SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32935/96 prezentate de S.D. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțitru, judecători și dl. O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 11 iulie 1996 și înregistrată la 10 septembrie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant român, născut în 1951 și rezident în București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 iunie 1994, în calitate de moștenitor, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Craiova cu privire la o acțiune imobiliară. Prin hotărârea din 11 octombrie 1994, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că din greșeală casa tatălui reclamantului fusese naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că proprietatea exercitată de stat se baza pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapion. Judecătorii au decis, de asemenea, că statul nu ar fi putut să preia casa în conformitate cu decretele nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952, respectiv 1965. Apărătoarele, primăria Craiova și trei întreprinderi din statul de mijloc au făcut apel la această hotărâre, susținând că statul ar fi dobândit dreptul de proprietate prin prescrierea de doi ani prevăzută în Decretul nr. 218/1960. La 24 mai 1995, tribunalul județ din Dolj a acceptat cererea și a respins acțiunea reclamantului. Tribunalul a hotărât că statul devenise proprietarul casei în conformitate cu decretul nr. 92/1950 și că instanța de primă instanță nu putea controla aplicarea decretului menționat. Reclamantul a făcut recurs, care a fost respins printr-o hotărâre definitivă din 26 ianuarie 1996 a Tribunalului de apel din Craiova. Aceasta din urmă a considerat că tribunalele nu erau competente să examineze dacă naționalizarea casei era conformă cu Decretul nr. 92/1950. Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 26 ianuarie 1996 a Tribunalului din Craiova, prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Prin invocarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurentul se plânge că, prin anularea hotărârii din 11 octombrie 1994, care și-a constatat dreptul de proprietate, instanța de apel a privat dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Cererea a fost depusă la 11 iulie 1996 și înregistrată la 10 septembrie 1996. La 16 martie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să prezinte cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 14 iunie 1999, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 19 iulie 1999. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamant să introducă o nouă acțiune în revendicare. Curtea amintește că a respins deja această excepție în Hotărârea Brumărescu c. România (nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, § 55, p. 16). În prezenta cauză, Curtea nu identifică nicio circumstanță care să îi permită să dea o concluzie diferită. Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiat pe Hotărârea din 26 ianuarie 1996 din Curtea de la Craiova, care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Guvernul consideră că reclamantul nu a fost împiedicat să se adreseze unei instanțe judecătorești pentru a-și soluționa contestația, dar a fost îndreptat către o altă cale de atac și, prin urmare, chiar dacă a existat o interferență în dreptul protejat de art. 6 alineatul (1) din Convenție, aceaceasta a fost în conformitate cu cerințele Convenției, dreptul de acces la o instanță care nu a fost atins în însăși substanța sa. Guvernul susține că Legea nr. 112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamantul susține că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. El susține că esența oricărui proces civil în materie de revendicare imobiliară este supusă, de către judecător, validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit reclamantului, refuzul instanței judecătorești de a recunoaște instanțelor competența de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea art. 6 din Convenție. În plus, recurentul afirmă că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările pe titlu Astfel, el a fost privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul și nu mai are cale de atac pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Reclamantul se plânge de faptul că, prin anularea hotărârii din 11 octombrie 1994, care și-a constatat dreptul de proprietate, Tribunalul de Primă Instanță din Craiova a privat dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că faptul de a ști dacă naționalizarea casei recurentelor era unde nu poate fi stabilită legal decât printr-o hotărâre definitivă, iar în decizia sa din 26 ianuarie 1996, instanța de apel a lui Craiova nu a clarificat această întrebare. Prin urmare, guvernul consideră că reclamantul nu dispune de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alții (Curtea. D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 23, § 51), guvernul consideră că această cauză este incompatibilă cu dispozițiile convenției. Recurentul respinge teza guvernului. El consideră că hotărârea Tribunalului de apel din Craiova a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa în mod abuziv. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanța inferioară nu a încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu a încheiat un litigiu civil în revendicare. În cele din urmă, reclamantul consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece a fost privat de proprietatea sa fără să i se acorde o despăgubire. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 32935/96
présentée par S.D.
contre Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
10
octobre
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 juillet 1996 et enregistrée le 10 septembre 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant roumain, né en 1951 et résidant à Bucarest.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 juin 1994, en tant qu'héritier, le requérant saisit le tribunal de première instance de Craiova d’une action revendication immobilière. L’intéressé fit valoir qu’en vertu du décret n° 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient être nationalisés et que son père était médecin au moment de la nationalisation.
Par un jugement du 11 octobre 1994, le tribunal de première instance releva que c'était par erreur que la maison du père du requérant avait été nationalisée en vertu du décret n° 92/1950, car il faisait partie d'une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal constata ensuite que la possession exercée par l'Etat était fondée sur la violence et, par conséquent, jugea que l'Etat ne pouvait pas se prévaloir d’un titre de propriété fondé sur l'usucapion. Les juges décidèrent également que l'Etat n'aurait pas pu non plus s'approprier la maison en application des décrets n
os
218/1960 et 712/1966, car ces textes étaient contraires respectivement aux Constitutions de 1952 et 1965.
Les défenderesses, la mairie de Craiova et trois entreprises d’Etat interjetèrent appel de ce jugement, en faisant valoir que l’Etat aurait acquis le droit de propriété par le biais de la prescription de deux ans prévue par le décret n° 218/1960. Le 24 mai 1995, le tribunal départemental de Dolj admit l’appel et rejeta l’action du requérant. Le tribunal jugea que l’Etat était devenu propriétaire de la maison en application du décret n° 92/1950 et que le tribunal de première instance ne pouvait pas contrôler l’application dudit décret.
Le requérant fit recours, qui fut rejeté par un arrêt définitif du 26 janvier 1996 de la cour d’appel de Craiova. Cette dernière jugea que les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner si la nationalisation de la maison était conforme au décret n° 92/1950.
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 26 janvier 1996 de la cour d’appel de Craiova refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
2.
Le requérant se plaint, en invoquant l’article 1 du Protocole n°1 à la Convention, de ce qu'en annulant le jugement du 11 octobre 1994, qui avait constaté son droit de propriété, la cour d’appel l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement.
La requête a été introduite le 11 juillet 1996 et enregistrée le 10 septembre 1996.
Le 16 mars 1999, la Cour européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 14 juin 1999, et le requérant y a répondu le 19 juillet 1999.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en faisant valoir qu’il est loisible au requérant d’introduire une nouvelle action en revendication.
La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette exception dans l’arrêt Brumărescu c.
Roumanie (n° 28342/95, CEDH 1999-VII, § 55, p. 16).
Dans la présente affaire, la Cour ne décèle aucune circonstance lui permettant d’aboutir à une conclusion différente.
Partant, il y a lieu de rejeter les exceptions préliminaires du Gouvernement.
Quant au fond
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 26 janvier 1996 de la cour d’appel de Craiova refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
L’article 6 § 1 de la Convention dispose, dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...]
»
Le Gouvernement estime que le requérant n’a nullement été empêché de s’adresser à un tribunal pour faire trancher leur contestation, mais a été dirigé vers une autre voie de recours, et de ce fait, même s’il y a eu ingérence dans le droit protégé par l’article 6 § 1 de la Convention, elle a été conformément aux exigences de la Convention, le droit d’accès à un tribunal n’étant pas atteint dans sa substance même. Le Gouvernement fait valoir que la loi
n
112/1995, entrée en vigueur le 29 janvier 1996 est destinée précisément à réparer les abus commis par l’ancien régime communiste.
Le requérant affirme qu’il a saisi les tribunaux roumains d’une action en revendication immobilière, que les tribunaux sont normalement compétents à examiner ce type de litiges. Il fait valoir que l’essence de tout procès civil en matière de revendication immobilière est l’examen, par le juge, de la validité des titres de propriété qui lui sont présentés. Selon le requérant, le refus de la cour d’appel de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 de la Convention. Le requérant fait en outre valoir que la loi n° 112/1995 du 23 novembre 1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations «
sur titre
», de sorte qu’il ne peut pas en bénéficier. Ainsi, il a été privé de tout recours pour faire trancher son litige, puisqu’il ne dispose plus de la voie judiciaire pour récupérer son bien.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par le requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
Le requérant se plaint de ce qu'en annulant le jugement du 11 octobre 1994, qui avait constaté son droit de propriété, la cour d’appel de Craiova l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant un dédommagement. Le requérant invoque l'article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement affirme que le fait de savoir si la nationalisation de la maison des requérantes était où non légale ne peut pas être établi que par une décision judiciaire définitive. Or dans sa décision du 26 janvier 1996, la cour d’appel de Craiova n’a pas tranché cette question. Dès lors, le Gouvernement considère que le requérant ne dispose pas d’un bien au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. Invoquant l’affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (Cour eur. D.H., arrêt du 29 novembre 1991, série A n°
222, p. 23, § 51), le Gouvernement estime que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention.
Le requérant réfute la thèse du Gouvernement. Il estime que l’arrêt de la cour d’appel de Craiova a eu pour effet de le priver de sa propriété abusivement. En premier lieu, cet arrêt n’a pas poursuivi un but d’utilité publique, car le tribunal inférieur n’avait pas empiété sur le domaine législatif, mais avait simplement tranché un litige civil en revendication. Enfin, le requérant estime qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1, car il a été privé de sa propriété sans qu’une indemnité ne lui soit accordée.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par le requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente