SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 29958/96 prezentate de Eleonora MEDEANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la martie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, W. Thomassen, R. Maruste, judecători și grefier de secțiune al dlui O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 5 noiembrie 1995 și înregistrată la 24 ianuarie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei este un resortisant român, născut în 1914 și rezident la București. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1940, în timp ce își terminase studiile în chimie, reclamanta a cumpărat o casă în București, alcătuită din două apartamente. Ea nu a ocupat nici un loc de muncă până în 1948, când a fost angajată de stat. În 1950, reclamanta a fost deposedată de casă de către stat, care a invocat decretul de naționalizare nr. 92/1950. În 1992, a dat în judecată societatea de stat R.I. care administra locuințele de stat și primăria Bucureștiului, în calitate de reprezentanți ai statului, cerând ca judecătorii să constate că era proprietar legitim al casei, pentru că statul nu ar fi putut să o naționalizeze legal. Tribunalul de Primă Instanță din București și-a dat sentința la 15 ianuarie 1993. El a constatat că, în 1950, statul luase în posesie casa invocând dispozițiile decretului de naționalizare nr. 92/1950. Cu toate acestea, el a considerat că decretul menționat nu s-ar fi putut aplica reclamantei, deoarece ea era funcționar de stat din 1948 și că, în articolul II, decretul nr. 92/1950 scutea în mod expres de naționalizare proprietățile funcționarilor. Tribunalul concluzionează că statul nu era decât un simplu proprietar al casei și i-a ordonat să restituie casa reclamantei. Societatea R.I. a făcut recurs, care a fost respinsă prin Hotărârea din 10 mai 1993 pentru neplătirea taxei de timbru. Apelul interjudiciat de R.I. la Curtea de Apel din București a fost respins la 29 octombrie 1993 pentru același motiv. Hotărârea din 15 ianuarie 1993 a devenit deci definitivă. La 13 august 1993 a intrat în vigoare Legea nr. 59/1993, care introducea o nouă cale de atac extraordinară la discreția procurorului general al României, acțiunea în anulare. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție împotriva hotărârii din 15 ianuarie 1993. La 10 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărârea din 15 ianuarie 1993 și pe fond a respins acțiunea reclamantei. Curtea a constatat că casa revendicată devenise proprietate de stat în temeiul decretului nr. 92/1950 și că instanțele judiciare nu erau competente să dispună restituirea unei proprietăți de stat. Curtea Supremă de Justiție a declarat în această privință că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate, în timp ce statul și-a dovedit dreptul, care se ridicase din decretul nr. 92/1950. În cele din urmă, Comisia a constatat că măsurile reparatorii pentru preluarea abuzivă a bunurilor de către stat ar fi prevăzute printr-o lege specială care urmează să fie adoptată de Parlament; din informațiile furnizate de reclamantă la 8 martie 1999, aceasta a introdus o nouă acțiune în revendicare în fața instanței de primă instanță. La o dată nespecificată, tribunalul ar fi acceptat cererea sa printr-o decizie care a devenit definitivă. În urma vânzării de către primărie, la 4 noiembrie 1996, a unuia dintre cele două apartamente ale casei aflate în litigiu unor terți, foști chiriași ai casei, reclamanta a inițiat o procedură împotriva cumpărătorilor apartamentului menționat anterior, procedură care este în prezent pendinte. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de faptul că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 10 mai 1995 a privat-o de dreptul de acces la o instanță care îi examinează cauza și susține că dreptul instanțelor de a examina acțiuni în revendicare rezultă din dispozițiile Codului civil care protejează proprietatea și din art. 21 din Constituție care garantează accesul liber la o instanță. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul (nr. 1) la convenție, recurenta se plânge că hotărârea din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, care a fost recunoscută prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 1993. De asemenea, recurenta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, deoarece acțiunea în anulare, în vigoare de la 13 august 1993, ar fi fost formulată retroactiv împotriva hotărârii definitive din 15 ianuarie 1993. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 5 noiembrie 1995 și înregistrată la 24 ianuarie 1996. La 24 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea recurentei la cunoștința guvernului pârât, invitându-l să prezinte în scris observațiile sale privind admisibilitatea și justificarea cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 5 mai 1997, iar recurenta a răspuns la aceasta la 30 iunie 1997. La 5 martie 1998, guvernul pârât a prezentat observații suplimentare. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță în temeiul hotărârii din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. În partea sa relevantă, art. 6 alineatul (1) din Convenție dispunea. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive în cazul în care instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamanta nu a fost împiedicată de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe pentru a soluționa contestația, ci a fost îndreptată către o altă cale de atac. Guvernul afirmă că legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996 este destinat tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist; recurenta susține că a sesizat instanțele române cu o acțiune în revendicare imobiliară și că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Potrivit recurentei, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, recurenta susține că legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările pe titlu În plus, chiar dacă consideră că această lege nu se aplică în ceea ce o privește, aceasta a depus totuși o cerere de restituire a unei părți din proprietatea sa în conformitate cu această lege, fără a primi un răspuns din partea autorităților. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a argumentației părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că motivul invocat nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, plângerea nu se opune niciunui alt motiv de inadmisibilitate, iar recurenta se plânge, de asemenea, de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Comisia susține că, întrucât Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 15 ianuarie 1993 a Tribunalului de Primă Instanță, recunoscând dreptul său de proprietate asupra clădirii, aceasta a fost privată de dreptul său de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără despăgubiri. Aceasta precizează că, într-o a doua procedură în revendicare a dreptului său de proprietate asupra clădirii menționate a fost recunoscută, dar unul dintre cele două apartamente care alcătuiesc clădirea a fost vândut între timp de către stat unor terți, ea și-a pierdut de facto proprietatea asupra unei părți a proprietății sale. art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită în primul rând neobosirea căilor de atac interne, susținând că Legea nr. 112/1995, votată la 23 noiembrie 1995 și intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, îi oferea recurentei posibilitatea de a solicita restituirea în natură a clădirii sau despăgubiri. Recurenta susține că dreptul său de proprietate a fost încălcat prin Hotărârea din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție și că nu există nicio cale de atac împotriva acestei hotărâri. Într-adevăr, pe de o parte, această lege nu prevede posibilitatea de a ataca hotărârile Curții Supreme de Justiție pronunțate în urma unei acțiuni în anulare, iar procedura sa în fața instanțelor se referea la acuzații de privare abuzivă, în absența unui titlu. Prin urmare, numai o instanță poate stabili dacă o privare a fost legală sau nu, și aceasta prin intermediul unei acțiuni judiciare în revendicare, nu în temeiul Legii nr. 112/1995. Curtea amintește mai întâi că regula epuizării căilor de atac interne urmărește să permită statului în cauză să remedieze situația de care se plânge reclamanta. În această privință, numai căile de atac care permit autorităților naționale competente, în special instanțelor, să examineze și să soluționeze cauza invocată, sunt luate în considerare; într-adevăr, pentru a fi eficace, o cale de atac trebuie să fie în măsură să ofere un remediu direct situației criticate și nu numai în mod deturnat (a se vedea, de exemplu, Curtea Europeană de Justiție. D.H., Hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A n 35, p. 16, § 29). În speță, cauza invocată de recurentă privește încălcarea dreptului său de proprietate din cauza anulării hotărârii din 15 ianuarie 1993 de recunoaștere a dreptului său de proprietate asupra clădirii. Or, Curtea constată că legea nr. 112/1995 se aplică numai privărilor pe titlu și pe care recurenta le-a invocat în fața instanțelor interne că a fost privată de bunul său în mod abuziv, în absența unui titlu. Curtea constată, de asemenea, că, în timp ce o acțiune în revendicare ca cea care a condus la Hotărârea din 15 ianuarie 1993 are ca efect recunoașterea retroactivă a faptului că recurenta este proprietarul întregii clădiri, Legea nr. 112/1955 permite, ea, doar o acordare de proprietate a unei părți a clădirii și, pentru restul, de despăgubiri (a se vedea Hotărârea Brumărescu c. România din 28 În octombrie 1999, care urmează să apară în Culegerea Hotărârilor 1999. Prin urmare, Curtea consideră că o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că excepția guvernului trasă din neobosirea căilor de atac menționate anterior nu poate fi reținută. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate publică, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în stat, în acest caz judiciar și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea intervenției, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție era singura modalitate de a atinge obiectivul menționat anterior. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Irlandei (Curtea Europeană de Justiție D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A n 222), guvernul consideră că reclamanta nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea acestora. Recurenta respinge teza guvernului și consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 10 mai 1995 a avut ca efect privarea acesteia de proprietatea sa abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de utilitate publică, deoarece instanța inferioară nu a încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu a încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, recurenta susține că afirmația guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate publică este contrară realității, deoarece, începând din 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. Această modificare a jurisprudenței i-ar fi permis, de asemenea, să inițieze o a doua procedură în revendicare, care a fost pronunțată în favoarea sa. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a argumentației părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că motivul invocat nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; reclamanta se plânge, de asemenea, invocând art. 6 din convenție, că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil în fața Curții Supreme de Justiție și susține că acțiunea în anulare a fost introdusă prin Legea 59/1993 la 13 august 1993 și, prin urmare, hotărârea definitivă din 15 ianuarie 1993 nu putea fi atacată prin acțiunea în anulare; cu toate acestea, prin anularea acestei hotărâri, Curtea Supremă de Justiție a aplicat retroactiv Legea 59/1993. Curtea constată că recurenta nu a epuizat căile de atac interne, deoarece nu a invocat în fața Curții Supreme de Justiție, chiar și în esență, acest motiv întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 18, punctul 34). Prin urmare, acest motiv este inadmisibil și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREAZĂ RECEVABILE toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile recurentei cu privire la lipsa dreptului de acces la o instanță și la încălcarea dreptului la respectarea bunurilor sale. DECLARĂ RECEPEREA IRRECEVABILĂ pentru surplus. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Moduleer Președinte
de la requête n
o
29958/96
présentée par Eleonora MEDEANU
contre Roumanie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le
21
mars
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M.
M.
Gaukur Jörundsson,
M.
M.
M
me
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 5 novembre 1995 et enregistrée le 24 janvier 1996,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante roumaine, née en 1914 et résidant à Bucarest.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1940, alors qu'elle venait de finir ses études en chimie, la requérante acheta une maison sise à Bucarest, composée de deux appartements. Elle n'occupa aucun emploi jusqu'en 1948, quand elle fut employée par l'Etat.
En 1950, la requérante se vit déposséder de sa maison par l'Etat, qui invoqua le décret de nationalisation n
o
92/1950.
En 1992, elle assigna en justice la société d'Etat R.I. administrant les logements d'Etat et la mairie de Bucarest, en qualité de représentants de l'Etat, demandant à ce que les juges constatent qu'elle était propriétaire légitime de la maison, car l'Etat n'aurait pu la nationaliser légalement.
Le tribunal de première instance de Bucarest rendit son jugement le 15 janvier 1993. Il constata qu'en 1950, l'Etat avait pris possession de la maison en invoquant les dispositions du décret de nationalisation n
o
92/1950. Il jugea toutefois que ledit décret n'aurait pu s'appliquer à la requérante, car elle était fonctionnaire d'Etat depuis 1948 et que, dans son article II, le décret n
o
92/1950 exemptait expressément de la nationalisation les propriétés appartenant aux fonctionnaires. Le tribunal conclut que l'Etat n'était qu'un simple possesseur de la maison et lui ordonna de restituer la maison à la requérante.
La société R.I. fit recours, qui fut rejeté par arrêt du 10 mai 1993 pour non-paiement du droit de timbre. L'appel interjeté par R.I. devant la cour d'appel de Bucarest fut rejeté le 29
octobre 1993 pour le même motif.
Le jugement du 15 janvier 1993 devint donc définitif.
Le 13 août 1993 entra en vigueur la loi n
o
59/1993, qui introduisit une nouvelle voie de recours extraordinaire à la discrétion du procureur général de la Roumanie, le recours en annulation.
A une date qui n'a pas été précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice contre le jugement du 15 janvier 1993.
Le 10 mai 1995, la Cour suprême de justice cassa le jugement du 15 janvier 1993 et sur le fond, rejeta l'action de la requérante. La Cour constata que la maison revendiquée était devenue propriété d'Etat en vertu du décret n
o
92/1950 et que les instances judiciaires n'étaient pas compétentes pour ordonner la restitution d'un bien propriété d'Etat. La Cour suprême de justice affirma à cet égard que la requérante n'avait pas fait la preuve de son droit de propriété, tandis que l'Etat avait prouvé son droit, qui découlait du décret n
o
92/1950. Enfin, elle constata que des mesures réparatrices pour la prise de possession abusive des biens par l'Etat seraient prévues par une loi spéciale devant être adoptée par le Parlement.
Il ressort des informations fournies par la requérante le 8 mars 1999, qu'à une date non précisée, elle a introduit une nouvelle action en revendication devant le tribunal de première instance. A une date non-précisée, le tribunal aurait fait droit à sa demande par une décision devenue définitive. Suite à la vente par la mairie, le 4 novembre 1996, d'un des deux appartements de la maison en litige à des tiers, anciens locataires de la maison, la requérante entama une procédure à l'encontre des acheteurs dudit appartement, procédure qui est à ce jour pendante.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de
ce que l'arrêt du 10 mai 1995 de la Cour suprême de justice l'a privée du droit d'accès à un tribunal qui examine sa cause. Elle fait valoir que le droit des tribunaux d'examiner des actions en revendication découle des dispositions du Code civil protégeant la propriété et de l'article 21 de la Constitution garantissant le libre accès à un tribunal.
2.
La requérante se plaint, eu égard à l'article 1 du Protocole n 1 à la Convention, de ce que l'arrêt du 10 mai 1995 de la Cour suprême de justice a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, droit reconnu par le jugement définitif du 15 janvier 1993.
3.
La requérante se plaint également de ce qu'elle n'a pas bénéficié d'un procès équitable devant la Cour Suprême de Justice, car le recours en annulation, en vigueur depuis le 13
août
1993, aurait été formé rétroactivement contre le jugement définitif du 15 janvier 1993.
La requête a été introduite le 5 novembre 1995 et enregistrée le 24 janvier 1996.
Le 24 février 1997, la Commission européenne des Droits de l'Homme a décidé de porter la requête de la requérante à la connaissance du gouvernement défendeur, en l'invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 5 mai 1997, et la requérante y a répondu le 30 juin 1997. Le 5 mars 1998, le gouvernement défendeur a présenté des observations complémentaires.
En vertu de l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l'affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l'Homme à partir de cette date.
1.
La requérante allègue une violation de l'article 6 § 1 de la Convention garantissant l'accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 10 mai 1995 de la Cour suprême de Justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
L'article 6 § 1 de la Convention dispose, dans sa partie pertinente
:
«1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...]
»
Selon le Gouvernement, l'arrêt de la Cour suprême de justice a été rendu en application de l'article 330 du Code de procédure civile, lequel permet d'annuler un jugement définitif lorsque les tribunaux inférieurs ont outrepassé leurs attributions spécifiques au pouvoir judiciaire. Le Gouvernement estime que la requérante n'a nullement été empêchée par la Cour suprême de justice de s'adresser à un tribunal pour faire trancher leur contestation, mais a été dirigée vers une autre voie de recours. Le Gouvernement fait valoir que la loi n
o
112/1995 du 23 novembre 1995, entrée en vigueur le 29 janvier 1996 est destinée précisément à réparer les abus commis par l'ancien régime communiste.
La requérante affirme qu'elle a saisi les tribunaux roumains d'une action en revendication immobilière et que les tribunaux sont normalement compétents à examiner ce type de litiges. Selon la requérante, le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d'un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l'article 6 de la Convention. La requérante fait en outre valoir que la loi n
o
112/1995 du 23 novembre 1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations «sur titre
», de sorte qu'elle ne peut pas en bénéficier. Par ailleurs, même si elle considère que cette loi n'est pas applicable à son égard, elle a néanmoins déposé une demande pour la restitution d'une partie de sa propriété en conformité avec cette loi, sans pour autant avoir reçu une réponse de la part des autorités.
La Cour estime, à la lumière d'un examen préliminaire de l'argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d'un examen du bien-fondé de l'affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
2.
La requérante se plaint également d'une violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Elle allègue que, du fait que la Cour suprême de justice a annulé le jugement du 15 janvier 1993 du tribunal de première instance, reconnaissant son droit de propriété sur l'immeuble, elle a été privée de son droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans des dédommagements. Elle précise que dans une deuxième procédure en revendication son droit de propriété sur ledit immeuble a été reconnu, mais un des deux appartements composant l'immeuble ayant entre temps été vendu par l'Etat à des tiers, elle a
de facto
perdu la propriété sur une partie de son bien.
L'article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention se lit comme suit :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Sur l'épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement excipe en premier lieu du non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que la loi n
o
112/1995, votée le 23 novembre 1995 et entrée en vigueur le 29 janvier 1996, offrait à la requérante la possibilité de demander la restitution en nature de l'immeuble, ou bien des dédommagements.
La requérante fait valoir que son droit de propriété a été violé par l'arrêt du 10 mai 1995 de la Cour suprême de justice, et qu'il n'existe aucune voie de recours contre cet arrêt.
Selon elle, la loi n
o
112/1995 ne constitue pas un remède direct ou efficace de l'atteinte alléguée. En effet, d'une part, cette loi ne prévoit pas la possibilité d'attaquer les arrêts de la Cour suprême de justice rendus à la suite d'un recours en annulation. Or, sa procédure devant les tribunaux concernait des allégations de privation abusive, en l'absence de titre. Dès lors, seul un tribunal peut déterminer si une privation a été légale ou non, et cela par le biais d'une action judiciaire en revendication, en non pas sur le fondement de la loi n
o
112/1995.
La Cour rappelle d'abord que la règle de l'épuisement des voies de recours internes vise à permettre à l'Etat mis en cause de remédier à la situation dont la requérante se plaint. A cet égard, seuls les recours qui permettent aux autorités nationales compétentes, notamment aux juridictions, d'examiner le grief soulevé et d'y porter remède entrent en ligne de compte. En effet, pour être efficace, un recours doit être capable de porter directement remède à la situation critiquée et pas seulement de façon détournée (cf., par exemple, Cour eur. D.H., arrêt Deweer c.
Belgique du 27 février 1980, série A n
o
35, p. 16, § 29).
En l'espèce, le grief soulevé par la requérante concerne l'atteinte à son droit de propriété en raison de l'annulation du jugement du 15 janvier 1993 reconnaissant son droit de propriété sur l'immeuble. Or, la Cour note que la loi n
o
112/1995 n'est applicable qu'aux privations sur titre, et que la requérante avait allégué devant les tribunaux internes qu'elle avait été privée de son bien abusivement, en l'absence de titre. La Cour note également que, tandis qu'une action en revendication comme celle ayant abouti à l'arrêt du 15 janvier 1993, a pour effet de reconnaître, rétroactivement, que la requérante est propriétaire de l'ensemble de l'immeuble, la loi n
o
112/1955 ne permet, elle, qu'un octroi en propriété d'une partie de l'immeuble, et pour le restant, des dédommagements (voir arrêt Brumărescu c. Roumanie du 28
octobre 1999, à paraître dans
Recueil des arrêts
1999).
Dès lors, la Cour estime qu'une demande administrative en application de la loi n
o
112/1995 n'est pas une voie de recours efficace au sens de l'article 35 § 1 de la Convention.
Vu ce qui précède, la Cour estime que l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours susmentionnées ne saurait être retenue.
Sur le fond
Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété de la requérante. Il estime que ladite atteinte doit être examinée à la lumière de la première phrase de l'article 1 du Protocole n
o
1.Selon le Gouvernement, l'arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d'utilité publique, à savoir le respect des règles de procédure destinées à assurer la séparation des pouvoirs dans l'Etat, en l'occurrence judiciaire et législatif.
Quant à la proportionnalité de l'ingérence, le Gouvernement estime que l'arrêt de la Cour suprême de justice constituait le seul moyen pour atteindre l'objectif susmentionné. Invoquant l'affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (Cour eur. D.H., arrêt du 29 novembre 1991, série A n
o
222), le Gouvernement estime que la requérante ne saurait exiger une mesure de redressement quelconque en leur faveur.
La requérante réfute la thèse du Gouvernement. Elle estime que l'arrêt du 10 mai 1995 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de la priver de sa propriété abusivement. En premier lieu, cet arrêt n'a pas poursuivi un but d'utilité publique, car le tribunal inférieur n'avait pas empiété sur le domaine législatif, mais avait simplement tranché un litige civil en revendication. En outre, la requérante fait valoir que l'affirmation du Gouvernement selon laquelle l'arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d'utilité publique est contraire à la réalité, car à partir de 1998 le procureur général de la République a retiré tous les recours en annulation formés devant la Cour suprême de justice dans des affaires semblables. Ce changement de jurisprudence lui aurais permis, par ailleurs, d'entamer une deuxième procédure en revendication, qui a été tranchée en sa faveur.
La Cour estime, à la lumière d'un examen préliminaire de l'argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d'un examen du bien-fondé de l'affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
3.
La requérante se plaint également, invoquant l'article 6 de la Convention, de ce que sa cause n'a pas été entendue équitablement devant la Cour suprême de justice. Elle fait valoir
que
le recours en annulation a été introduit par la loi 59/1993 le13 août 1993 et que, dès lors, le jugement définitif du 15 janvier 1993 ne pouvait pas être attaqué par le biais du recours en annulation. Or, en annulant ce jugement, la Cour suprême de justice a appliqué la loi 59/1993 rétroactivement.
La Cour observe que la requérante n'a pas épuisé les voies de recours internes, faute d'avoir soulevé devant la Cour suprême de justice, même en substance, ce grief tiré de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir l'arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n 200, p. 18, § 34). Il s'ensuit que ce grief est irrecevable et doit être rejeté conformément à l'article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
tous moyens de fond réservés, les griefs de la requérante concernant l'absence du droit d'accès à un tribunal et l'atteinte au droit au respect de ses biens.
pour le surplus.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente