SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cererea nr. 41182/98 prezentată de Adina Elena ARSENESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 8 iulie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen Mularoni, judecători și M. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 30 martie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie în fapt reclamanta, Adina Elena Arsenescu, este cetățean român, născut în 1918 și rezident în București. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, se pot rezuma după cum urmează. Prima acțiune în revendicare imobiliară În 1993, reclamanta a introdus la Tribunalul de Primă Instanță din București o acțiune în cuadrantul unei clădiri situate la București, compusă dintr-o clădire și din terenul aferent, care era sediul primăriei sectorului 2 din București. În primul rând, ea a subliniat că a cumpărat clădirea menționată la 2 februarie 1940, după cum o dovedea actul autentic de vânzare a imobilului, transcris în registrul funciar de lângă grefa tribunalului din Ilfov. Ea susținea apoi că aceasta fusese deposedată ilegal în septembrie 1940 de legionari care erau stăpâniți de putere și că, după schimbarea regimului politic, în 1944, clădirea a servit drept sediu diverselor organizații sau partide politice, devenind în sfârșit sediul Primăriei Sectorului 2 din București. Prin hotărârea din 21 iunie 1995, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea, pe motiv că instanțele nu erau competente să examineze circumstanțele în care fusese privată de clădirea sa și să dispună, dacă este cazul, restituirea sa, această atribuire aparținând exclusiv autorității legislative. Prin decizia din 14 februarie 1996, tribunalul județ din București și-a primit apelul și a trimis cauza în fața instanței de primă instanță din București, reținând că instanțele erau competente să examineze dacă reclamanta avea un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu. Prin hotărârea din 10 iunie 1996, Tribunalul de Primă Instanță i-a acceptat cererea. În acest scop, el a constatat că reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat și că, pe de altă parte, primăria sectorului 2 București nu a demonstrat că are un titlu de proprietate asupra acestuia. Consiliul local din sectorul 2 al Bucureștiului a făcut apel la această hotărâre, susținând că imobilul face parte din domeniul public de interes local. Prin decizia din 22 mai 1997, tribunalul departamental din București a primit cererea Consiliului local și a respins acțiunea recurentei pe motiv că bunul, care face parte din domeniul public, era inalienabil și insesibil, în conformitate cu art. 82 din Legea nr. 69/91. Recurenta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii și s-a plâns că nu avea un titlu legal de proprietate asupra bunurilor aflate în litigiu și că, prin urmare, acesta din urmă nu făcea parte din domeniul public. Printr-o hotărâre definitivă din 28 octombrie 1997, instanța de apel din București a respins recursul, confirmând temeinicia deciziei pronunțate de tribunalul departamental la 22 mai 1997. A doua acțiune în revendicare imobiliară are o dată nespecificată după intrarea în vigoare a legii nr. 213/1998 privind regimul juridic al bunurilor aparținând domeniului public, reclamanta a introdus împotriva Consiliului General de la București o nouă acțiune în revendicare a proprietății pe lângă Tribunalul de Primă Instanță din București. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2001, instanța a acceptat cererea sa și a obligat pârâta să încredințe imobilul în cauză reclamantei. Această hotărâre a devenit definitivă, fiind confirmată printr-o decizie a Tribunalului de apel din București din 5 iunie 2001 și prin hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție din 11 octombrie 2002, care a respins recursul pârâtului. 1 la Convenție, recurenta se plânge că a fost decăzută de la recursul său, prin arestarea instanței de apel din 28 octombrie 1997, pe motiv că aceasta a făcut parte din domeniul public al statului. De asemenea, recurenta se plânge că nu a avut un drept de acces efectiv la o instanță judecătorească, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, având în vedere refuzul aceluiași tribunal judecătoresc, la 28 octombrie 1997, de a examina și de a compara titlurile de proprietate ale părților. De asemenea, aceasta declară o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ținând cont de faptul că hotărârile instanțelor care au respins prima sa acțiune în culpă nu ar fi fost suficient de motivate. În cele din urmă, Comisia consideră că prima sa acțiune în revendicare pe proprie răspundere nu a fost judecată de instanțe legitime, încălcând aceeași dispoziție a Convenției și susține în această privință că instanța de apel de la București s-ar fi pronunțat într-un termen prea scurt asupra acțiunii sale împotriva hotărârii pronunțate în apel, la 22 mai 1997. PROCEDURE La 18 septembrie 2001, Curtea a informat guvernul, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, și l-a invitat să prezinte observații în scris, ceea ce a făcut la 11 decembrie 2001. Prin scrisoarea din 14 decembrie 2001, aceste observații au fost transmise recurentei, care a fost invitată să își prezinte observațiile ca răspuns în termen de 12 februarie 2002. Prin scrisorile din 17 aprilie și 17 iulie 2002, recomandate cu aviz de primire, Curtea a reamintit recurentei că termenul acordat era încheiat și l-a informat cu privire la faptul că, în lipsa unor observații din partea sa, Curtea ar putea concluziona că a avut din nou competența de a-și menține cererea și de a o elimina din rol. La decizia președintelui, observațiile în răspuns prezentate de recurentă la 5 august 2002, fie în afara timpului acordat, nu au fost depuse la dosar în temeiul articolului 38 alineatul (1) din regulament. Prin scrisoarea din 28 noiembrie 2002, Curtea a solicitat recurentei să precizeze, în termen de 12 decembrie 2002, dacă dorește să își mențină cererea, având în vedere noua situație de drept și de fapt creată la sfârșitul hotărârii Curții Supreme de Justiție din 11 octombrie 2002, care îi oferise câștig de cauză în cadrul celei de a doua acțiuni în revendicare imobiliară. În acest sens, reclamanta a fost invitată să precizeze motivele pentru care a considerat întotdeauna victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție. În lipsa unui răspuns, Curtea și-a reiterat cererea la 19 decembrie 2002 (prin scrisoare recomandată cu aviz de recepție), 7 ianuarie și 13 februarie 2003. Prin scrisoarea din 24 ianuarie 2003, recurenta a confirmat că a obținut câștig de cauză în cea de-a doua sa procedură în revendicare imobiliară, dar nu a făcut nicio observație cu privire la aspectele ridicate de Curte. Curtea observă că reclamanta a răspuns în termenele stabilite nici la observațiile guvernului, nici la clarificările solicitate de Curte în ceea ce privește noua situație de fapt și de drept, în ciuda numeroaselor rechemări, inclusiv trei prin scrisori recomandate, prin care a fost informată că cererea sa ar putea fi retrasă din rol. În consecință, având în vedere atitudinea reclamantei și informațiile furnizate prin ultima sa scrisoare, Curtea consideră că aceasta din urmă nu mai intenționează să mențină cererea și că litigiul a fost soluționat, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) și (b) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există circumstanțe speciale care să se refere la respectarea drepturilor garantate de Convenție și a protocoalelor sale n a impune continuarea examinării cererii în temeiul art. 37 alin. (1) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Dolle J.-P. Costa greenier Președinte
Requête n
o
41182/98
présentée par Adina Elena ARSENESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 juillet 2003 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 mars 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Adina Elena Arsenescu, est une ressortissante roumaine, née en 1918 et résidant à Bucarest.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.
La première action en revendication immobilière
En 1993, la requérante introduisit auprès du tribunal de première instance de Bucarest une action en revendication d’un immeuble sis à Bucarest, composé d’un bâtiment et du terrain y afférent, qui était le siège de la mairie du secteur 2 de Bucarest. Elle faisait valoir tout d’abord qu’elle avait acheté ledit immeuble le 2 février 1940, ainsi que le prouvait l’acte authentique de vente de l’immeuble, transcrit dans le registre foncier près le greffe du tribunal de Ilfov. Elle soutenait ensuite qu’elle en avait été dépossédée illégalement en septembre 1940 par des légionnaires qui s’étaient emparés du pouvoir et qu’après le changement de régime politique, en 1944, l’immeuble avait servi de siège à diverses organisations ou partis politiques, devenant enfin le siège de la mairie du Secteur 2 de Bucarest.
Par jugement du 21 juin 1995, le tribunal de première instance rejeta l’action, au motif que les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner les circonstances dans lesquelles elle avait été privée de son immeuble et pour ordonner, le cas échéant, sa restitution, cette attribution appartenant exclusivement au pouvoir législatif.
La requérante fit appel de ce jugement.
Par décision du 14 février 1996, le tribunal départemental de Bucarest accueillit son appel et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance de Bucarest, en retenant que les tribunaux étaient compétents pour examiner si la requérante avait un titre de propriété valable sur l’immeuble en litige.
Par jugement du 10 juin 1996, le tribunal de première instance fit droit à sa demande. Pour ce faire, il constata que la requérante avait fait la preuve de son droit de propriété sur l’immeuble revendiqué et qu’en revanche, la mairie du Secteur 2 Bucarest n’avait pas démontré avoir un titre de propriété sur celui-ci.
Le Conseil local du secteur 2 de Bucarest fit appel contre ce jugement, en faisant valoir que l’immeuble faisait partie du domaine public d’intérêt local.
Par décision du 22 mai 1997, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l’appel du Conseil local et rejeta l’action de la requérante au motif que le bien, faisant partie du domaine public, était inaliénable et insaisissable, conformément à l’article 82 de la loi n
o
69/1991.
La requérante forma un recours contre cette décision. Elle se plaignait de ce que l’Etat n’avait pas un titre légal de propriété sur le bien en litige et que, dès lors, ce dernier ne faisait pas partie du domaine public.
Par un arrêt définitif du 28 octobre 1997, la cour d’appel de Bucarest rejeta son recours, confirmant le bien-fondé de la décision prononcée par le tribunal départemental le 22 mai 1997.
2.
La deuxième action en revendication immobilière
A une date non précisée après l’entrée en vigueur de la loi n
o
213/1998 sur le régime juridique des biens appartenant au domaine public, la requérante introduisit à l’encontre du Conseil général de Bucarest une nouvelle action en revendication de l’immeuble auprès du tribunal de première instance de Bucarest.
Par jugement du 31 janvier 2001, le tribunal fit droit à sa demande et obligea la partie défenderesse à restituer l’immeuble litigieux à la requérante.
Ce jugement devint définitif, ayant été confirmé par une décision de la cour d’appel de Bucarest du 5 juin 2001 et par l’arrêt définitif de la Cour suprême de Justice du 11 octobre 2002, qui rejetèrent l’appel et respectivement le recours du défendeur.
1.
Invoquant l’article 1er du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante se plaint d’avoir été déboutée de son recours, par l’arrêt de la cour d’appel du 28 octobre 1997, au motif que l’immeuble qu’elle revendiquait faisait partie du domaine public de l’Etat.
2.
La requérante se plaint aussi de ne pas avoir eu un droit d’accès effectif à un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu du refus de la même cour d’appel, le 28 octobre 1997, d’examiner les titres de propriété des parties et de les comparer.
3.
Elle allègue aussi une atteinte à l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu de ce que les décisions des tribunaux ayant rejeté sa première action en revendication n’auraient pas été suffisamment motivées.
4.
Elle estime, enfin, que sa première action en revendication immobilière n’a pas été jugée par des tribunaux impartiaux, en violation de la même disposition de la Convention, et fait valoir à cet égard que la cour d’appel de Bucarest se serait prononcée dans un délai trop bref sur son recours contre la décision rendue en appel, le 22 mai 1997.
Le 18 septembre 2001, la Cour a donné connaissance de la requête au Gouvernement, selon l’article 54 § 2 du règlement de la Cour, et l’a invité à soumettre par écrit des observations, ce qu’il a fait le 11 décembre 2001.
Par lettre du 14 décembre 2001, ces observations ont été transmises à la requérante, qui a été invitée à présenter ses observations en réponse dans un délai échéant le 12 février 2002. Par lettres des 17 avril et 17 juillet 2002, recommandées avec avis de réception, la Cour a rappelé à la requérante que le délai imparti était déchu et l’a avertie qu’à défaut d’observations de sa part, la Cour pourrait conclure qu’elle n’avait plus l’intention de maintenir sa requête et rayer celle-ci du rôle.
Sur décision du président, les observations en réponse fournies par la requérante le 5 août 2002, soit en dehors du temps imparti, n’ont pas été versées au dossier, en vertu de l’article 38 § 1 du règlement.
Par lettre du 28 novembre 2002, la Cour a demandé à la requérante de préciser, dans un délai échéant le 12 décembre 2002, si elle souhaitait maintenir sa requête compte tenu de la nouvelle situation de droit et de fait crée à l’issue de l’arrêt de la Cour suprême de Justice du 11 octobre 2002, qui lui avait donné gain de cause lors de sa deuxième action en revendication immobilière. Dans l’affirmative, la requérante était invitée à préciser les raisons pour lesquelles elle s’estimait toujours victime d’une violation des droits garantis par la Convention.
En l’absence de réponse, la Cour a réitéré sa demande les 19
décembre
2002 (par lettre recommandée avec avis de réception), 7
janvier et 13 février 2003.
Par lettre du 24 janvier 2003, la requérante a confirmé avoir obtenu gain de cause dans sa deuxième procédure en revendication immobilière, mais n’a fait aucune remarque sur les points soulevés par la Cour. Aucun autre commentaire n’a été fourni depuis par la requérante.
La Cour observe que la requérante n’a répondu dans les délais impartis ni aux observations du Gouvernement, ni aux précisions demandées par la Cour eu égard à la nouvelle situation de fait et de droit, et ce malgré de nombreux rappels, dont trois par lettres recommandées, par lesquels elle a été avertie que sa requête pourrait être rayée du rôle.
La Cour estime en conséquence, compte tenu de l’attitude de la requérante et des informations fournies par sa dernière lettre, que celle-ci n’entend plus maintenir la requête et que le litige a été résolu, au sens de l’article 37 § 1 a) et b) de la Convention.
La Cour estime par ailleurs qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président