CtEDO 10.10.2000 Auto

MIHAILESCU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
10.10.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
MIHAILESCU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32913/96 prezentată de Clotilda Alexandrina MIHAILESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 mai 1996 și înregistrată la 10 septembrie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean român, născut în 1934 și rezident în Brașov, Transilvania. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Ioan Bărbat, avocat în baroul Brașov. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1993, reclamanta, ca moștenitoare a tatălui său N. G., sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Brașov cu privire la o acțiune în revendicare împotriva societății din Țările de Jos R. Brașov, administrator al locuințelor din statul de Jos, și primăria orașului Brașov. Ea a susținut că tatăl său a fost proprietarul unei case din Brașov și că statul se afla într-o poziție corespunzătoare în mod abuziv, prevalând de decretul de naționalizare nr. 92/1950. Cu toate acestea, în momentul naționalizării, tatăl său era magistrat pensionat și, din acest motiv, casa sa era exclusă de la naționalizare. Prin hotărârea din 25 martie 1993, tribunalul a considerat că aceasta era cu încălcarea articolului II din Decretul nr. 92/1950 că casa care a aparținut tatălui reclamantei fusese naționalizată. El a considerat că nu a dobândit dreptul de proprietate legal și că, prin urmare, reclamanta era proprietarul legitim al casei. Tribunalul a dispus ca dreptul reclamantei să fie înscris în cartea de proprietate. Primăria Brașov a introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri, susținând că statul a dobândit dreptul de proprietate prin prescrierea de doi ani prevăzută de decretele nr. 218/1960 și 712/1966. Tribunalul a considerat că statul nu putea invoca prescripția, deoarece deținerea de către statul a fost fondată pe violență. Primăria Brașov a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel a lui Brașov din 16 noiembrie 1993. În 1995, reclamanta a donat unul dintre apartamentele casei fiului său, N.D.C., iar ambele au inclus dreptul lor de proprietate în cartea funciară (carte funciară) La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 25 martie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 9 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 25 februarie 1996 Martie 1993 și a respins acțiunea reclamantei. Ea a subliniat că legea era un mijloc de achiziționare a proprietății, a constatat că statul și-a potrivit casa în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, a cărui aplicare nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că instanța de Primă Instanță a putut pronunța hotărârea prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășirea atribuțiilor sale și prin încălcarea celor ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparații pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. La o dată nespecificată, statul a vândut toate apartamentele terților chiriași ai casei, în ciuda faptului că reclamanta și fiul său au fost incluse în cartea funciară ca proprietari ai casei. Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 9 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Prin invocarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că, prin anularea hotărârii din 25 martie 1993, care și-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție a privat dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Recurenta susține că această încălcare este continuă, deoarece statul a vândut casa unor terți și că aceasta se află în imposibilitatea de a o recupera. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 4 mai 1996 și înregistrată la 10 septembrie 1996. La 16 martie 1999, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 15 iunie 1999, iar reclamanta a răspuns la aceasta la 8 septembrie 1999. La 13 martie 2000, Curtea a decis să acorde recurentei dreptul la asistență judiciară. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. În ceea ce privește această excepție, Curtea amintește că aceasta a respins deja în hotărârea Brumarescu c. România, [GC] nr. 28342/95, § 55, CEDH 1999 - VII . În prezenta cauză, Curtea nu descoperă nicio circumstanță care să îi permită să dea o concluzie diferită. Prin urmare, trebuie respinsă excepția preliminară a guvernului. Recurenta invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță în temeiul hotărârii din 9 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamanta a fost împiedicată de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe, dar a fost îndreptată către o altă cale de atac. Guvernul susține că Legea nr.112/1995 este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Recurenta susține că a sesizat tribunalele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, care sunt competente să examineze acest tip de litigii și susține că fondul oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinat de către judecător de validitatea titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit recurentei, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, recurenta susține că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările cu titlu Astfel, Curtea Supremă de Justiție nu mai poate beneficia de acest lucru. Astfel, Curtea Supremă de Justiție nu mai are dreptul la orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, Ö Õ nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea, cu atât mai mult cu cât statul a vândut casa unor terțe părți. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurenta se plânge că, prin anularea hotărârii din 25 martie 1993, care și-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție la privarea de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei și că aceasta trebuie examinată în lumina primei propoziții din art. 1 din Protocolul nr. 1. În opinia sa, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor judiciare și legislative în lat. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție constituia singurul mijloc de atingere a obiectivului respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alții, Irlanda (Curtea D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), acesta consideră că recurenta nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. recurenta respinge teza guvernului. Comisia consideră că hotărârea din 10 septembrie 1996 a Curții Supreme de Justiție a Uniunii Europene, în mod abuziv, nu a urmărit un scop de interes public și că tribunalele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. Ea observă că ea este văzută în afara proprietății sale fără să i se acorde nici un drept de proprietate, și că încălcarea dreptului său de proprietate continuă, deoarece statul a vândut casa unor terțe părți. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2004-06-22
0,97
MIHAILESCU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 32913/96 présentée par Clotilda Alexandrina MIHAILESCU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 22 juin 2004 en une chambre c
CtEDO 2000-06-06
0,96
STATE, STATE ET ALBU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31680/96 présentée par Teodora Paraschiva STATE, Ioan STATE et Venera Ileana ALBU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin
CtEDO 2000-10-10
0,96
FALCONIAU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32943/96 présentée par Rodica FALCOIANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de
CtEDO 2000-10-10
0,96
BALANESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 35831/97 présentée par Maria Ivonne BALANESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de
CtEDO 2000-10-10
0,96
SMOLEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30324/96 présentée par Elena SMOLEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E.
Sursă