la loi n
o
112/95, mais rejeta les demandes d’inscription de leurs droits sur le registre foncier.
Le tribunal prononça l’annulation de la donation conclue le 14
septembre
1995 par la requérante en faveur de son fils et ordonna la radiation de l’inscription de N.H.C. faite sur le registre foncier.
Par le même jugement, le tribunal rejeta l’action de N.H.C. en annulation des contrats de vente conclus au bénéfice de O.N., B.A., M.E., K.E. Enfin, le tribunal rejeta l’action en constatation de la requérante comme mal fondée.
Le requérante et N.H.C. formèrent appel de ce jugement.
Le 13 juin 2002, la cour d’appel de Brașov accueillit leur appel et fit droit à l’action en constatation de la requérante. La cour rejeta l’action de O.N., B.A., M.E., K.E., comme mal fondée.
Par même jugement, la cour constata que N.H.C. était titulaire du droit de propriété inscrit sur le registre foncier, à la suite de la donation faite par la requérante.
La cour prononça ensuite la nullité des contrats de vente portant sur les appartements vendus en application de la loi n
o
112/95 à O.N., B.A., M.E., K.E.
Pour ce qui est du restant du dispositif du jugement la cour décida de le maintenir inchangé.
O.N., B.A., M.E., K.E., la mairie de Brașov et S.C. Rial formèrent un recours contre cette décision.
Par arrêt du 22 décembre 2003, la Haute Cour de Cassation et de Justice (ancienne Cour suprême de justice) prit acte du désistement de O.N., B.A., M.E., K.E. au jugement de leur recours. Par le même arrêt, la Haute Cour rejeta les recours de la mairie de Brașov et de la société «
R
» comme mal fondés.
Ainsi, N.H.C. vit reconnaître son droit de propriété sur le bien litigieux, à savoir sur la quote-part correspondant à 237
714
/
471
744 dudit bien.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n
o
2.
Le décret-loi n
o
115/1938 concernant les registres fonciers, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
Article 17
«
Les droits réels sur les immeubles peuvent être acquis si entre vendeurs et acheteurs il y a accord en ce sens et si ladite constitution ou transmission du droit est inscrite sur le livre foncier.
»
Article 34
«
La rectification d’un livre foncier peut être demandée par toute personne intéressée
: (...) 1. si le titre en vertu duquel l’inscription s’est faite n’était pas valable (...)
»
Article 36
«
L’action en rectification, sous réserve de la prescription de l’action au fond, est imprescriptible à l’encontre de celui qui a obtenu la propriété (...)
»
Article 37
«
Quand l’action en rectification demandée sur la base de l’article 34 § 1 est introduite à l’encontre d’un tiers de bonne foi, elle peut être introduite dans un délai de trois ans à partir de l’enregistrement de la demande d’inscription dont la rectification est demandée.
»
3.
L’article 59 de la loi n
o
7/1996 sur le cadastre et la publicité immobilière, dans ses parties pertinentes se lit ainsi
:
«
L’acte juridique concernant la constitution ou la transmission d’un bien immobilier, conclu valablement avant l’entrée en vigueur de la présente loi (...) qui n’a pas été inscrit sur le registre foncier produira ses effets à partir de son inscription sur le registre foncier, conformément au régime juridique applicable au moment de sa conclusion.
»
A.
Sur la qualité de victime de la requérante
Dans ses observations complémentaires soumises le 8 décembre 2000, le Gouvernement invoque de nouveaux éléments de fait et estime que la requérante ne saurait se prétendre victime d’une violation de la Convention et invite la Cour à rejeter la requête.
Selon le Gouvernement, le 14 septembre 1995, la requérante a fait don de sa quote-part dudit bien à son fils, N.H.C., le contrat de donation étant enregistré sur le registre foncier. D’après le Gouvernement, N.H.C. y figure en tant que propriétaire du bien litigieux. Il fournit une photocopie du registre foncier.
Le Gouvernement estime qu’au moment du prononcé de l’arrêt de la Cour suprême de justice, à savoir le 9 fevrier 1996, la requérante ne disposait plus de son bien, car elle l’avait donné à son fils avant cette date. D’après lui, l’arrêt de la Cour suprême n’a porté aucune atteinte à ses droits.
Par conséquent, étant donné que le 14 septembre 1995 le fils de la requérante est devenu propriétaire du bien litigieux, que les effets de l’arrêt de la Cour suprême doivent etre analysés par rapport à celui-ci, que la requérante est la seule personne ayant saisi la Cour européenne et que le nouveau propriétaire, N.H.C., a omis de le faire, le Gouvernement estime que la requérante ne peut pas se prétendre «
victime
» au sens de l’article 34 de la Convention.
Enfin, le Gouvernement souligne que la validité du contrat de donation n’a pas été affectée, aucune décision définitive n’ayant annulé ses effets.
Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement et reçues le 30
janvier 2001 au greffe, la requérante ne conteste pas l’existence du contrat de donation ni son inscription dans le registre foncier, mais estime qu’en vertu des lois en vigueur (à savoir le décret n
o
115/1938 portant sur le registre foncier) cette inscription peut faire l’objet d’une action en rectification.
Elle souligne qu’à la suite de l’arrêt de la Cour suprême son titre de propriété a été annulé et que, de plus, une action en annulation de la donation était pendante devant les juridictions internes.
La Cour doit d’emblée examiner l’exception préliminaire du Gouvernement par laquelle il demande à la Cour de déclarer la requête irrecevable. Elle comprend cette demande comme une invitation à appliquer la dernière phrase de l’article 35 § 4 de la Convention selon laquelle la Cour peut rejeter une requête qu’elle considère comme irrecevable «
à
tout
stade
de la procédure
» (
voir Medeanu c. Roumanie
(déc.), n
o
29958/96, 8 avril 2003).
Cette disposition permet à la Cour, même au stade de l’examen du fond, sous réserve de ce qui est prévu à l’article 55 de son règlement, de revenir sur la décision par laquelle la requête a été déclarée recevable lorsqu’elle constate que celle-ci aurait dû être considérée comme irrecevable pour une des raisons énumérées aux alinéas 1 à 3 de l’article 35, y compris l’incompatibilité avec les dispositions de la Convention (article
35
§
3
combiné avec l’article 34 de la Convention). Selon sa jurisprudence constante, une telle incompatibilité existe,
ratione personae,
si le requérant ne peut pas, ou ne peut plus, se prétendre victime de la violation alléguée (voir, par exemple,
Ilhan c. Turquie
[GC], n
o
22277/93, §
2000
‑
VII et
Pisano c. Italie
[GC], n
o
36732/97, § 34, 24
octobre
2002).
En revanche, la Cour note que la raison sur laquelle le Gouvernement entend fonder son exception, à savoir l’existence d’un transfert de propriété portant sur l’immeuble objet de la présente requête, existait déjà lors de l’examen de la recevabilité de la requête. Pareil argument aurait dû, par conséquent, être soulevé à un stade antérieur de la procédure (voir parmi d’autres -
Artico c. Italie
arrêt du 13 mai 1980, série A, n
o
37 p. 13, § 27,
Brumarescu
précité, §§ 52 et 53,
Golea c. Roumanie,
n
o
29973/1996, § 24, 17
décembre 2002).
La Cour observe qu’au moment de l’introduction de la requête ainsi qu’au moment où la chambre a déclaré celle-ci recevable, le Gouvernement pouvait invoquer l’existence du contrat de donation de 1995 et, par conséquent, l’absence de la qualité de victime de la requérante.
Or, le Gouvernement a formulé cet argument pour la première fois le 8
décembre 2000, après la décision de la Cour du 10 octobre 2000 déclarant la requête recevable. Dès lors il est forclos à le soulever.
Néanmoins, la Cour estime que la situation de fait et de droit créée par l’existence de la donation de 1995 exige de sa part une analyse
ex officio
des conditions sur la recevabilité de la requête, en vertu de l’article 35 § 4
in fine
(cf.
Ida De Vita, Gelsomina De Cicco, Eligio Trimigliozzi, Carmine Mare et Guida Solla c
.
Italie,
déc. n
os
44473/98, 44474/98, 44475/98, 44476/98 et 44477/98, 10 septembre 2002, et
Medeanu c. Roumanie
précitée).
B.
Sur les griefs tirés des articles
6 § 1 et 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention
La requérante alléguait que le refus de la Cour suprême de justice, le 9
février 1996, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, elle se plaignait que cet arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
Le Gouvernement, dans ses observations soumises à la Cour après la décision sur la recevabilité, estime que la requérante n’a plus la qualité de victime et demande le rejet de ses griefs comme incompatibles
ratione
personae
.
La Cour note que la requérante, qui
bénéficiait d’une décision définitive reconnaissant son droit de propriété sur le bien objet de la présente requête, a conclu un contrat de donation portant sur ce bien avant le prononcé de l’arrêt de la Cour suprême de justice.
Elle doit donc établir si ledit contrat de donation a constitué un véritable transfert de propriété, de nature à déployer tous ses effets juridiques.
La Cour observe que le 15 septembre 1995, soit le jour suivant la conclusion du contrat de donation, le nouveau propriétaire, N.H.C, a fait inscrire son droit de propriété dans le registre foncier.
Elle note que, selon les dispositions légales en vigueur à l’époque des faits, l’inscription du droit de propriété dans le registre foncier était constitutive de propriété et rendait opposable aux tiers le droit ainsi obtenu. Quant à l’éventuelle rectification des inscriptions faites dans le registre foncier, la Cour note qu’une telle action était possible si le titre en vertu duquel l’inscription a été faite n’était pas valable. Or, la validité de la donation a été confirmée à la suite de la procédure terminée en décembre
2003.
De plus, si la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif du 25 mars 1993, en faisant droit au recours du procureur général, elle n’a jamais ordonné l’annulation du contrat de donation en cause.
La Cour arrive donc à la conclusion que le contrat de donation conclu en 1995 entre la requérante et N.H.C. a constitué un véritable transfert de propriété.
Elle est d’avis que, dans le cas d’espèce, la requérante n’avait pas intérêt à agir devant la Cour, s’agissant du droit de propriété transféré en 1995 et qu’ainsi sa qualité de victime ne subsiste pas, vu l’impossibilité d’exécution de l’arrêt du 9 février 1996 et la reconnaissance de la validité de la donation par décisions définitives (cf.
Ponova c. Roumanie
, déc. n
o
29972/96, 30
avril 2002).
La Cour estime dès lors que la requérante ne peut pas se prétendre «
victime
» au sens de l’article 34 de la Convention et que ses griefs soulevés au titre des articles 6
er
du Protocole n
o
1 précités doivent, dès lors, être déclarée irrecevables comme incompatibles
ratione
personae
avec les dispositions de la Convention, en application de l’article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président