SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31804/96 prezentate de Maria CHIRIACESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Biersan, J. Casadevall, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 mai 1996 și înregistrată la 10 iunie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean român, născut în 1900 și rezident în București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1994, recurenta sesizase Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al cincilea district al Bucureștiului cu privire la o acțiune în revendicare a proprietății. L Însă, în momentul naționalizării, ea era casnică, iar în conformitate cu articolul II din decretul menționat, bunurile ei erau excluse din naționalizare. Prin hotărârea din 23 iunie 1994, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că din greșeală casa recurentei fusese naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din acțiunile de naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că proprietatea exercitată de stat se baza pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapion. Judecătorii au decis, de asemenea, că statul nu ar fi putut să preia casa în conformitate cu decretele nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952, respectiv 1965; prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume consiliul municipal al orașului București și întreprinderea de stat SC.C. care deținea locuințele de stat, să restituie casa reclamantei. La 13 noiembrie 1994, tribunalul județ din București a respins recursul. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată printr-o acțiune obișnuită. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 23 iunie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 14 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 23 iunie 1994 și a respins acțiunea recurentei. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamanta era adevăratul proprietar al casei, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni revendicate, dar Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Evoluții după depunerea cererii în fața Comisiei: acțiunea în restituire a proprietății în temeiul Legii nr. 112/1995 La o dată nespecificată, recurenta a depus o cerere de restituire a casei sale la București la comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "Comisia administrativă"). Aceasta a susținut că a fost deposedată de casa sa în 1950, încălcând decretul de naționalizare nr. 92/1950, că instanța de primă instanță din districtul 5 București, în hotărârea definitivă din 23 iunie 1994, judecase această privare de proprietate ilegală și că, prin urmare, avea dreptul să se reintegreze în dreptul său de proprietate asupra întregii case. Printr-o decizie din 23 iunie 1997, comisia administrativă i-a restituit reclamantei apartamentul de la primul etaj și o suprafață de teren de 96, 19 m2 și i-a acordat compensații pentru restul casei. Având în vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995 de plafonare a despăgubirilor și având în vedere plafonul în vigoare în noiembrie 1997, Comisia administrativă octoya recurentei suma de 49.722,315 lei. La o dată nespecificată, reclamanta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii. În fața instanței de primă instanță din raionul cinci din București, ea a solicitat restituirea integrală a casei, considerând cele două etaje ca fiind o singură unitate locativă. În subsidiar, aceasta a contestat valoarea daunelor. La sfârșitul acestei proceduri nu a fost precizată. GRIFS Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 13 din convenție, care rezultă din hotărârea din 14 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. Recurenta se plânge, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că prin anularea hotărârii din 23 iunie 1994, care a constatat că nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție laa privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Cererea a fost depusă la 18 mai 1996 și înregistrată la 10 iunie 1996. La 19 octombrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-i să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitatea și justificarea cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 19 ianuarie 1999, iar reclamanta a răspuns la aceasta la 15 martie 1999. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Potrivit guvernului, faptele noi care au avut loc după 14 decembrie 1995 duc, pentru reclamantă, la pierderea calității de victimă, în sensul art. 34 din Convenție. De asemenea, pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamantă să introducă o nouă acțiune în revendicare și, în orice caz, legea nr. 112/1995 care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, oferea recurentei posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a clădirii sale, fie despăgubiri Curtea ia notă de faptul că recurenta se află în prezent în aceeași situație ca la 14 decembrie 1995, nicio decizie definitivă care nu a recunoscut, cel puțin în esență, ulterior a remediat încălcarea Convenției care rezultă din hotărârea Curții Supreme de Justiție (Brumăescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 50 CEDH 1999 - ...). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că recurenta poate pretinde că este victima unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34 din convenție. În ceea ce privește excepția de neobosire, Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un neobosit ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor recurentei de a introduce o nouă acțiune în revendicare (Brumărescu c. România citată anterior, § 55). În ceea ce privește acțiunea în conformitate cu Legea nr. 112/1995, Curtea amintește deja că, în cazul în care a statuat că, în cazul în care este vorba despre declarații de naționalizare sau de confiscarea unui bun, o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 Õ 1 din Convenție (Brumăescu c. România menționată anterior, § 50). Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. În ceea ce privește fondul recurentei invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 13 din convenție, întemeiat pe Hotărârea din 14 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se prevăzuse statul. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede, în partea sa relevantă, că orice persoană are dreptul de a-și auzi cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] la art. 13 din convenție se citește astfel: a) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamanta a fost împiedicată de Curtea Supremă de Justiție să se pronunțe într-o instanță pentru a soluționa contestația sa, dar a fost îndreptată către o altă cale de atac. Guvernul susține că Legea nr.112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Recurenta susține că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că tribunalele sunt, în mod normal, competente să examineze acest tip de litigii și susține că fondul oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinarea de către judecător a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit recurentei, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, recurenta susține că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările cu titlu Astfel, Curtea Supremă de Justiție nu mai poate beneficia de acest drept. Astfel, Curtea Supremă de Justiție nu mai are dreptul de a acționa pentru a-și soluționa litigiul. În acest caz, Curtea nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea va examina acest aspect numai pe teritoriul art. 6 din Convenție. Comisia consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să facă obiectul unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurenta se plânge că, prin anularea hotărârii din 23 iunie 1994, care și-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție la a privat de dreptul de proprietate, fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. recurenta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantei și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanta nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Recurenta respinge teza guvernului și consideră că Hotărârea din 14 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție l-a privat în mod abuziv de proprietatea sa. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, recurenta susține că declarația guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, recurenta consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece aceaceasta este văzută privând de proprietatea sa fără a-i fi acordat o despăgubire și că, în orice caz, valoarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 este derizorie în raport cu valoarea casei. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 31804/96
présentée par Maria CHIRIACESCU
contre Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
6
juin
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
Gaukur Jörundsson,
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 mai 1996 et enregistrée le 10 juin 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante roumaine, née en 1900 et résidant à Bucarest.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
L’action en revendication de propriété
En 1994, la requérante saisit le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest d’une action en revendication immobilière. L’intéressée fit valoir qu’en 1942 elle avait acheté une maison sise à Bucarest et que l’Etat s’était approprié abusivement cette maison en 1950, invoquant les dispositions du décret 92/1950. Or, au moment de la nationalisation elle était femme au foyer, et en application de l’article II dudit décret, ses biens étaient exclus de la nationalisation.
Par un jugement du 23 juin 1994, le tribunal de première instance releva que c'était par erreur que la maison de la requérante avait été nationalisée en vertu du décret n° 92/1950, car elle faisait partie d'une catégorie de personnes que ce décret excluait des actions de nationalisation. Le tribunal constata ensuite que la possession exercée par l'Etat était fondée sur la violence et, par conséquent, jugea que l'Etat ne pouvait pas se prévaloir d’un titre de propriété fondé sur l'usucapion. Les juges décidèrent également que l'Etat n'aurait pas pu non plus s'approprier la maison en application des décrets n
os
218/1960 et 712/1966, car ces textes étaient contraires respectivement aux Constitutions de 1952 et 1965. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir le conseil municipal de la ville de Bucarest et l’entreprise d'Etat SC.C. gérant de logements d’Etat, de restituer la maison à la requérante.
Le conseil municipal de la ville de Bucarest interjeta appel. Le 13 novembre 1994, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel.
En l’absence de recours, l’arrêt devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par voie de recours ordinaire.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie, forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du 23 juin 1994, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n° 92/1950.
Par un arrêt du 14 décembre 1995, la Cour suprême de justice annula le jugement du 23 juin 1994 et rejeta l'action de la requérante. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l'Etat s'était approprié la maison en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n° 92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême de justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que la requérante était la véritable propriétaire de la maison qu’en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice confirma le droit des anciens propriétaires d’introduire
des
actions
en
revendication,
mais
jugea qu’en l’espèce la requérante n’avait pas apporté la preuve de son droit de propriété, tandis que l’Etat avait démontré que son titre était fondé sur le décret de nationalisation. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.
B.
Développements postérieurs à l’introduction de la requête devant la Commission
: l’action en restitution de propriété fondée sur la loi n° 112/1995
A une date non précisée, la requérante déposa une demande de restitution de sa maison sise à Bucarest auprès de la commission administrative pour l’application de la loi n° 112/1995 (ci-après «
la commission administrative
»). Elle fit valoir qu’elle avait été dépossédée de sa maison en 1950, en violation du décret de nationalisation n° 92/1950, que le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, dans son jugement définitif du 23 juin 1994, avait jugé cette privation de propriété illégale et qu’elle était dès lors en droit de se voir réintégrée dans son droit de propriété sur l’ensemble de la maison.
Par une décision du 23 juin 1997, la commission administrative restitua à la requérante l’appartement du premier étage et une surface de terrain de 96, 19 m² et lui accorda un dédommagement pour le reste de la maison. Eu égard à l’article 12 de la loi n° 112/1995 plafonnant les dédommagements, et compte tenu du plafond en vigueur en novembre 1997, la Commission administrative octroya à la requérante la somme de 49.722,315 lei.
A une date non précisée, la requérante forma un recours contre cette décision. Devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, elle demanda la restitution intégrale de la maison, considérant les deux étages comme une seule unité locative. En subsidiaire, elle contesta le montant des dommages. L’issue de cette procédure n’a pas été précisée.
1.
La requérante allègue une violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, tirée de l'arrêt du 14 décembre 1995 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
2.
La requérante se plaint, en invoquant l’article 1 du Protocole n°1 à la Convention, de ce qu'en annulant le jugement du 23 juin 1994, qui avait constaté qu’elle n'avait jamais perdu son droit de propriété, la Cour suprême de justice l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement.
La requête a été introduite le 18 mai 1996 et enregistrée le 10 juin 1996.
Le 19 octobre 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 19 janvier 1999, et la requérante y a répondu le 15 mars 1999.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Sur les exceptions préliminaires du Gouvernement
D’après le Gouvernement, les faits nouveaux intervenus après le 14 décembre 1995 entraînent, pour la requérante, la perte de la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention. Il plaide également l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en faisant valoir qu’il est loisible à la requérante d’introduire une nouvelle action en revendication et qu’en tout état de cause, la loi n° 112/1995
entrée en vigueur le 29 janvier 1996,
offrait à la requérante la possibilité de demander soit la restitution en nature de son immeuble, ou bien des dédommagements
.
La Cour note que la requérante se trouve à l’heure actuelle dans la même situation qu’au 14 décembre 1995, aucune décision définitive n’ayant reconnu, au moins en substance, puis réparé l’éventuelle violation de la Convention résultant de l’arrêt de la Cour suprême de justice (
Brumărescu c. Roumanie
[GC], n° 28342/95, § 50, CEDH 1999 - ...).
Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante peut se prétendre victime d’une violation de la Convention au sens de l’article 34 de la Convention.
En ce qui concerne l’exception de non-épuisement, la Cour estime que le Gouvernement, à qui il est reproché d’avoir annulé un jugement définitif rendu à la suite d’une action en revendication, ne saurait maintenant exciper d’un non-épuisement dû au manquement de la requérante d’introduire une nouvelle action en revendication
(Brumărescu c. Roumanie
précité,
Concernant l’action en application de la loi n° 112/1995, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que, lorsqu’il s’agit d’allégations d’illégalité de la nationalisation ou de la confiscation d’un bien, une demande administrative en application de la loi n
112/1995 n’est pas une voie de recours efficace au sens de l’article 35 § 1 de la Convention (
Brumărescu c. Roumanie
précité, § 50).
Partant, il y a lieu de rejeter les exceptions préliminaires du Gouvernement.
Quant au fond
1.
La requérante allègue une violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, tirée de l'arrêt du 14 décembre 1995 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
L’article 6 § 1 de la Convention dispose, dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...]
»
L’article 13 de la Convention se lit ainsi :
« Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (…) Convention ont été
violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors
même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice
de leurs fonctions officielles. »
Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice a été rendu en application de l’article 330 du Code de procédure civile, lequel permet d’annuler un jugement définitif lorsque les tribunaux inférieurs ont outrepassé leurs attributions spécifiques au pouvoir judiciaire. Le Gouvernement estime que la requérante n’a nullement été empêchée par la Cour suprême de justice de s’adresser à un tribunal pour faire trancher sa contestation, mais a été dirigé vers une autre voie de recours. Le Gouvernement fait valoir que la loi n°112/1995, entrée en vigueur le 29 janvier 1996 est destinée précisément à réparer les abus commis par l’ancien régime communiste.
La requérante affirme qu’elle a saisi les tribunaux roumains d’une action en revendication immobilière, que les tribunaux sont normalement compétents à examiner ce type de litiges. Elle fait valoir que l’essence de tout procès civil en matière de revendication immobilière est l’examen, par le juge, de la validité des titres de propriété qui lui sont présentés. Selon la requérante, le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 de la Convention. La requérante fait en outre valoir que la loi n° 112/1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations «
sur titre
», de sorte qu’il ne peut pas en bénéficier. Ainsi, la Cour suprême de justice l’a privée de tout recours pour faire trancher son litige, puisqu’elle ne dispose plus de la voie judiciaire pour récupérer son bien.
La Cour examinera ce grief uniquement sur le terrain de l’article 6 de la Convention. Elle estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
La requérante se plaint de ce qu'en annulant le jugement du 23 juin 1994, qui avait constaté son droit de propriété, la Cour suprême de justice l’a privée du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. La requérante invoque l'article 1 du Protocole n
1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer
l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété de la requérante. Il estime que ladite atteinte doit être examinée à la lumière de la première phrase de l’article 1 du Protocole n° 1. Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité publique, à savoir le respect des règles de procédure destinées à assurer la séparation des pouvoirs dans l’Etat, en l’occurrence judiciaire et législatif. Quant à la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice constituait le seul moyen pour atteindre l’objectif susmentionné. Invoquant l’affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (Cour eur. D.H., arrêt du 29 novembre 1991, série A n° 222), le Gouvernement estime que la requérante ne saurait exiger une mesure de redressement quelconque en sa faveur.
La requérante réfute la thèse du Gouvernement. Elle estime que l’arrêt du 14
décembre
1995 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de le priver de sa propriété abusivement. En premier lieu, cet arrêt n’a pas poursuivi un but d’utilité publique, car les tribunaux inférieurs n’avaient pas empiété sur le domaine législatif, mais avaient simplement tranché un litige civil en revendication. En outre, la requérante fait valoir que l’affirmation du Gouvernement selon laquelle l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité public est contraire à la réalité, car en 1998, le procureur général de la République a retiré tous les recours en annulation formés auparavant devant la Cour suprême de justice dans des affaires semblables. Enfin, la requérante estime qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1, car elle s’est vue priver de sa propriété sans qu’une indemnité ne lui soit accordée, et qu’en tout état de cause le montant des indemnités prévues par la loi n° 112/1995 est dérisoire au regard de la valeur de la maison.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente