SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33627/96 prezentate de Paun BARAGAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune, Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 2 octombrie 1996 și înregistrată la 31 octombrie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant român, născut în 1903 și rezident în București. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Emil Mihail Baragan. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 februarie 1993, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din primul raionul București cu privire la o acțiune imobiliară. În conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și era funcționar în momentul naționalizării apartamentului care, în plus, fusese naționalizat ca aparținând unui terț (C.L). Prin hotărârea din 26 octombrie 1993, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că apartamentul reclamantului fusese naționalizat din greșeală în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece a existat o eroare în persoana de proprietar și, în orice caz, recurentul făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare și, prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative să le vândă reclamantului. În absența recursului și a recursului, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni obișnuite. La 28 martie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea apartamentului reclamantului. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 26 octombrie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 14 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 26 iunie 1996 octombrie 1993 și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a reușit să-și pronunțe sentința potrivit căreia reclamantul era adevăratul proprietar al casei, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamantul nu prezentase dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. La o dată nespecificată, statul le-a vândut unui terț, fost chiriaș al apartamentului. Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 14 mai 1996 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Prin invocarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurentul se plânge că, prin anularea hotărârii din 26 octombrie 1993, care și-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție a privat dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Reclamantul susține că, în ceea ce privește vânzarea apartamentului său de către un terț, se află în imposibilitatea de a-și recupera proprietatea. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 2 octombrie 1996 și înregistrată la 31 octombrie 1996. La 23 martie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 15 iunie 1999, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 23 iulie 1999. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamant să introducă o nouă acțiune în revendicare și că, în orice caz, legea nr. 112/1995 a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, Curtea reamintește că a respins deja această excepție în cauza Brumãescu c. România (GC, nr. 28342/95, § 55, CEDH 1999-VII).În prezenta cauză, Curtea nu deține nici o circumstanță care să îi permită să ajungă la o concluzie diferită. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. În ceea ce privește fondul recurentului invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 14 mai 1996 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede, în partea sa relevantă, că orice persoană are dreptul de a-și auzi cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamantul nu a fost împiedicat de Curtea Supremă de Justiție de a se pronunța într-o instanță pentru a-și soluționa contestația, dar a fost îndreptat către o altă cale de atac. Guvernul afirmă că legea nr.112/1995 este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamantul susține că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele judecătorești sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii și susține că fondul oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinat de către judecător de validitatea titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit reclamantului, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, reclamantul susține că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizări În acest fel, Curtea Supremă de Justiție nu mai are dreptul de a acționa pentru a-și soluționa litigiul, iar acesta nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurentul se plânge că, prin anularea hotărârii din 26 octombrie 1993, care a constatat că nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Reclamantul respinge teza guvernului. El consideră că Hotărârea din 14 mai 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamantul susține că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, Procurorul General al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamantul consideră că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece a fost privat de proprietatea sa fără să i se acorde o despăgubire și că, dat fiind că statul a vândut apartamentul unui terț, acesta nu mai poate să-l recupereze. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 33627/96
présentée par Păun BARAGAN
contre Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
10
octobre
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 octobre 1996 et enregistrée le 31 octobre 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant roumain, né en 1903 et résidant à Bucarest. Il est représenté devant la Cour par M
e
Emil Mihail Baragan.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 25 février 1993, le requérant saisit le tribunal de première instance du 1er arrondissement de Bucarest d’une action revendication immobilière. L’intéressé fit valoir qu’en vertu du décret n° 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient être nationalisés, et qu’il était fonctionnaire au moment de la nationalisation de l’appartement qui, par ailleurs, avait été nationalisé comme appartenant à un tiers (C.L).
Par un jugement du 26 octobre 1993, le tribunal de première instance releva que c'était par erreur que l’appartement du requérant avait été nationalisé en vertu du décret n°
92/1950, car il y avait eu erreur en la personne de propriétaire et, en tout état de cause, le requérant faisait partie d'une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives de restituer l’appartement au requérant.
En l’absence d’appel et de recours, le jugement devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par voie de recours ordinaire. Le 28 mars 1994, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution de l’appartement au requérant.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie, forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du 26 octobre 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n° 92/1950.
Par un arrêt du 14 mai 1996, la Cour suprême de justice annula le jugement du 26
octobre 1993 et rejeta l'action du requérant. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l'Etat s'était approprié la maison en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n° 92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême de justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que le requérant était le véritable propriétaire de la maison qu’en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice confirma le droit des anciens propriétaires d’introduire des actions en revendication, mais jugea qu’en l’espèce le requérant n’avait pas apporté la preuve de son droit de propriété, tandis que l’Etat avait démontré que son titre était fondé sur le décret de nationalisation. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.
A une date non précisée, l’Etat vendit l’appartement en litige à un tiers, ancien locataire de l’appartement.
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 14 mai 1996 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
2.
Le requérant se plaint, en invoquant l’article 1 du Protocole n°1 à la Convention, de ce qu'en annulant le jugement du 26 octobre 1993, qui avait constaté son droit de propriété, la Cour suprême de justice l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. Le requérant fait valoir qu’eu égard à la vente de son appartement par l’Etat à un tiers, il se trouve dans l’impossibilité de récupérer son bien.
La requête a été introduite le 2 octobre 1996 et enregistrée le 31 octobre 1996.
Le 23 mars 1999, la Cour européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 15 juin 1999, et le requérant y a répondu le 23 juillet 1999.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en faisant valoir qu’il est loisible au requérant d’introduire une nouvelle action en revendication et qu’en tout état de cause, la loi n° 112/1995
entrée en vigueur le 29
janvier 1996,
offrait au requérant la possibilité de demander soit la restitution en nature de son immeuble, ou bien des dédommagements
.
La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette exception dans l’affaire Brumărescu c.
Roumanie (GC, n° 28342/95, § 55, CEDH 1999-VII
). Dans la présente affaire, la Cour ne décèle aucune circonstance lui permettant d’aboutir à une conclusion différente.
Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement.
Quant au fond
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 14 mai 1996 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
L’article 6 § 1 de la Convention dispose, dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...]
»
Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice a été rendu en application de l’article 330 du Code de procédure civile, lequel permet d’annuler un jugement définitif lorsque les tribunaux inférieurs ont outrepassé leurs attributions spécifiques au pouvoir judiciaire. Le Gouvernement estime que le requérant n’a nullement été empêché par la Cour suprême de justice de s’adresser à un tribunal pour faire trancher leur contestation, mais a été dirigé vers une autre voie de recours. Le Gouvernement fait valoir que la loi
n°112/1995 est destinée précisément à réparer les abus commis par l’ancien régime communiste.
Le requérant affirme qu’il a saisi les tribunaux roumains d’une action en revendication immobilière, que les tribunaux sont normalement compétents à examiner ce type de litiges. Il fait valoir que l’essence de tout procès civil en matière de revendication immobilière est l’examen, par le juge, de la validité des titres de propriété qui lui sont présentés. Selon le requérant, le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 de la Convention. Le requérant fait en outre valoir que la loi n° 112/1995 du 23 novembre 1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations «
sur titre
», de sorte qu’il ne peut pas en bénéficier. Ainsi, la Cour suprême de justice l’a privé de tout recours pour faire trancher son litige, puisqu’il ne dispose plus de la voie judiciaire pour récupérer son bien.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par le requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
Le requérant se plaint de ce qu'en annulant le jugement du 26 octobre 1993, qui avait constaté qu’il n'avait jamais perdu son droit de propriété, la Cour suprême de justice l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. Le requérant invoque l'article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer
l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété du requérant. Il estime que ladite atteinte doit être examinée à la lumière de la première phrase de l’article 1 du Protocole n° 1. Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité publique, à savoir le respect des règles de procédure destinées à assurer la séparation des pouvoirs dans l’Etat, en l’occurrence judiciaire et législatif. Quant à la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice constituait le seul moyen pour atteindre l’objectif susmentionné. Invoquant l’affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (Cour eur. D.H., arrêt du 29 novembre 1991, série A n° 222), le Gouvernement estime que le requérant ne saurait exiger une mesure de redressement quelconque en sa faveur.
Le requérant réfute la thèse du Gouvernement. Il estime que l’arrêt du 14 mai 1996 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de le priver de sa propriété abusivement. En premier lieu, cet arrêt n’a pas poursuivi un but d’utilité publique, car les tribunaux inférieurs n’avaient pas empiété sur le domaine législatif, mais avaient simplement tranché un litige civil en revendication. En outre, le requérant fait valoir que l’affirmation du Gouvernement selon laquelle l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité public est contraire à la réalité, car en 1998, le Procureur Général de la République a retiré tous les recours en annulation formés devant la Cour suprême de justice dans des affaires semblables. Enfin, le requérant estime qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1, car il a été privé de sa propriété sans qu’une indemnité ne lui soit accordée, et qu’étant donné que l’Etat a vendu l’appartement à un tiers, il ne peut plus le récupérer.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par le requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente