CtEDO 10.10.2000 Auto

BUDESCU ET PETRESCU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
10.10.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
BUDESCU ET PETRESCU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33912/96 prezentate de Maria BIgueCU și Maria Mirela PETRESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 septembrie 1996 și înregistrată la 20 noiembrie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurentele sunt cetățeni români, născută în 1903 și, respectiv, 1932 și reședința la București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 aprilie 1996, în calitate de moștenitoare, prima recurentă sesizează Tribunalul de Primă Instanță din 1 județ al Bucureștiului cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară. Printr-o hotărâre din 12 ianuarie 1995, Tribunalul de Primă Instanță a primit cererea de intervenție a celui de-al doilea reclamant, fiica dlui B., și a arătat din greșeală că casa acestuia din urmă fusese naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din acțiunile de naționalizare. El a considerat că statul nu dobândise dreptul de proprietate legală și că, prin urmare, reclamantele erau proprietarii legitimi ai acestuia. Primăria Bucureștiului a făcut apel. La 12 mai 1995, tribunalul județ din București a respins recursul. În absența unei căi de atac, judecata a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni obișnuite. La 21 august 1995 primarul orașului București a ordonat restituirea casei reclamantelor și la 16 octombrie 1995 întreprinderea H., administratorul casei, s-a executat. La această dată, recurentele au încetat să mai plătească chiria datorată pentru apartamentul pe care îl ocupau în casă și au început să plătească taxele de proprietate aferente casei. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 12 ianuarie 1995, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 7 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 12 ianuarie 1995 și a respins acțiunea recurentelor. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. În consecință, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București a putut pronunța hotărârea sa potrivit căreia recurentele erau adevărații proprietari de casă, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, recurentele nu prezentaseră dovada dreptului lor de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Serviciile fiscale au informat reclamantele că începând cu 1997, casa în cauză ar fi reintrată în patrimoniul statului. La data de 6 martie 1997, la que t a vândut unul dintre apartamentele casei la foștii chiriași. La 20 martie 1997, el a vândut un al doilea apartament altor chiriași ai casei, în ciuda faptului că recurentele au informat Primăria București că un litigiu cu privire la proprietatea asupra casei a fost în curs. La o dată nespecificată, recurentele au depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare comisia administrativă) În conformitate cu decretul de naționalizare nr. 92/1950, tribunalul de primă instanță din primul district București, în hotărârea definitivă din 12 iulie 2002, a declarat că au fost deposedate de casa lor în 1950, cu încălcarea decretului de naționalizare nr. 92/1950, că tribunalul de primă instanță din primul district București. ianuarie 1995 judecase această privare de proprietate ilegală și, prin urmare, erau îndreptățite să fie reintegrate în dreptul lor de proprietate asupra întregii case. Printr-o decizie din 7 septembrie 1998, Comisia administrativă le-a restituit recurentelor apartamentul în care locuiau în calitate de chiriași și a respins cererea recurentelor cu privire la celelalte două apartamente, fără a le acorda despăgubiri. Recurentele invocă o încălcare a articolelor 6 alineatul (1) și 13 din convenție, care rezultă din hotărârea din 7 mai 1996 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. Recurentele se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, prin anularea hotărârii din 12 ianuarie 1995, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Recurentele menționează, de asemenea, art. 3 din convenție și susțin că demersurile judiciare și administrative legate de revendicarea proprietății lor au adus atingere sănătății lor psihice. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 19 septembrie 1996 și înregistrată la 20 noiembrie 1996. La 23 noiembrie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 17 februarie 2000, iar recurentele au răspuns la acestea la 22 martie 2000. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Recurentele invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, care rezultă din Hotărârea din 7 mai 1996 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] L violate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, hotărârea Curții Supreme de Justiție, recurentele au fost private de dreptul lor de a avea acces la o instanță, dar susține că această încălcare ar fi fost de foarte scurtă durată. Guvernul susține că Legea nr.112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Recurentele susțin că au sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Potrivit acestora, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din Convenție. 112/1995, dar aceasta a dus numai la recuperarea parțială a bunurilor lor. Curtea va examina acest aspect numai pe teritoriul articolului 6 din Convenție. Comisia consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurente ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurentele se plâng că, prin anularea hotărârii din 12 ianuarie 1995 care le-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție le-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Recurentele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a dreptului de proprietate al recurentelor, dat fiind că aceasta tratează o situație de fapt similară cu cauza Brumăescu c. România (GC, nr. 28342/95, CEDH 1999-VII). Recurentele subliniază că guvernul recunoaște încălcarea dreptului său de proprietate. Ele susțin că statul a vândut două dintre apartamentele casei unor terți și că nu au primit nici o despăgubire pentru această privatizare. Acestea susțin, de asemenea, că au trebuit să plătească chirie pentru apartamentul pe care îl ocupau între 7 mai 1996, data deciziei Curții Supreme de Justiție, și 7 septembrie 1998, data deciziei comisiei administrative care le-a restituit apartamentul, iar acest prejudiciu nu a fost remediat de statul membru. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurente ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie considerată drept o examinare a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar recurentele se plâng de o încălcare a articolului 3 din Convenție și susțin că demersurile judiciare și administrative legate de revendicarea proprietăii lor au adus atingere sănătăii lor psihice. În ceea ce privește acest aspect, Curtea, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască afirmații formulate, nu indică nicio aparență a încălcării drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARAREA RECEVAVABILĂ toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile recurentelor întemeiate pe refuzul de a avea acces la o instanță și la dreptul de proprietate. DECLARĂ RECURSAREA IRRECEVABILĂ pentru surplus. Michael O

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-10
0,97
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-10-10
0,97
V.D.S. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33631/96 présentée par V.D.S. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, p
CtEDO 2000-10-10
0,97
GHITESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32915/96 présentée par Dan Sorin GHITESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M m
CtEDO 2000-10-10
0,97
S.D. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32935/96 présentée par S.D. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, pré
CtEDO 2000-10-10
0,97
POPESCU NASTA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33355/96 présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
Sursă