Basacopol împotriva României

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34992/97 prezentată de Alexandru BASACOPOL împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțitru, judecători și grefier de secțiune, Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 12 februarie 1997 și înregistrată la 19 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant român, născut în 1926 și rezident în București.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1994, reclamantul, în calitate de moștenitor, a introdus o acțiune în revendicare împotriva întreprinderii de t â r R., administrator al locuințelor de t â , și a primăriei orașului București. În fața instanței de primă instanță din districtul 4, el a susținut că mama sa a fost proprietara unei case din București, care fusese rechiziționată în 1950 de către Partidul Comunist, și că familia reclamantului fusese deportată. În 1963, statul membru era în mod abuziv casa, prevalându-se de decretul de naționalizare 218/1960. Or, în momentul naționalizării, bunul imobil nu fusese abandonat și, prin urmare, casa era exclusă de la naționalizare.

Prin hotărârea din 29 septembrie 1994, instanța a arătat că decretul nr. 218/1960 nu respecta dispozițiile Constituției referitoare la proprietate. El a considerat că statul nu a dobândit dreptul legal de proprietate și că, prin urmare, reclamantul era proprietarul legitim al casei. Deși ar fi putut da recurs și recurs, hotărârea din 29 septembrie 1994 nu a fost atacată, astfel încât a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni ordinare. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a formulat, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă, recurs în anulare a hotărârii de primă instanță. În memoriul său în fața Curții Supreme de Justiție, el a făcut să se afirme că: în ceea ce privește legalitatea decretului nr. 218/1960, instanța inferioară și-a depășit competența de atribuire și a încălcat competența puterii legislative.

Prin urmare, a solicitat Curții să anuleze și să respingă acțiunea reclamantului. Printr-o hotărâre din 10 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 29 septembrie 1994 și a respins acțiunea în revendicare. Curtea a constatat că casa revendicată devenise deținută de la … 218/1960 și a considerat că instanțele naionale nu erau competente să examineze problema dacă casa a fost naționalizată în conformitate cu dispozițiile acestui decret, această atribuire aparținând exclusiv autorității legislative. GRIEF Prin invocarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurentul se plânge că, prin anularea hotărârii din 29 septembrie 1994, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri.

PROCEDURA a fost introdusă la 10 februarie 1997 și înregistrată la 19 februarie 1997. La 23 noiembrie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 15 februarie 2000, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 4 martie 2000. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată.

Potrivit guvernului, cererea a fost introdusă în fața Curții după termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție, având în vedere hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție pronunțată la 10 octombrie 1996. Curtea constată că cererea a fost formulată la 10 februarie 1997, la patru luni după hotărârea Curții Supreme de Justiție din 10 octombrie 1996. Prin urmare, reclamantul a respectat termenul prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, trebuie respinsă excepția preliminară a guvernului. Recurentul se plânge că, prin anularea hotărârii din 29 septembrie 1994, Curtea Supremă de Justiție l-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri.

Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului, dat fiind că aceasta tratează o situație de fapt similară celei din cauza Brumãrescu c. România (GC, nr. 28342/95, CEDH 1999-VII).

Reclamantul susține că guvernul recunoaște încălcarea dreptului său de proprietate. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 34992/97 présentée par Alexandru BASACOPOL contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M me W. Thomassen, M. L. Ferrari Bravo, M. C. Bîrsan, M. J. Casadevall, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 février 1997 et enregistrée le 19 février 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant roumain, né en 1926 et résidant à Bucarest.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1994, le requérant, en tant qu’héritier, introduisit une action en revendication à l’encontre de l’entreprise d’Etat R., administrateur de logements d’Etat, et de la mairie de la ville de Bucarest. Devant le tribunal de première instance du 4ème arrondissement, il fit valoir que sa mère avait été propriétaire d’une maison sise à Bucarest, qui avait était réquisitionnée en 1950 par le Parti Communiste, et que la famille du requérant avait été expulsée. En 1963, l’Etat s’était approprié abusivement la maison, en se prévalant du décret de nationalisation 218/1960. Or, au moment de la nationalisation, le bien immobilier n’avait pas été abandonné et donc la maison était exclue de la nationalisation.

Par un jugement du 29 septembre 1994, le tribunal releva que le décret n° 218/1960 ne respectait pas les dispositions de la Constitution relatives à la propriété. Il jugea que l’Etat n’avait pas acquis le droit de propriété légalement et que, dès lors, le requérant était la propriétaire légitime de la maison. Bien que susceptible d’appel et de recours, le jugement du 29 septembre 1994 ne fut pas attaqué, de sorte qu’il devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par voie de recours ordinaire. A une date qui n’a pas été précisée, le procureur général de la Roumanie forma, conformément à l’article 330 du code de procédure civile, recours en annulation du jugement de première instance. Dans son mémoire devant la Cour suprême de justice, il fit valoir qu’en examinant la légalité du décret n° 218/1960, la juridiction inférieure avait outrepassé sa compétence d’attribution et empiété sur celle du pouvoir législatif.

Par conséquent, il demanda à la Cour de l’annuler et de rejeter l’action du requérant. Par un arrêt du 10 octobre 1996, la Cour suprême de justice annula le jugement du 29 septembre 1994 et rejeta l’action en revendication. La Cour constata que la maison revendiquée était devenue propriété de l’Etat en application des dispositions du décret n° 218/1960 et jugea que les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner la question de savoir si la maison avait été nationalisée dans le respect des dispositions de ce décret, cette attribution appartenant exclusivement au pouvoir législatif. GRIEF Le requérant se plaint, en invoquant l’article 1 du Protocole n°1 à la Convention, de ce qu'en annulant le jugement du 29 septembre 1994 la Cour suprême de justice l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement.

PROCÉDURE La requête a été introduite le 10 février 1997 et enregistrée le 19 février 1997. Le 23 novembre 1999, la Cour européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Le Gouvernement a présenté ses observations le 15 février 2000, et le requérant y a répondu le 4 mars 2000. En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.

EN DROIT Sur l’exception préliminaire du Gouvernement D’après le Gouvernement, la requête a été introduite devant la Cour après le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention, eu égard à la décision définitive de la Cour suprême de justice rendue le 10 octobre 1996. La Cour observe que la requête a été introduite le 10 février 1997, quatre mois après l’arrêt Cour suprême de justice du 10 octobre 1996. Par conséquent, le requérant a respecté le délai prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement. Quant au fond Le requérant se plaint de ce qu'en annulant le jugement du 29 septembre 1994, la Cour suprême de justice l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement.

Le requérant invoque l'article 1 du Protocole n 1 de la Convention, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement admet que dans la présente affaire il y a eu atteinte au droit de propriété du requérant, étant donné qu’elle traite d’une situation de fait semblable à celle dans l’affaire Brumărescu c. Roumanie (GC, n° 28342/95, CEDH 1999-VII).

Le requérant fait valoir que le Gouvernement reconnaît la violation de son droit de propriété. La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par le requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente