SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32265/96 prezentate de Marina Nicola POPOVĂȚ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători și de domnul O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 septembrie 1995 și înregistrată la 16 iulie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT reclamanta este un resortisant român, născut în 1939 și rezident la București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 iulie 1992, în calitate de moștenitoare a I.V., recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din al doilea district al orașului București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară. Prin hotărârea din 15 ianuarie 1993, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că casa în litigiu fusese naționalizată din greșeală în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece I.V. făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din acțiunile de naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că proprietatea exercitată de stat se baza pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapion. Judecătorii au decis, de asemenea, că statul nu ar fi putut să preia casa în conformitate cu decretele nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952, respectiv 1965. Instanța a dispus întreprinderii de stat RA. I., administrator al locuințelor dah, să restituie casa reclamantei. La 12 noiembrie 1993, tribunalul județ din București a respins recursul. În absența recursului, decizia a devenit definitivă, neputând fi atacată printr-o acțiune obișnuită. La 15 februarie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea casei și la 15 martie 1994 întreprinderea RA.I. s-a executat. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 15 ianuarie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 28 aprilie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 15 ianuarie 1993 și a respins acțiunea recurentei. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamanta era adevăratul proprietar al casei, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamanta nu prezentase dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri reparatorii pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Noi acțiuni în revendicare în 1997, reclamanta a introdus o nouă acțiune în revendicare în fața instanței de primă instanță din cel de-al doilea district București. Printr-o hotărâre din 12 septembrie 1997, instanța a acceptat acțiunea în acest sens, constatând dreptul de proprietate al reclamantei asupra casei și a terenului în cauză. Această hotărâre a devenit definitivă în absența unei căi de atac. La o dată nespecificată, statul a vândut două dintre apartamentele casei chiriașilor de acolo. Prin urmare, reclamanta nu a putut reintegra decât o parte a casei. Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 28 aprilie 1995 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. De asemenea, recurenta se plângea, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, prin anularea hotărârii din 15 ianuarie 1993, care confirma calitatea sa de proprietar, Curtea Supremă de Justiție a privat dreptul de proprietate, fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Recurenta susține că această atingere continuă chiar și acum, după noua acțiune în revendicare, deoarece, având în vedere vânzarea celor două apartamente ale casei sale, aceasta se află în imposibilitatea de a le recupera. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 19 septembrie 1995 și înregistrată la 16 iulie 1996. La 19 octombrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 1 februarie 1999, iar reclamanta a răspuns la aceasta la 26 februarie 1999. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamantă să introducă o nouă acțiune în revendicare. În ceea ce privește excepția de neobosire, Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un neobosit din cauza neîndeplinirii obligațiilor reclamantului de a introduce o nouă acțiune în revendicare (Brumărescu c. România În plus, Curtea arată că reclamanta a introdus o a doua acțiune în revendicarea casei în fața instanțelor naționale. Prin urmare, trebuie respinsă excepția preliminară a guvernului. Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiat pe hotărârea din 28 aprilie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamanta nu a fost împiedicată de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe pentru a-și soluționa contestația, dar a fost îndreptată către o altă cale de atac. Recurenta declară că a sesizat instanțele române cu o acțiune în revendicare imobiliară și că instanțele sunt competente să examineze acest tip de litigii. Aceasta susține că esența oricărui proces civil în acest domeniu este examinarea, de către judecător, a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit recurentei, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. Astfel, Curtea Supremă de Justiție nu mai dispune de nicio acțiune pentru a-și soluționa litigiul, din moment ce nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. În cele din urmă, recurenta se plânge că, prin anularea hotărârii din 15 ianuarie 1993, care îi confirma dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție la a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. recurenta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantei și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanta nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Recurenta respinge teza guvernului și consideră că Hotărârea din 28 aprilie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acesteia de proprietatea sa abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, recurenta susține că declarația guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, recurenta consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece aceaceasta este văzută privând de proprietatea sa fără să i se acorde nici un drept. Recurenta susține că această atingere continuă chiar și acum, după noua acțiune în revendicare, deoarece, având în vedere vânzarea celor două apartamente ale casei sale, se află în imposibilitatea de a le recupera. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 32265/96
présentée par Marina Nicola POPOVĂȚ
contre Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
15
juin
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
Gaukur Jörundsson,
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19
septembre
1995 et enregistrée le 16
juillet
1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante roumaine, née en 1939 et résidant à Bucarest.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
L’action en revendication de propriété
Le 8 juillet 1992, en tant qu'héritière de I.V., la requérante saisit le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de la ville de Bucarest d’une action en revendication immobilière. L’intéressée fit valoir qu’en vertu du décret n° 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient être nationalisés et que I.V. était enseignant au moment de la nationalisation de sa maison.
Par un jugement du 15 janvier 1993, le tribunal de première instance releva que la maison en litige avait été nationalisée par erreur en vertu du décret n° 92/1950, car I.V. faisait partie d'une catégorie de personnes que ce décret excluait des actions de nationalisation. Le tribunal constata ensuite que la possession exercée par l'Etat était fondée sur la violence et, par conséquent, jugea que l'Etat ne pouvait pas se prévaloir d’un titre de propriété fondé sur l'usucapion. Les juges décidèrent également que l'Etat n'aurait pas pu non plus s'approprier la maison en application des décrets n
os
218/1960 et 712/1966, car ces textes étaient contraires aux Constitutions de 1952 et 1965 respectivement. Le tribunal ordonna à l’entreprise d'Etat RA. I., gérant de logements d’Etat, de restituer la maison à la requérante.
RA.I interjeta appel. Le 12 novembre 1993, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel. En l’absence de recours, la décision devint définitive, ne pouvant plus être attaquée par voie de recours ordinaire. Le 15 février 1994, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution de la maison et le 15 mars 1994 l’entreprise RA.I. s'exécuta. Le 21
mars 1994, la requérante fit inscrire son droit dans le registre foncier.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie, forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du 15 janvier 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n° 92/1950.
Par un arrêt du 28 avril 1995, la Cour suprême de justice annula le jugement du 15
janvier 1993 et rejeta l'action de la requérante. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l'Etat s'était approprié la maison en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n° 92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême de justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que la requérante était le véritable propriétaire de la maison qu’en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice confirma le droit des anciens propriétaires d’introduire des actions en revendication, mais jugea qu’en l’espèce la requérante n’avait pas apporté la preuve de son droit de propriété, tandis que l’Etat avait démontré que son titre était fondé sur le décret de nationalisation. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.
B.
Nouvelle action en revendication
En 1997, la requérante introduisit une nouvelle action en revendication devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest.
Par un arrêt du 12 septembre 1997, le tribunal accueillit l’action en constata le droit de propriété de la requérante sur la maison et le terrain y afférent. Cet arrêt devint définitif en l’absence de recours.
A une date non précisée, l’Etat vendit deux des appartements de la maison aux locataires y habitant. Dès lors, la requérante n’a pu réintégrer qu’une partie de la maison.
1.
La requérante allègue une violation de l’article 6 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 28 avril 1995 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
2.
La requérante se plaint également, en invoquant l’article 1 du Protocole n°1 à la Convention, de ce qu'en annulant le jugement du 15 janvier 1993, qui confirmait sa qualité de propriétaire, la Cour suprême de justice l’a privée du droit de propriété, sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. La requérante fait valoir que cette atteinte continue même à présent, après la nouvelle action en revendication, car, eu égard à la vente des deux des appartements de sa maison, elle se trouve dans l’impossibilité de les récupérer.
La requête a été introduite le 19 septembre 1995 et enregistrée le 16 juillet 1996.
Le 19 octobre 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 1er février 1999, et la requérante y a répondu le 26 février 1999.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le 1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en faisant valoir qu’il est loisible à la requérante d’introduire une nouvelle action en revendication.
En ce qui concerne l’exception de non-épuisement, la Cour estime que le Gouvernement, à qui il est reproché d’avoir annulé un jugement définitif rendu à la suite d’une action en revendication, ne saurait maintenant exciper d’un non-épuisement dû au manquement du requérant d’introduire une nouvelle action en revendication (
Brumărescu c.
Roumanie
[GC], n° 28342/95, § 55, CEDH 1999 - ...). Par ailleurs, la Cour relève que la requérante a introduit une deuxième action en revendication de la maison devant les juridictions nationales.
Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement.
Quant au fond
1.
La requérante allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 28 avril 1995 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
L’article 6 § 1 de la Convention dispose, dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...]
»
Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice a été rendu en application de l’article 330 du Code de procédure civile, lequel permet d’annuler un jugement définitif lorsque les tribunaux inférieurs ont outrepassé leurs attributions spécifiques au pouvoir judiciaire. Le Gouvernement estime que la requérante n’a nullement été empêchée par la Cour suprême de justice de s’adresser à un tribunal pour faire trancher sa contestation, mais a été dirigée vers une autre voie de recours.
La requérante affirme qu’elle a saisi les tribunaux roumains d’une action en revendication immobilière et que les tribunaux sont compétents à examiner ce type de litiges. Elle fait valoir que l’essence de tout procès civil en la matière est l’examen, par le juge, de la validité des titres de propriété qui lui sont présentés. Selon la requérante, le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 de la Convention. Ainsi, la Cour suprême de justice l’a privée de tout recours pour faire trancher son litige, puisqu’elle ne dispose plus de la voie judiciaire pour récupérer son bien.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
Enfin, la requérante se plaint de ce qu'en annulant le jugement du 15 janvier 1993, qui confirmait son droit de propriété, la Cour suprême de justice l’a privée du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. La requérante invoque l'article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer
l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété de la requérante. Il estime que ladite atteinte doit être examinée à la lumière de la première phrase de l’article 1 du Protocole n° 1. Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité publique, à savoir le respect des règles de procédure destinées à assurer la séparation des pouvoirs dans l’Etat, en l’occurrence judiciaire et législatif. Quant à la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice constituait le seul moyen pour atteindre l’objectif susmentionné. Invoquant l’affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (Cour eur. D.H., arrêt du 29 novembre 1991, série A n° 222), le Gouvernement estime que la requérante ne saurait exiger une mesure de redressement quelconque en sa faveur.
La requérante réfute la thèse du Gouvernement. Elle estime que l’arrêt du 28 avril 1995 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de la priver de sa propriété abusivement. En premier lieu, cet arrêt n’a pas poursuivi un but d’utilité publique, car les tribunaux inférieurs n’avaient pas empiété sur le domaine législatif, mais avaient simplement tranché un litige civil en revendication. En outre, la requérante fait valoir que l’affirmation du Gouvernement selon laquelle l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité public est contraire à la réalité, car en 1998, le procureur général de la République a retiré tous les recours en annulation formés auparavant devant la Cour suprême de justice dans des affaires semblables. Enfin, la requérante estime qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1, car elle s’est vue priver de sa propriété sans qu’une indemnité ne lui soit accordée.
La requérante fait valoir que cette atteinte continue même à présent, après la nouvelle action en revendication, car, eu égard à la vente des deux des appartements de sa maison, elle se trouve dans l’impossibilité de les récupérer.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente