CtEDO 10.10.2000 Auto

V.D.S. contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
10.10.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
V.D.S. contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33631/96 prezentate de V.D.S. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune, grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 7 iunie 1996 și înregistrată la 31 octombrie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean român, născut în 1932 și rezident în București. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Corneliu Dinu, avocat în baroul București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1993, în calitate de moștenitor, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare a proprietății. L Prin hotărârea din 16 aprilie 1994, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că din greșeală casa tatălui reclamantului fusese naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Primăria Bucureștiului a făcut apel. La 25 noiembrie 1994, tribunalul județ din București a constatat nulitatea declarației de recurs, primăria neachitată de plata taxei judiciare. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni obișnuite. La 25 aprilie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea casei reclamantului. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 16 aprilie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 16 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 16 aprilie 1994 și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a reușit să-și pronunțe sentința potrivit căreia reclamantul era adevăratul proprietar al casei, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamantul nu prezentase dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare comisia administrativă) El a susținut că a fost deposedat de casa sa în 1950, încălcând decretul de naționalizare nr. 92/1950, decât tribunalul de primă instanță din 1 ianuarie. Districtul București, în hotărârea sa definitivă din 16 aprilie 1994, judecase această privare de proprietate ilegală și, prin urmare, avea dreptul de a fi reintegrat în dreptul său de proprietate asupra întregii case. Potrivit informațiilor reclamantului, el nu a primit niciodată un răspuns la această cerere. La o dată nespecificată, statul a vândut casa unor terți. Fără a invoca dispoziția Convenției, reclamantul se plânge de hotărârea din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. Prin invocarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurentul se plânge că, prin anularea hotărârii din 16 aprilie 1994, care și-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție a privat dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Reclamantul susține că, având în vedere vânzarea propriei case prin intermediul unei părți terțe, se află în imposibilitatea de a o recupera. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 7 iunie 1996 și înregistrată la 31 octombrie 1996. La 16 martie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 15 iunie 1999, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 27 septembrie 1999. La 24 noiembrie 1999, Curtea a decis să acorde reclamantului dreptul la asistență judiciară. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamant să introducă o nouă acțiune în revendicare și că, în orice caz, legea nr. 112/1995 a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, I-a oferit reclamantului posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a imobilului său, fie despăgubiri Curtea reamintește că a respins deja această excepție în Hotărârea Brumărescu c. România (GC, nr. 28342/95, § 55, CEDH 1999-VII). În prezenta cauză, Curtea nu deține nicio circumstanță care să îi permită să ajungă la o concluzie diferită. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. În ceea ce privește fondul, recurentul invocă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, care rezultă din Hotărârea din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. La art. 6 alineatul (1) din Convenție dispune, în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamantul nu a fost împiedicat de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe pentru a-și soluționa contestația, dar a fost îndreptat către o altă cale de atac. Reclamantul a declarat că a sesizat instanțele române cu o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. În opinia reclamantului, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate este echivalent cu negarea dreptului la o instanță. Astfel, Curtea Supremă de Justiție a fost privată de orice acțiune pentru a soluționa litigiul său, din moment ce nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. În cele din urmă, reclamantul se plânge că, prin anularea hotărârii din 16 aprilie 1994, Curtea Supremă de Justiție l-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Reclamantul respinge teza guvernului. El consideră că Hotărârea din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. I susține că, în opinia sa, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece acesta este privat de proprietatea sa fără să i se acorde o parte și că, având în vedere vânzarea casei sale prin intermediul unor terți, se află în imposibilitatea de a o recupera. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-10
0,98
S.D. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32935/96 présentée par S.D. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, pré
CtEDO 2000-06-06
0,98
STOICESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31551/96 présentée par Ştefan STOICESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-10-10
0,97
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-10-10
0,97
GHITESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32915/96 présentée par Dan Sorin GHITESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M m
CtEDO 2000-10-10
0,97
BARAGAN contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33627/96 présentée par Păun BARAGAN contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. P
Sursă