SECȚIUNEA 2 DECIZIA FINALĂ a cererii nr. 29958/96 prezentată de Eleonora MEDEANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 8 aprilie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka, Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni, judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 5 noiembrie 1995, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere prima decizie privind admisibilitatea din 21 martie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Eleonora Medeanu, este un resortisant român, născut în 1914 și rezident la București. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl C.I. Tarcea. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La acțiune în revendicare de proprietate și acțiunea în anulare În 1940, reclamanta a cumpărat un bun imobil situat la București. În mai, statul a preluat proprietatea reclamantei invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. În 1993, reclamanta a revendicat printr-o acțiune civilă introdusă împotriva Primăriei București și a întreprinderii de stat R.I., în fața instanței de primă instanță din cel de-al cincilea district București, bunul mai sus. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și erau funcționari în momentul naționalizării bunurilor sale. Prin hotărârea din 15 ianuarie 1993, instanța de primă instanță a considerat că este din greșeală că proprietatea reclamantei fusese naționalizată în conformitate cu decretul nr. 92/1950, deoarece aceasta făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că proprietatea exercitată de către stat se baza pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe uhucapion Lappion Lappa întreprinderii de stat R.I. A fost respins de tribunalul județ din București la 10 mai 1993 pentru neplătirea taxei de timbru, așa cum a fost impusă prin lege. Primăria București a făcut recurs împotriva celor două decizii, care a fost respinsă prin hotărârea din 29 octombrie 1993 a instanței de apel din București, din același motiv. Astfel, hotărârea din 15 ianuarie 1993 a devenit definitivă, neputând fi atacată prin nicio cale de atac obișnuită. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție împotriva hotărârii definitive din 15 ianuarie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 10 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul s 92/1950 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, instanța de primă instanță din București își fi putut pronunța sentința concluzionând că reclamanta era adevăratul proprietar al bunului în încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Vânzarea bunului încheiat între reclamantă și M.D. și M.L.L. Acțiune în expulzare a locatarului M.El. Conform informațiilor furnizate de guvern după decizia privind admisibilitatea în prezenta cauză, recurenta a vândut-o la 24 iunie 1993 d.D. și M.L. (fiului său și norei sale). În 1994, M.D. și M.L. au formulat o acțiune de expulzare împotriva locatarului M.El. Prin hotărârea din 14 octombrie 1994, tribunalul de primă instanță din cel de-al cincilea raion din București a primit cererea M.D. și M.L. și a relocat-o pe domnul El, indicându-i posibilitatea de a se muta într-un apartament pus la dispoziția sa de M.D. și M.L. Prin decizia din 5 mai 1995, tribunalul județ din București a respins apelul dlui El. ca întârziere. Prin Hotărârea din 13 iulie 1995, tribunalul judecătoresc din București a respins acțiunea dlui El. din motive procedurale (nemotivare în termenul legal). Dezvoltări restante la hotărârea Curții Supreme de Justiție Vânzarea apartamentului n 2 din cladirea intre M.D. si M.L. si T.S. pe 12 aprilie 1996, M.D. si M.L. vinde apartamentul nr. 2 din cladire si terenul din T.T.S. Actiuni in anulare a contractului de vanzare încheiat in 1993, formate de M.El. (locuitor) La 31 iulie 1995, domnul El., chiriașul, a formulat o acțiune în anulare a contractului de vânzare încheiat în 1993 între reclamantă și M.D. și M.L., pentru nevalabilitatea titlului la momentul vânzării. Ea a susținut că hotărârea Curții Supreme a anulat titlul de proprietate al recurentei, și anume hotărârea definitivă din 15 ianuarie 1993. Prin hotărârea din 15 februarie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al cincilea raion al Bucureștiului a acceptat cererea dlui El și a anulat contractul de vânzare. La 13 septembrie 1996 apelurile pârâtilor au fost primite de tribunalul județ din București care a anulat judecata și a retrimis cauza în fața primilor judecători. Dl El. a formulat o acțiune împotriva acestei din urmă decizii, care a fost respinsă prin hotărârea din 28 ianuarie 1997 a Curții de Apel de la București, din motive de procedură. Prin hotărârea din 20 februarie 1998, instanța de primă instanță a acceptat cererea dlui El. și a anulat contractul de vânzare. Un apel împotriva acestei hotărâri a fost interjat de reclamantă, M.D. și M.L. Prin decizia din 3 noiembrie 1998, tribunalul județ din București a dat dreptul la recursul inculpaților și, pe fond, a respins acțiunea domnului El. Tribunalul a considerat că cumpărătorii M.D. și M.L. erau de bună credință în momentul încheierii contractului menționat. Prin Hotărârea din 5 mai 1999, Tribunalul de Primărie din București a respins recursul dlui El. din cauza faptului că l-a motivat în termenul legal. La 12 august 1996, Primăria București a formulat o acțiune în nulitate a contractului de vânzare încheiat între reclamantă și M.D. și M.L., pe motiv că hotărârea Curții Supreme de Justiție anulase hotărârea care constituia titlul de proprietate al reclamantei și, prin urmare, contractul de vânzare devenise fără obiect. Prin hotărârea din 27 mai 1997, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al cincilea district București a respins cererea Primăriei, considerând că contractul de vânzare fusese încheiat înainte ca legea care reglementează acțiunea în anulare să intre în vigoare. Primăria a făcut apel la această hotărâre. Prin decizia din 14 ianuarie 1998, tribunalul județ din București a dat notă primăriei de dezmințire. Vânzarea apartamentului nr. 2 încheiat între S.C. S.A., administrator al locuințelor de stat, a vândut apartamentul nr. 2 al imobilului chiriașilor L.I. și L.V. A doua acțiune în revendicare formulată de reclamantă în 1998, recurenta a formulat o nouă acțiune în revendicarea bunului menționat. Prin decizia din 11 iunie 1998, devenit definitivă, tribunalul departamental din București a acceptat cererea sa, ordonând primăriei din București să nu mai împiedice exercitarea proprietății sale. La acțiune în revendicare și în anulare a contractului de vânzare privind apartamentul nr 2, format de T.T.S. Pe 1 În iulie 1999, T.T.S. a depus o acțiune în revendicare și anulare a contractului de vânzare încheiat la 4 noiembrie 1996, între administratorul locuințelor de stat S.C., Coinchuni, S.A., L.I. și L.V. în calitate de chiriași. Prin hotărârea din 9 decembrie 1999, tribunalul departamental din București a respins acțiunea T.T.S., considerând că L.I. și L.V. cumpăraseră apartamentul statului, în temeiul hotărârii Curții Supreme de Justiție și că fuseseră de bună credință. Prin decizia din 24 mai 2000, instanța de apel din București a acceptat cererea de revendicare a T.T.S., dar a confirmat dispozițiile hotărârii de respingere a acțiunii în anulare a contractului. Conform informațiilor furnizate de reclamant, procedura este în prezent în curs de desfășurare în fața Curții Supreme de Justiție. Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII). GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge de faptul că Hotărârea din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție nu are dreptul de a avea acces la o instanță care îi examinează cauza. Aceasta susține că dreptul tribunalelor de a examina acțiunile în revendicare rezultă din dispozițiile Codului civil care protejează proprietatea și din art. 21 din Constituție care garantează accesul liber la o instanță. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, recurenta se plânge că hotărârea din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, care a fost recunoscută prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 1993. De asemenea, recurenta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, deoarece acțiunea în anulare, în vigoare începând cu 13 august 1993, ar fi fost formulată retroactiv împotriva hotărârii definitive din 15 ianuarie 1993. La 5 noiembrie 1995, recurenta a sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile omului în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cererea a fost înregistrată la 24 ianuarie 1996 sub numărul de dosar 29958/96 și la 24 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis, în temeiul fostului articol 48 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură, să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitându-l să prezinte în scris observații cu privire la admisibilitatea și la proprietatea sa întemeiată. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul 11]. Curtea (prima secțiune) a declarat recursul parțial admisibil la 21 martie 2000. La 13 ianuarie 2003, Curtea a decis să obțină părți de informații suplimentare. În observațiile primite la 3 mai 2000 în cadrul grefei, guvernul invocă noi elemente de fapt și consideră că reclamanta nu poate pretinde că este victima unei încălcări a convenției și invită Curtea să respingă cererea. 1 la Convenție, la data intrării în vigoare a Convenției pentru România, deoarece a vândut imobilul la 10 iunie 1993 și, în consecință, hotărârea Curții Supreme de Justiție nu a adus atingere drepturilor sale. După guvern, o astfel de excepție poate fi ridicată chiar și după decizia privind admisibilitatea, așa cum a admis deja Curtea în hotărâri. Klass și altele, precum și Germania 5029/1971, 6 septembrie 1978, seria A, nr 28) și Eckle c. Germania 8130/1978 5 iulie 1982, seria A, n 51, p. 30-31). Curtea trebuie să examineze excepția preliminară a guvernului prin care solicită Curții să declare cererea inadmisibilă. Aceasta include această cerere ca o invitație de a aplica ultima teză din art. 35 alin. Această dispoziție permite Curții, chiar și în stadiul de examinare a fondului, sub rezerva dispozițiilor art. 55 din Regulamentul său de procedură, să revină asupra deciziei prin care a fost declarată admisibilă instanța în cazul în care constată că aceasta ar fi trebuit considerată inadmisibilă din unul dintre motivele enumerate la alin. (1) - (3) din același articol, inclusiv incompatibilitatea cu dispozițiile Convenției [art. 35 alin. (3) coroborat cu art. 34 din Convenție]. Potrivit jurisprudenței sale constante, există o astfel de incompatibilitate, rație personae, în cazul în care reclamantul nu mai poate sau nu mai poate pretinde că este victima presupusei încălcări (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Ilhan c. Turcia [GC], nr 22277/93, § 52, CEDH 2000-VII și Pisano c. Italia, n 36732/97, § 34). Pe de altă parte, Curtea constată că motivul pe care guvernul intenționează să-și întemeieze excepția, și anume existența unui transfer de proprietate asupra imobilului, obiect al prezentei acțiuni, exista deja la examinarea admisibilității cererii. În consecință, acest argument ar fi trebuit să fie invocat într-o etapă anterioară a procedurii (a se vedea printre altele, Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A, nr. 37 p. 13, § 27, Brumarescu citată anterior, § 52 și 53, Golea c. România din 17 decembrie 2002, § 24. Curtea observă că, în momentul introducerii cererii, precum și în momentul în care camera a declarat admisibilitatea acesteia, guvernul putea invoca existența contractului de vânzare din 1993 și, prin urmare, lipsa calității de victimă a recurentei. Este adevărat că reclamanta a omis să informeze Curtea cu privire la existența unui astfel de transfer de proprietate și nu este discutabil nici faptul că acest contract de vânzare a făcut obiectul a două acțiuni în anulare, ceea ce explică incertitudinea cu privire la validitatea sa. Or, guvernul a formulat acest argument pentru prima dată la 3 Mai 2000, după decizia Curții din 21 martie 2000 de declarare a cererii admisibile. Din acest motiv, în principiu, există o obligație. Cu toate acestea, Curtea consideră că situația de fapt și de drept creată de existența contractului de vânzare din 1993 impune din partea sa o analiză ex officio a condițiilor privind admisibilitatea cererii, în temeiul articolului 35 Ida De Vita, Gelsomina De Cicco, Eligio Trimigliozzi, Carmine Mare și Guida Solla c Italia, 44473/98, 44474/98, 44775, 4476/98 și 44477/98, decizia din 10 septembrie 2002, nepublicată). Cu privire la obiecțiunile întemeiate pe art. 6 alineatul (1) din Convenție Potrivit recurentei, Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În memoriul său, recurenta susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare contravine dreptului unei instanțe. Guvernul, în observațiile prezentate Curții înainte de decizia privind admisibilitatea, admite că recurenta este văzută să se opună unui refuz de a avea acces la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării competențelor. Curtea trebuie să ia în considerare existența contractului de vânzare privind proprietatea care face obiectul cererii, încheiat în 1993 între reclamantă și M.D. și M.L. Curtea ia notă de faptul că recurenta, care a primit o decizie definitivă prin care și-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului care face obiectul prezentei cereri, a încheiat un contract cu privire la acest lucru cu mult înainte de pronunțarea hotărârii Curții Supreme de Justiție. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă contractul de vânzare menționat a constituit un adevărat transfer de proprietate, de natură să-și exercite toate efectele juridice. Aceasta observă că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție a decis să anuleze hotărârea definitivă din 15 ianuarie 1993, care a făcut obiectul acțiunii procurorului general, dar nu a dispus niciodată anularea contractului de vânzare în cauză. : Cea formulată de chiriaș, dl El, și cea formulată de primăria București, și nici o instanță nu le-a acceptat cererile. Astfel, valabilitatea contractului a fost confirmată ca urmare a respingerii acțiunilor în anulare de către instanțele interne. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că contractul de vânzare încheiat în 1993 între reclamantă și M.D. și M.L. a constituit un veritabil transfer de proprietate. În ceea ce privește necunoașterea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea consideră că, deși hotărârea Curții Supreme a fost pronunțată împotriva recurentei, aceasta, la data hotărârii, nu era proprietarul bunului în cauză. Curtea concluzionează că procedura desfășurată în fața Curții Supreme de Justiție nu se referea la drepturile și obligațiile cu caracter civil ale recurentei și că acest motiv trebuie respins, în conformitate cu articolul și 4 din convenție, ca fiind incompatibil cu dispozițiile convenției. Recurenta se plânge că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, noțiunea de "bunuri" 1 din Protocolul 1 poate cuprinde atât bunuri în prezent (hotărârea Van der Mussele c. Belgia din 23 noiembrie 1983, seria A n 70, p. 23 § 48), cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă Pine Valley Developments și altele, precum și Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A n 222, p. 23, § 51 Pressos Compania Naviera S.A. și altele c. Belgia din 20 noiembrie 1995, seria A n 332, § 31 și Grazinger c. Rep. Cehia (dec.) din 10 iulie 2002, § 69. Cu toate acestea, la data intrării în vigoare a Convenției privind România, la 20 iunie 1994, reclamanta nu mai deținea proprietatea, deoarece transferase proprietatea asupra României la 24 iunie 1993. Curtea este de părere că, în cazul de față, recurenta nu avea niciun interes să acționeze în fața Curții, în ceea ce privește dreptul de proprietate transferat în 1993 și că nu mai există încă calitatea sa de victimă, având în vedere executarea hotărârii din 10 mai 1995 și recunoașterea validității vânzării prin decizii definitive (a se vedea Ponova c. România , c. n. 29972/96, 30 aprilie 2002, nepublicată). Curtea constată, de asemenea, că, în urma unei a doua acțiuni în revendicare, recurenta și-a recuperat proprietatea asupra proprietății sale. Comisia consideră că analiza trebuie să se rezume la situația de fapt și de drept existentă ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție, precum și că rezultă din obiecțiunile formulate de recurentă, astfel că existența unei a doua decizii de restituire a proprietății, în 1998, nu are niciun efect asupra situației de drept creată în speță. Curtea constată, în circumstanțele din speță, și anume vânzarea asupra imobilului, obiect al cererii, că recurenta nu dispune de un 1 la Convenție trebuie, de asemenea, să fie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție, pentru incompatibilitate rațională cu dispozițiile Convenției. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
29958/96
présentée par Eleonora MEDEANU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 avril 2003 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 novembre 1995,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la première décision sur la recevabilité du 21 mars 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Eleonora Medeanu, est une ressortissante roumaine, née en 1914 et résidant à Bucarest. Le Gouvernement défendeur est représenté par son agent, M
me
C.I. Tarcea.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’action en revendication de propriété et le recours en annulation
En 1940, la requérante acheta un bien immobilier sis à Bucarest.
En 1950, l’État prit possession du bien de la requérante en invoquant le décret de nationalisation n
o
92/1950.
En 1993, la requérante revendiqua par une action civile introduite à l’encontre de la mairie de Bucarest et de l’entreprise d’État R.I., devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, le bien susmentionné. L’intéressée faisait valoir qu’en vertu du décret
n
o
92/1950, les biens des salariés ne pouvaient être nationalisés et qu’elle était fonctionnaire au moment de la nationalisation de son bien.
Par jugement du 15 janvier 1993, le tribunal de première instance releva que c’était par erreur que le bien de la requérante avait été nationalisé en application du décret n
o
92/1950, car elle faisait partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal constata ensuite que la possession exercée par l’État était fondée sur la violence et, par conséquent, jugea que l’État ne pouvait pas se prévaloir d’un titre de propriété fondé sur l’
usucapion
.
L’appel de l’entreprise d’État «
R.I.
» fut rejeté par le tribunal départemental de Bucarest le 10 mai 1993, pour défaut de payement de la taxe de timbre telle qu’imposée par la loi.
La mairie de Bucarest fit un recours contre les deux décisions, qui fut rejeté par arrêt du 29 octobre 1993 de la cour d’appel de Bucarest, pour le même motif.
Ainsi le jugement du 15 janvier 1993 devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par aucune voie de recours ordinaire.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice contre le jugement définitif du 15 janvier 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n
o
92/1950.
Par un arrêt du 10 mai 1995, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement et, sur le fond, rejeta l’action en revendication de la requérante. Elle constata que l’État s’était approprié le bien en question en vertu du décret de nationalisation n
o
92/1950 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que la requérante était la véritable propriétaire du bien qu’en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif.
2.
La vente du bien conclue entre la requérante et M.D. et M.L. L’action en expulsion de la locataire M.El.
Selon les informations fournies par le Gouvernement après la décision sur la recevabilité dans la présente affaire, la requérante vendit le 24
juin
1993 ledit bien à M.D. et M.L. (son fils et sa belle-fille).
En 1994, M.D. et M.L. formèrent une action en expulsion à l’encontre de la locataire M.El.
Par jugement du 14 octobre 1994, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest fit droit à la demande de M.D. et M.L. et ordonna l’expulsion de M.El. en lui indiquant la possibilité de déménager dans un appartement mis à sa disposition par M.D. et M.L.
Par décision du 5 mai 1995, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel de M.El. comme tardif.
Par arrêt du 13 juillet 1995, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours de M.El. pour des raisons de procédure (non-motivation dans le délai légal).
3.
Développements postérieurs à l’arrêt de la Cour suprême de justice
a)
La vente de l’appartement n
o
2 de l’immeuble conclue entre M.D. et M.L. et T.T.S.
Le 12 avril 1996, M.D. et M.L. vendirent l’appartement n
o
2 de l’immeuble et le terrain y attenant à T.T.S.
b)
Les actions en annulation du contrat de vente conclu en 1993, formées par M.El. (locataire)
Le 31 juillet 1995, M.El., la locataire, forma une action en annulation du contrat de vente conclu en 1993 entre la requérante et M.D. et M.L., pour défaut de validité du titre au moment de la vente. Elle faisait valoir que l’arrêt de la Cour suprême avait annulé le titre de propriété de la requérante, à savoir le jugement définitif du 15 janvier 1993.
Par jugement du 15 février 1996, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest fit droit à la demande de M.El. et prononça l’annulation dudit contrat de vente.
Le 13 septembre 1996 les appels des défendeurs furent accueillis par le tribunal départemental de Bucarest qui annula le jugement et renvoya l’affaire devant les premiers juges.
M.El. forma un recours contre cette dernière décision, qui fut rejeté par arrêt du 28 janvier 1997 de la Cour d’appel de Bucarest, pour des raisons de procédure.
Par jugement du 20 février 1998, le tribunal de première instance fit droit à la demande de M.El. et prononça l’annulation du contrat de vente.
Un appel contre ce jugement fut interjeté par la requérante, M.D. et M.L.
Par décision du 3 novembre 1998, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l’appel des défendeurs et, sur le fond, rejeta l’action de M.El. comme mal fondée. Le tribunal jugea que les acheteurs M.D. et M.L. étaient de bonne foi au moment de la conclusion dudit contrat.
Par arrêt du 5 mai 1999, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours de M.El. faute pour elle de l’avoir motivé dans le délai légal.
c)
L’action en annulation du contrat de vente conclu en 1993 formée par la mairie de Bucarest
Le 12 août 1996, la mairie de Bucarest forma une action en nullité du contrat de vente conclu en 1993 entre la requérante et M.D. et M.L., au motif que l’arrêt de la Cour suprême de justice avait annulé le jugement qui constituait le titre de propriété de la requérante et que par conséquent, le contrat de vente était devenu sans objet.
Par jugement du 27 mai 1997, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest rejeta la demande de la mairie, en jugeant que le contrat de vente avait été conclu avant que la loi régissant le recours en annulation entre en vigueur.
La mairie fit appel de ce jugement. Par décision du 14 janvier 1998, le tribunal départemental de Bucarest donna acte à la mairie de son désistement.
d)
La vente de l’appartement n
o
2 conclue entre la S.C. «
Cotroceni
» S.A. et L.I. et L.V.
Ainsi qu’il ressort des jugements rendus en l’espèce, le 4
novembre
1996, pendant le cours de l’action en nullité du contrat de vente, la S.C.
«
Cotroceni
» S.A., gérante des logements d’État, vendit l’appartement n
o
2 de l’immeuble aux locataires L.I. et L.V.
e)
La deuxième action en revendication formée par la requérante
En 1998, la requérante forma une nouvelle action en revendication dudit bien.
Par décision du 11 juin 1998, devenue définitive, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à sa demande, en ordonnant à la mairie de Bucarest de ne plus entraver la jouissance de son bien.
f)
L’action en revendication et en annulation du contrat de vente portant sur l’appartement n
o
2, formée par T.T.S.
Le 1
er
juillet 1999, T.T.S. forma une action en revendication et annulation du contrat de vente conclu le 4 novembre 1996, entre le gérant des logements d’État S.C. «
Cotroceni
» S.A. et L.I. et L.V. en tant que locataires.
Par jugement du 9 décembre 1999, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’action de T.T.S., estimant que L.I. et L.V. avaient acheté l’appartement de l’État, en vertu de l’arrêt de la Cour suprême de justice et qu’ils avaient été de bonne foi.
Par décision du 24 mai 2000, la cour d’appel de Bucarest accueillit l’appel de T.T.S., fit droit à sa demande de revendication, mais confirma les dispositions du jugement rejetant l’action en annulation du contrat.
Selon les informations fournies par la requérante, la procédure est actuellement pendante devant la Cour suprême de justice.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n
o
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que l’arrêt du 10 mai 1995 de la Cour suprême de justice l’a privée du droit d’accès à un tribunal qui examine sa cause. Elle fait valoir que le droit des tribunaux d’examiner des actions en revendication découle des dispositions du Code civil protégeant la propriété et de l’article 21 de la Constitution garantissant le libre accès à un tribunal.
2.
La requérante se plaint, eu égard à l’article 1 du Protocole n 1 à la Convention, de ce que l’arrêt du 10 mai 1995 de la Cour suprême de justice a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, droit reconnu par le jugement définitif du 15 janvier 1993.
3.
La requérante se plaint également de ce qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant la Cour suprême de justice, car le recours en annulation, en vigueur depuis le 13 août 1993, aurait été formé rétroactivement contre le jugement définitif du 15 janvier 1993.
La requérante avait saisi la Commission européenne des droits de l’Homme le 5 novembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
La requête a été enregistrée le 24 janvier 1996 sous le numéro de dossier 29958/96 et le 24 février 1997, la Commission européenne des droits de l’Homme a décidé, en application de l’ancien article 48 § 2 b) de son règlement, de porter la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur sa recevabilité et son bien fondé.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole
n
o
11).
La Cour (première section) a déclaré la requête partiellement recevable le 21
mars
2000.
Le 13 janvier 2003 la Cour a décidé d’obtenir des parties des renseignements complémentaires.
A.
Observation préliminaire
Dans ses observations reçues le 3 mai 2000 au greffe, le Gouvernement invoque de nouveaux éléments de fait et estime que la requérante ne saurait se prétendre victime d’une violation de la Convention et invite la Cour à rejeter la requête. Il estime que la requérante ne disposait pas d’un bien, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, au moment de l’entrée en vigueur de la Convention pour la Roumanie, car elle avait vendu l’immeuble le 10 juin 1993 et, en conséquence, l’arrêt de la Cour suprême de justice n’a pas porté atteinte à ses droits.
D’après le Gouvernement, une telle exception peut être soulevée même après la décision sur la recevabilité, comme la Cour l’a déjà admis dans les arrêts
Klass et autres c. Allemagne
(n
o
5029/1971, 6 septembre 1978, série
A, n
o
28) et
Eckle c. Allemagne
(n
o
8130/1978, 5 juillet 1982, série A, n
o
51, p. 30-31).
La requérante n’a soumis aucune observation sur ce point.
La Cour doit d’emblée examiner l’exception préliminaire du Gouvernement par laquelle il demande à la Cour de déclarer la requête irrecevable. Elle comprend cette demande comme une invitation à appliquer la dernière phrase de l’article 35 § 4 de la Convention selon laquelle la Cour peut rejeter une requête qu’elle considère comme irrecevable «
à
tout
stade
de la procédure ».
Cette disposition permet à la Cour, même au stade de l’examen du fond, sous réserve de ce qui est prévu à l’article 55 de son règlement, de revenir sur la décision par laquelle la requête a été déclarée recevable lorsqu’elle constate que celle-ci aurait dû être considérée comme irrecevable pour une des raisons énumérées aux alinéas 1 à 3 de ce même article, y compris l’incompatibilité avec les dispositions de la Convention (article 35 § 3 combiné avec l’article 34 de la Convention). Selon sa jurisprudence constante, une telle incompatibilité existe,
ratione personae,
si le requérant ne peut pas, ou ne peut plus, se prétendre victime de la violation alléguée (voir, par exemple, arrêt
Ilhan c. Turquie
[GC], n
o
22277/93, § 52, CEDH
2000-VII et
Pisano c. Italie
, n
o
36732/97, § 34).
En revanche, la Cour note que la raison sur laquelle le Gouvernement entend fonder son exception, à savoir l’existence d’un transfert de propriété portant sur l’immeuble, objet de la présente requête, existait déjà lors de l’examen de la recevabilité de la requête. Pareil argument aurait dû, par conséquent, être soulevé à un stade antérieur de la procédure (voir parmi d’autres,
Artico c. Italie
du 13 mai 1980, série A, n
o
37 p. 13, § 27,
Brumarescu
précité, §§ 52 et 53,
Golea c. Roumanie
du 17
décembre 2002, § 24).
La Cour observe qu’au moment de l’introduction de la requête ainsi qu’au moment où la chambre a déclaré celle-ci recevable, le Gouvernement pouvait invoquer l’existence du contrat de vente du 1993 et, par conséquent, l’absence de la qualité de victime de la requérante.
Il est vrai que la requérante a omis d’informer la Cour de l’existence d’un tel transfert de propriété et il n’est pas contestable non plus que ce contrat de vente ait fait l’objet de deux actions en annulation, ce qui explique l’incertitude sur sa validité.
Or, le Gouvernement a formulé cet argument pour la première fois le 3
mai 2000, après la décision de la Cour du 21 mars 2000 déclarant la requête recevable. Pour cette raison, en principe, il y a forclusion.
Néanmoins, la Cour estime que la situation de fait et de droit créée par l’existence du contrat de vente du 1993 exige de sa part une analyse
ex officio
des conditions sur la recevabilité de la requête, en vertu de l’article 35 § 4
in fine
(cf.
Ida De Vita, Gelsomina De Cicco, Eligio Trimigliozzi, Carmine Mare et Guida Solla c
.
Italie,
n
os
44473/98, 44474/98, 44475/98, 44476/98 et 44477/98, décision du 10 septembre 2002, non publiée).
B.
Sur les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention
Selon la requérante, l’arrêt du 10 mai 1995 de la Cour suprême de justice a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Dans son mémoire, la requérante fait valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire au droit à un tribunal.
Le Gouvernement, dans des observations soumises à la Cour avant la décision sur la recevabilité, admet que la requérante s’est vue opposer un refus d’accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que, de toute manière, il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs.
La Cour doit prendre en compte l’existence du contrat de vente portant sur l’immeuble objet de la requête, conclu en 1993 entre la requérante et M.D. et M.L.
La Cour note que la requérante, qui bénéficiait d’une décision définitive reconnaissant son droit de propriété sur le bien objet de la présente requête, a conclu un contrat portant sur ce bien avant le prononcé de l’arrêt de la Cour suprême de justice.
La Cour doit donc établir si ledit contrat de vente a constitué un véritable transfert de propriété, de nature à déployer tous ses effets juridiques.
Elle observe qu’après la conclusion du contrat, les nouveaux propriétaires, M.D. et M.L., ont obtenu gain de cause à l’encontre de la locataire M.El. à la suite d’une action en expulsion qu’ils ont formée.
La Cour note que la Cour suprême de justice a décidé d’annuler le jugement définitif du 15 janvier 1993, faisant droit au recours du procureur général, mais qu’elle n’a jamais ordonné l’annulation du contrat de vente en cause.
D’ailleurs, ledit contrat a fait l’objet de deux actions en annulation
: celle formée par la locataire M.El. et celle formée par la mairie de Bucarest, et aucun tribunal n’a fait droit à leurs demandes. Ainsi, la validité du contrat a été confirmée à la suite du rejet des recours en annulation par les tribunaux internes.
La Cour arrive donc à la conclusion que le contrat de vente conclu en 1993 entre la requérante et M.D. et M.L., a constitué un véritable transfert de propriété.
Quant à la méconnaissance de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime que même si l’arrêt de la Cour suprême a été rendu à l’encontre de la requérante, celle-ci, à la date de l’arrêt, n’était pas propriétaire du bien en cause.
La Cour conclut que la procédure déroulée devant la Cour suprême de justice ne portait pas sur les droits et les obligations de caractère civil de la requérante et que ce grief doit être rejeté, conformément à l’article
35
§§
3
et 4 de la Convention, comme incompatible
ratione
materiae
avec les dispositions de la Convention.
C.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
La requérante se plaint que l’arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
La Cour rappelle que, d’après sa jurisprudence constante, la notion de «
biens
» contenue dans l’article 1 du Protocole
n
o
1 peut recouvrir tant des «
biens actuels
» (arrêt
Van der Mussele c. Belgique
du 23 novembre 1983, série A n
o
70, p.
23, § 48) que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une «
espérance
légitime
» d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (voir les arrêts
Pine Valley Developments et autres c. Irlande
du 29 novembre 1991, série A n
o
222, p. 23, § 51
;
Pressos Compania Naviera S.A. et autres
c. Belgique
du 20 novembre 1995, série A n
o
332, §
31 et
Grazinger c. Rép. Tchèque
(déc.) du 10 juillet 2002, § 69).
Or, au moment de l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie, le 20 juin 1994, la requérante n’était plus propriétaire du bien, car elle en avait transféré la propriété le 24 juin 1993.
La Cour est d’avis que, dans le cas d’espèce, la requérante n’avait pas intérêt à agir devant la Cour, s’agissant du droit de propriété transféré en 1993 et qu’ainsi sa qualité de victime ne subsiste pas, vu l’impossibilité d’exécution de l’arrêt du 10 mai 1995 et la reconnaissance de la validité de la vente par décisions définitives (cf.
Ponova c. Roumanie
, déc. n
o
29972/96, 30 avril 2002, non publiée).
La Cour note également qu’à la suite d’une deuxième action en revendication, la requérante a recouvré la propriété de son bien.
Elle estime que l’analyse doit se résumer à la situation de fait et de droit existant à la suite de l’arrêt de la Cour suprême de justice, ainsi qu’il ressort des griefs formulés par la requérante, donc l’existence d’une deuxième décision de restitution de l’immeuble, en 1998, n’entraîne aucune conséquence sur la situation de droit créée en l’espèce.
La Cour observe, dans les circonstances de l’espèce, à savoir la vente portant sur l’immeuble, objet de la requête, que la requérante ne disposait pas d’un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
Partant, le grief formulé sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention doit également être rejeté, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention, pour incompatibilité
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P. Costa
Greffière
Président