CtEDO 10.10.2000 Auto

GHITESCU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
10.10.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
GHITESCU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32915/96 prezentate de Dan Sorin GHITESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 6 mai 1996 și înregistrată la data de 10 septembrie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant român, născut în 1953 și rezident în București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1994, în calitate de moștenitor al soților G., recurentul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al cincilea district al Bucureștiului cu privire la o acțiune în revendicare a unei case din București. au fost muncitori în momentul naționalizării casei lor; printr-o hotărâre din 9 noiembrie 1994, tribunalul de primă instanță a arătat că din greșeală casa soților G. fusese naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece ei făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a ordonat, prin urmare, restituirea casei reclamantului, ca moștenitor al soților G. Primăria Bucureștiului interjeta apel, care a fost respinsă la 26 ianuarie 1995 de către tribunalul departamental din București. Tribunalul a arătat că acțiunea formulată de reclamant era o acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 din Codul civil, care proteja dreptul de proprietate și a considerat că instanțele nu ar fi putut refuza să se pronunțe asupra unui astfel de litigiu fără a comite o negare a justiției în sensul articolului 3 din Codul civil. În lipsa unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni obișnuite. La 22 martie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea casei reclamantului. La 19 iunie 1995, acesta a vândut unul dintre cele trei apartamente ale casei mamei sale, dna G. și un altul soților R. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 9 noiembrie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Numai reclamantul a fost numit în fața Curții. Prin hotărârea din 15 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 9 noiembrie 1994 și a respins acțiunea reclamantului. Aceasta a subliniat faptul că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950, și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. În consecință, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București a putut pronunța judecata prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășirea atribuțiilor sale și prin încălcarea celor ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamantul nu și-a dovedit dreptul de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. La 3 noiembrie 1996, primarul București a anulat decizia din 22 martie 1995 de restituire a casei. Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 15 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Reclamantul se plânge, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, prin anularea hotărârii din 9 noiembrie 1994, a fost proprietarul legitim, Curtea Supremă de Justiție a privat dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Cererea a fost depusă la 6 mai 1996 și înregistrată la 10 septembrie 1996. La 19 octombrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-l să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitatea și justificarea cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 11 februarie 1999, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 31 martie 1999. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este discutată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Potrivit guvernului, vânzarea de către reclamant a celor două apartamente ale casei sale înainte de anularea titlului său de proprietate duce la pierderea calității de victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, pentru această parte a casei. De asemenea, pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamant să introducă o nouă acțiune în revendicare. Curtea ia notă de faptul că numai reclamantul a fost numit în fața Curții Supreme de Justiție și observă că Õ există o legătură strânsă între teza guvernului cu privire la acest aspect și temeinicia doleanțelor formulate de reclamant pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește excepția de neobosire, Curtea amintește că a respins deja în Hotărârea Brumăescu c. România, [GC] nr. 28342/95, ê 55, CEDH 1999 - VII . În prezenta cauză, Curtea nu stabilește nicio împrejurare care să îi permită să ajungă la o concluzie diferită. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea din 15 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamantul nu a fost împiedicat de Curtea Supremă de Justiție de a se pronunța într-o instanță pentru a-și soluționa contestația, dar a fost îndreptat către o altă cale de atac. Guvernul afirmă că legea nr.112/1995 este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamantul susține că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, pe care instanțele sunt competente să o examineze și susține că esența oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este supusă examinării de către judecător a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit reclamantului, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, reclamantul susține că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările pe titlu Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție l-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, din moment ce nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Reclamantul se plânge că, prin anularea hotărârii din 9 noiembrie 1994, Curtea Supremă de Justiție l-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Reclamantul respinge teza guvernului. El consideră că Hotărârea din 15 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece tribunalele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În cele din urmă, reclamantul consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece se consideră că acesta este privat de proprietatea sa fără a i se acorda o parte. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-10
0,97
S.D. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32935/96 présentée par S.D. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, pré
CtEDO 2000-10-10
0,97
V.D.S. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33631/96 présentée par V.D.S. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, p
CtEDO 2000-06-06
0,97
STOICESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31551/96 présentée par Ştefan STOICESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-10-10
0,97
BUDESCU ET PETRESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33912/96 présentée par Maria BUDESCU et Maria Mirela PETRESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une cha
CtEDO 2000-06-06
0,97
CHIRIACESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31804/96 présentée par Maria CHIRIACESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M me E.
Sursă