SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35831/97 prezentată de Maria Ivonne BALANESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor L'pei (secțiunea I), care se află la data de octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 31 martie 1997 și înregistrată la 28 aprilie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean român, născut în 1926 și rezident în București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 noiembrie 1993, recurenta sesizează instanța de primă instanță din primul district al Bucureștiului cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară. În cele din urmă, reclamanta și-a abandonat proprietatea imobiliară, în conformitate cu decretul de naționalizare nr. 218/1960, întrucât reclamanta și-a retras proprietatea imobiliară. Tribunalul a acceptat cererea recurentei printr-o hotărâre din 30 mai 1994. El a considerat că aceaceasta a fost printr-o interpretare abuzivă a articolului II din Decretul nr. 218/1960, pe care l-a naționalizat la apartamentul reclamantei. Prin urmare, instanța a hotărât că statul nu a dobândit în mod legal dreptul de proprietate asupra acestui bun, și a dispus restituirea apartamentului reclamantei. Primăria orașului București a luat apel. La 10 februarie 1995, tribunalul județ din București a respins recursul. În absența unei căi de atac, hotărârea din 30 mai 1994 a devenit definitivă, neputând fi atacată printr-o acțiune ordinară. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii definitive, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 218/1960. Prin hotărârea din 28 noiembrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 30 mai 1994 și a respins acțiunea recurentei. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 218/1960 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. În consecință, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București a putut pronunța judecata prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășirea atribuțiilor sale și prin încălcarea celor ale autorității legislative. În 1998, recurenta a introdus o nouă acțiune în revendicare în fața instanței de primă instanță din primul district București. Potrivit informațiilor furnizate de aceasta la 13 martie 2000, procedura este încă în curs de desfășurare în fața instanței de primă instanță. La o dată nespecificată, la o dată la care statul a vândut apartamentul în litigiu unui terț, fost chiriaș al apartamentului. GRIFS Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe Hotărârea din 28 noiembrie 1996 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al cărui stat se baza. Prin invocarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că, prin anularea hotărârii din 30 mai 1994, Curtea Supremă de Justiție a privat dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Recurenta susține că această încălcare continuă, deoarece, având în vedere vânzarea de către statul membru al apartamentului său către un terț, se află în imposibilitatea de a-l recupera. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 31 martie 1997 și înregistrată la 4 octombrie 1996. La 23 noiembrie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 17 februarie 2000, iar reclamanta a răspuns la aceasta la 6 martie 2000. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Recurenta invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță în temeiul hotărârii din 28 noiembrie 1996 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, hotărârea Curții Supreme de Justiție a privat-o pe reclamantă de dreptul său de a avea acces la o instanță, dar susține că această intruziune a fost de foarte scurtă durată. Guvernul susține că Legea nr.112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Recurenta susține că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Potrivit acesteia, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. Recurenta susține că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările pe titlu Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție nu mai are dreptul de a acționa pentru a-și soluționa litigiul, iar acesta nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurenta se plânge că, prin anularea hotărârii din 30 mai 1994, care și-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție la a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. recurenta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei, dat fiind că aceasta tratează o situație de fapt similară cu cauza Brumãescu c. România (GC, nr. 28342/95, CEDH 1999-VII). recurenta susține că guvernul recunoaște încălcarea dreptului său de proprietate. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 35831/97
présentée par Maria Ivonne BALANESCU
contre Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
10
octobre
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 mars 1997 et enregistrée le 28 avril 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est un ressortissante roumaine, née en 1926 et résidant à Bucarest.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 novembre 1993, la requérante saisit le tribunal de première instance du 1er arrondissement de Bucarest d’une action en revendication immobilière. L’intéressée fit valoir qu’elle avait été propriétaire d’un appartement sis à Bucarest et qu’en 1948, elle avait été expulsée suite à une réquisition de l’appartement pour les besoins de l’armée soviétique. Par la suite, l’Etat s’était approprié abusivement cet appartement, en se prévalant du décret de nationalisation n° 218/1960, considérant que la requérante avait abandonné son bien immobilier.
Le tribunal fit droit à la demande de la requérante par un jugement du 30 mai 1994. Il jugea que c’était par une interprétation abusive de l’article II du décret n° 218/1960, que l’Etat avait nationalisé l’appartement de la requérante. Par conséquent, le tribunal jugea que l’Etat n’avait pas acquis légalement le droit de propriété sur ce bien, et ordonna la restitution de l’appartement à la requérante.
La mairie de la ville de Bucarest interjeta appel. Le 10 février 1995, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel. En l’absence de recours, le jugement du 30
mai
1994 devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par voie de recours ordinaire.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie, forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement définitif, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n° 218/1960.
Par un arrêt du 28 novembre 1996, la Cour suprême de justice annula le jugement du 30 mai 1994 et rejeta l'action de la requérante. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l'Etat s'était approprié la maison en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n° 218/1960 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême de justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement qu’en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif.
En 1998, la requérante introduisit une nouvelle action en revendication devant le tribunal de première instance du 1er arrondissement de Bucarest. Selon les informations fournies par celle-ci le 13 mars 2000, la procédure est toujours pendante devant le tribunal de première instance.
A une date non précisée, l’Etat vendit l’appartement en litige à un tiers, ancien locataire de l’appartement.
1.
La requérante allègue une violation de l’article 6 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 28 novembre 1996 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
2.
La requérante se plaint, en invoquant l’article 1 du Protocole n°1 à la Convention, de ce qu'en annulant le jugement du 30 mai 1994, la Cour suprême de justice l’a privée du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. La requérante fait valoir que cette atteinte continue, car, eu égard à la vente par l’Etat de son appartement à un tiers, elle se trouve dans l’impossibilité de le récupérer.
La requête a été introduite le 31 mars 1997 et enregistrée le 4 octobre 1996.
Le 23 novembre 1999, la Cour européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 17 février 2000, et la requérante y a répondu le 6 mars 2000.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
1.
La requérante allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 28 novembre 1996 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
L’article 6 § 1 de la Convention dispose, dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...]
»
Le Gouvernement admet que dans la présente affaire l’arrêt de la Cour suprême de justice a privé la requérante de son droit d’accès à un tribunal, mais soutient que cette intrusion a été de très courte durée. Le Gouvernement fait valoir que la loi
n°112/1995, entrée en vigueur le 29 janvier 1996 est destinée précisément à réparer les abus commis par l’ancien régime communiste.
La requérante affirme qu’elle a saisi les tribunaux roumains d’une action en revendication immobilière, que les tribunaux sont normalement compétents à examiner ce type de litiges. Selon elle, le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 de la Convention. La requérante fait valoir que la loi n°
112/1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations «
sur titre
», de sorte qu’elle ne peut pas en bénéficier. Ainsi, la Cour suprême de justice l’a privée de tout recours pour faire trancher son litige, puisqu’il ne dispose plus de la voie judiciaire pour récupérer son bien.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
La requérante se plaint de ce qu'en annulant le jugement du 30 mai 1994, qui avait constaté son droit de propriété, la Cour suprême de justice l’a privée du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. La requérante invoque l'article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement admet que dans la présente affaire il y a eu atteinte au droit de propriété de la requérante, étant donné qu’elle traite d’une situation de fait semblable à l’affaire Brumărescu
c. Roumanie (GC, n° 28342/95, CEDH 1999-VII).
La requérante fait valoir que le Gouvernement reconnaît la violation de son droit de propriété.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente