ZANGUROPOL contre la ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
ZANGUROPOL contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 29959/96 prezentată de Maria-Otilia ZANGUROPOL împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la martie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Biersan, W. Thomassen, R. Maruste, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 octombrie 1995 și înregistrată la 24 ianuarie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean român, născut în 1924 și rezident în București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1943 reclamanta a primit ca zestre o casă în Buzău. La 2 iunie 1958, ea a fost deposedată de casă de către stat, care a invocat decretul nr. 92/1950. În 1992, reclamanta a dat în judecată societatea de stat G. care administra locuințele de stat, primăria orașului Buzău, precum și alte șase persoane, chiriași ai casei naționalizate. Prin hotărârea din 14 iulie 1993, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit acțiunea reclamantei. El a constatat că, în 1958, statul naționalizase din greșeală casa de la . Într-adevăr, decretul nr. 92/1950 nu s-ar fi putut aplica în mod legal reclamantei, deoarece aceasta făcea parte din categoria persoanelor ale căror bunuri erau scutite de la naționalizare. Instanța concluzionează că statul nu era proprietar și a ordonat restituirea către adevăratul său proprietar, reclamanta. De asemenea, el a ordonat expulzarea ocupanților casei, pentru absența unui titlu de închiriere. Chiriașii au recurs la hotărârea din 14 iulie 1993. Prin hotărârea din 9 martie 1994, tribunalul departamental din București a respins recursul locatarilor pentru absența unui titlu de închiriere. În ceea ce privește acțiunile Primăriei din Buzău și ale societății G. B., au fost anulate pentru neplata taxei de timbru. Compania G. B. interjeta apel, care a fost anulată de Curtea de Apel din București la 23 iunie 1994 pentru neplata taxei de timbru. Hotărârea din 14 iulie 1993 a devenit astfel definitivă. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 iulie 1993. La 31 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărârea din 14 iulie 1993 și pe fond, a respins acțiunea reclamantei. Curtea a constatat că casa revendicată devenise proprietate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că instanțele judiciare nu erau competente să examineze legalitatea naționalizării și, astfel, să dispună restituirea bunului. Curtea Supremă de Justiție a afirmat în această privință că reclamanta nu și-a demonstrat dreptul de proprietate, în timp ce statul și-a dovedit dreptul, care se ridica din decretul 92/1950. În cele din urmă, aceasta a constatat că măsurile reparatorii pentru luarea în mod abuziv a bunurilor de către stat ar fi prevăzute printr-o lege specială care urmează să fie adoptată de Parlament. Recurenta se plânge de faptul că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 31 mai 1995 îi privează de accesul la o instanță care examinează contestația referitoare la dreptul său de proprietate. Recurenta se plânge că anularea hotărârii din 14 iulie 1993 ca urmare a acțiunii în anulare constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, contrar art. 1 din Protocolul (nr. 1) la Convenție. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 16 octombrie 1995 și înregistrată la 26 ianuarie 1996. La 24 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea recurentei la cunoștința guvernului pârât, invitându-i să-și prezinte în scris observațiile privind admisibilitatea și temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 9 mai 1997, precum și observațiile suplimentare la 2 martie 1998. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea Curții Supreme de Justiție din 31 mai 1995 prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamanta a fost împiedicată de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe pentru a soluționa contestația, dar a fost direcționată către o altă cale de atac. Guvernul susține că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, are drept scop repararea abuzurilor comise de fostul regim comunist. Recurenta susține că a sesizat instanțele române cu o acțiune în revendicare imobiliară și că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Potrivit recurentei, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, recurenta susține că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamanta se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Aceasta susține că, deoarece Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 14 iulie 1993 a Tribunalului de Primă Instanță, recunoscând dreptul său de proprietate asupra proprietății imobiliare, aceaceasta a fost privată de dreptul său de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără despăgubiri. La art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită în primul rând neobosirea căilor de atac interne, susținând că Legea nr. 112/1995, votată la 23 noiembrie 1995 și intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, îi oferea recurentei posibilitatea de a solicita restituirea în natură a imobilului sau despăgubiri. Tribunalul constată, de asemenea, că, având în vedere că hotărârea Curții Supreme de Justiție nu a stabilit fondul cererii în revendicare, recurenta poate depune o nouă cerere având același obiect, fără a aduce atingere principiului autorității de lucru judecat. recurenta susține că dreptul său de proprietate a fost încălcat prin hotărârea din 31 martie 1995 a Curții Supreme de Justiție, și quel quel question question de la question. Potrivit acesteia, Legea nr. 112/1995 nu constituie un remediu direct sau eficient al la . Într-adevăr, pe de o parte, această lege nu prevede posibilitatea de a respinge hotărârile Curții Supreme de Justiție pronunțate ca urmare a unei acțiuni în anulare. 112/1995 prevede posibilitatea unei restituiri sau a unei despăgubiri numai pentru privările pe titlu, în proporție redusă față de valoarea reală a imobilului. Or, procedura sa în fața instanțelor se referea la acuzații de privare abuzivă, în lipsa unui titlu. Prin urmare, numai o instanță poate stabili dacă o privare a fost legală sau nu, și aceasta prin intermediul unei acțiuni judiciare în revendicare, nu pe baza Legii nr. 112/1995. Curtea amintește în primul rând că regula de epuizare a căilor de atac interne are ca scop să permită statului în cauză să remedieze situația de care se plânge reclamanta. În această privință, numai căile de atac care permit autorităților naționale competente, în special instanțelor, să examineze Ö Õ cazul ridicat și să facă remedii sunt luate în considerare. Într-adevăr, pentru a fi eficace, o cale de atac trebuie să fie în măsură să ofere un remediu direct situației criticate și nu numai într-un mod deviat (a se vedea, de exemplu, Curtea Europeană de Justiție. D.H., Hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 16, § 29). În speță, cauza invocată de recurentă se referă la dreptul său de proprietate din cauza anulării hotărârii din 1 septembrie 1993 de recunoaștere a dreptului său de proprietate asupra imobilului. Or, Curtea ia notă de faptul că Legea nr. 112/□ nu se aplică decât privărilor pe titlu și pe care recurenta le-a invocat în fața instanțelor interne că a fost privată de bunul său în mod abuziv, în lipsa unui titlu. Curtea constată, de asemenea, că, în timp ce o acțiune în revendicare ca cea care a dus la pronunțarea hotărârii din 23 decembrie 1995 are ca efect recunoașterea retroactivă a faptului că reclamanta este proprietară a întregului imobil, Legea nr. 112/1955 nu permite, ea decât o eventuală retribuire în proprietate a unei părți din proprietate și, pentru restul, a despăgubirilor. Or, această procedură nu poate în nici un caz să șteargă în întregime consecințele hotărârii Curții Supreme de Justiție pentru executarea de către reclamant a dreptului său de proprietate, la ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... România din 28 octombrie 1999, care urmează să fie prezentată în Repertoriul Hotărârilor 1999. Prin urmare, Curtea consideră că o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. În ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia recurenta ar fi trebuit să introducă o nouă acțiune în revendicare, Curtea consideră că guvernul, care este responsabil de anularea unei hotărâri definitive pronunțate în urma unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un neobosit ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor reclamantului de a introduce o nouă acțiune în revendicare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac menționate anterior nu poate fi reținută. În fond Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantei. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanta nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Recurenta respinge teza guvernului. Ea consideră că Hotărârea din 31 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea în mod abuziv a acesteia de proprietatea sa. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanța inferioară nu a încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu a încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, recurenta susține că declarația guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public nu corespunde realității, deoarece, începând din 1998, procurorul general al Republicii a retras acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte