AFFAIRE CHIRIACESCU c. ROUMANIE

AFFAIRE CHIRIACESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ CHIRIACESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31804/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 martie 2003 DEFINIF 04/06/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Chiriacescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (J.-P. Costa președinte Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, , judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 februarie 2003, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 31804/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. Maria Chiriac ë ( În urma decesului, la 9 iunie 1996, a dnei Maria Chiriacescu, nepoata sa, M Maria Cristina Chiriacescu, și-a exprimat, în calitate de legatar universal, dorința de a continua în instanță. Reclamanta este reprezentată de M.C.I. Stoica, avocată la București. Guvernul tãu (atl'u) este reprezentat de agentul său, M.I. Tarcea, de la Ministerul Justiției. În special, recurenta susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 14 decembrie 1995, de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în litigiu împotriva articolului 6 din convenție. În plus, recurenta se plânge că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Instanța a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură al Curții). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 6 iunie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din regulament]. La 10 septembrie 2001, în temeiul articolului 61 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții, președintele Camerei i-a acordat domnului Teodor Ardelean permisiunea de a prezenta observații scrise cu privire la anumite aspecte ale cauzei. Aceste observații au fost deja primite de Curte prin scrisoarea din 13 iulie 2001. În temeiul articolului 61 alineatul (5) din regulament, recurenta a răspuns în scris la aceasta la 2 octombrie 2001 și la 19 decembrie 2002. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din regulament]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Recurenta era cetățean român, născută în 1900 și decedată în 1996. La momentul faptei, ea era rezidentă în București. Prima acțiune în revendicare a proprietății 12. În 1994, recurenta sesizase Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al cincilea district al Bucureștiului cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară. În 1942, aceasta a susținut că achiziționase un imobil situat la București, compus dintr-o casă care cuprindea două apartamente și un teren din București, că statul era adecvat în mod abuziv în 1950, invocând dispozițiile decretului nr. 92/1950. Or, în momentul naționalizării, ea era casnică și, în conformitate cu articolul II din decretul menționat anterior, bunurile sale erau excluse din naționalizare. 13. Prin hotărârea din 23 iunie 1994, instanța a considerat că aceasta era din greșeală că imobilul reclamantei fusese naționalizat, deoarece făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care decretul nr. 92/1950 excludea acțiunile de naționalizare. Instanța a constatat apoi că deținerea desfășurată de către lamu a avut la bază violența și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe Lusucapion. Judecătorii au decis, de asemenea, că statul nu ar fi putut nici să își asume proprietatea conform decretelor nr 218/1960 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952, respectiv 1965; prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume consiliul municipal al orașului București și întreprinderea din București C., care deținea locuințe de stat, să predea reclamantei clădirea sa. 14. Consiliul municipal al orașului București a făcut apel. noiembrie 1994, tribunalul județ din București a respins recursul. 15. În lipsa unei căi de atac, hotărârea din 23 iunie 1994 a devenit definitivă, neputând fi atacată de căile de atac obișnuite. 16. La o dată nespecificată, procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii menționate, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. 17. Prin hotărârea din 14 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 23 iunie 1994 și a respins acțiunea reclamantei. Ea a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul membru era în mod corespunzător dreptul asupra proprietății în cauză în ziua în care a intrat în vigoare decretul de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a putut pronunța hotărârea sa potrivit căreia reclamanta era adevăratul proprietar al casei Ö prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care le dețineau în mod abuziv. 18. După hotărârea Curții Supreme, reclamanta a continuat să ocupe ca chiriaș în apartamentul nr. 2, situat la etajul cladirii. La data de 3 noiembrie 1996, statul a încheiat cu domnul Teodor Ardelean, în temeiul Legii nr. 112/1995, un contract de vânzare a apartamentului nr 1 al imobilului, situat la parter, apartament pe care l-a ocupat deja de mai mulți ani ca chiriaș. La 9 mai 1996, recurenta a depus la Comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "Comisia administrativă") o cerere de restituire în natură a părții din imobilul său pe care o ocupa în calitate de locatar și a solicitat, de asemenea, acordarea unei despăgubiri pentru restul clădirii sale. Printr-o decizie din 23 iunie 1997, comisia administrativă i-a acceptat cererea și i-a restituit apartamentul nr. 2, situat la sol, pe care recurenta îl ocupa ca chiriaș, și i-a acordat despăgubiri pentru restul proprietății, și anume apartamentul nr. 1, situat la parter. Având în vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995 de plafonare a compensațiilor și având în vedere plafonul în vigoare în noiembrie 1997, Comisia administrativă octoya recurentei suma de 722,315 lei 22. La o dată nespecificată, recurenta a contestat această decizie în fața Tribunalului de Primă Instanță din cel de-al cincilea district București, solicitând restituirea integrală a clădirii sale și, în subsidiar, contestand valoarea despăgubirii. 23. Prin hotărârea din 3 martie 1999, această procedură a fost suspendată având în vedere ceea ce reclamanta introducea între timp o acțiune în revendicare a apartamentului nr. 1 al clădirii sale, bazată pe dispozițiile dreptului comun 24. Nu rezultă din informațiile de care dispune Curtea în cazul în care această procedură a fost preluată și nici dacă recurenta a încasat despăgubirile care i-au fost acordate prin decizia Comisiei administrative. Maria Cristina Chiriacescu a introdus în fața Tribunalului de Primă Instanță din districtul al cincilea al orașului București, în calitate de moștenitoare a reclamantei, o acțiune în revendicare a apartamentului nr 1 al clădirii sale (staționat la parter), împotriva Consiliului General al orașului București și a foștilor chiriași ai apartamentului menționat anterior, dl și dl Ardelean. 26. Prin hotărârea din 11 februarie 2000, tribunalul departamental din București, la care a fost retrimisă cauza de către instanța de primă instanță, a respins cererea sa. El a considerat că naționalizarea proprietății respective a fost conformă cu cerințele decretului de naționalizare nr. 92/1950 și că, prin urmare, legea aplicabilă litigiului era legea nr. 112/1995. Or, în conformitate cu această lege, a fost legal să i se acorde despăgubiri pentru apartamentul pe care îl revendica, și nu de la obținerea restituirii în natură. 27. Această hotărâre a fost confirmată în apel, la 21 septembrie 2000, de către instanța de apel din București, care a considerat, în plus, că foștii chiriași ai apartamentului răpit, domnul și M. Ardelean, au fost de bună credință atunci când au fost achiziționați și, în recurs, printr-o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție din 3 iulie 2002. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 28. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII). 29. Curtea ia notă de faptul că Maria Chiriacescu a decedat la 9 iunie 1996, dar că moștenitoarea sa, M Maria Cristina Chiriacescu, și-a exprimat dorința de a recuceri instanța. Curtea apreciază, având în vedere obiectul prezentei cauze și ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că Maria Cristina Chiriacescu (denumită în continuare "moștenitoarea reclamantei") (a) poate pretinde că are un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și, prin urmare, îi recunoaște calitatea pentru a se substitui acum recurentei în speță (. Hotărârea Hodoș și alții c. România, nr 29968/96, § 42, 21 mai 2002, nepublicată). II. PE L Potrivit guvernului, faptele noi care au avut loc după decizia Curții Supreme de Justiție de a primi acțiunea în anulare duc, pentru reclamantă, la pierderea calității de victimă, în sensul articolului 34 din convenție. În această privință, Tribunalul subliniază că reclamanta și-a dat seama că unul dintre cele două apartamente ale imobilului, în temeiul deciziei Comisiei administrative din 23 iunie 1997 și că, pentru cealaltă parte, are dreptul de a acorda despăgubiri. 31. Recurenta invită Curtea să continue examinarea cauzei. Aceasta susține că a fost privată de proprietatea clădirii sale timp de mai mulți ani și subliniază că valoarea despăgubirilor oferite pentru partea nerestituită a clădirii sale este derizorie în raport cu valoarea acestui bun. 32. Curtea arată că guvernul reiterează, de fapt, excepția care a fost deja examinată de Curte și respinsă prin decizia sa privind admisibilitatea din 6 iunie 2000. Curtea nu identifică niciun element nou care ar putea justifica reexaminarea acestei excepții. Într-adevăr, aceasta arată că reclamanta/moștenitoarea sa (după 9 iunie 1996, data decesului recurentei) nu este încă văzută în apartamentul nr 1 al imobilului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1997, data deciziei administrative de restituire (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Boc c. România, nr 33353/96, § 34, 17 decembrie 2002, nepublicată). În aceste împrejurări, Curtea consideră că recurenta/moștenitoarea sa (după 9 iunie 1996) poate încă să se declare victimă unei încălcări a Convenției, în sensul articolului 34 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea consideră că motivul pentru care guvernul se bazează pe această excepție de admisibilitate constituie, în fapt, un aspect determinant pentru stabilirea domeniului de aplicare al prejudiciului suferit efectiv de reclamantă și, în acest scop, ar trebui luat în considerare pe teren art. 41 din Convenție. 33. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. III. Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția 34. După recurentă, Hotărârea din 14 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 35. Recurenta susține că a sesizat instanțele române cu o acțiune în revendicare imobiliară și că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Aceasta subliniază că esența oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinarea de către judecător a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit recurentei, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. 36. Guvernul admite că reclamanta are dreptul să se opună unui refuz de a avea acces la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, acesta a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării competențelor. De asemenea, acesta susține că, în urma schimbărilor legislative și juridice intervenite la nivel național, particularii beneficiază în prezent pe deplin de accesul la justiție pentru astfel de litigii. 37. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă hotărârea din 14 decembrie 1995 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 38. Curtea amintește că, în cauza Brumescu Astfel cum s-a menționat anterior (§ 61-62), Comisia a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 este contrară principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile ca și în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție. 39. Curtea consideră că nimic în speță nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere în prezenta cauză cu privire la cauza Bruméscu Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, precum și a fost redactat la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 14 decembrie 1995, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul recurentei la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 40. În plus, excluderea, de către Curtea Supremă de Justiție, a acțiunii în revendicare a reclamantei de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. 41. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 alin. Recurenta consideră, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare constituie o încălcare a dreptului său la o cale de atac eficientă, în sensul articolului 13 din convenție, care dispune astfel de art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 43. Curtea amintește că, în cazul în care dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) constituie o lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanții se află absorbite de aceasta. De îndată ce a examinat cauza recurentului pe teren la art. 6 alineatul (1) menționat anterior, aceasta nu consideră că este necesar să se plaseze mai mult pe teren la art. 13 (cf. Kudla c. Polonia [GC], nr 30210/96, 26 octombrie 2000, § 146, CEDO 2000-XI. Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul N 1 la Convenție 44. Recurenta se plânge că Hotărârea din 14 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 45. Recurenta consideră că hotărârea din 14 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acesteia de proprietatea sa în mod abuziv și subliniază că această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În cele din urmă, Comisia subliniază că valoarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 este derizorie în ceea ce privește valoarea imobilului. 46. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei în ceea ce privește partea nerestituită a imobilului în cauză, în ceea ce privește o situație de fapt similară celei a cauzei Brumescu Cu toate acestea, guvernul subliniază că comisia administrativă a acordat recurentei o despăgubire pentru această parte a proprietății. 47. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului imobil în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 23 iunie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut n mai era nerevocabil; prin urmare, recurenta avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumãescu, § 70). 48. Curtea arată apoi că Hotărârea din 14 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 23 iunie 1994 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era la . Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Bruméescu. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 24 noiembrie 1995 a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului alineat din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumărescu, §§ 73-74). În plus, în ceea ce privește apartamentul nr. 2 al imobilului, Curtea arată că reclamanta a fost privată de dreptul de proprietate din 24 noiembrie 1995 (data hotărârii Curții Supreme de Justiție) la 23 iunie 1997 (data deciziei administrative de restituire), fără ca aceasta să se poată bucura de despăgubiri în acest sens (a se vedea Hotărârea Boc citată anterior, § 34). 1, Curtea arată că reclamanta/moștenitoarea sa (după 9 iunie 1996) a găsit intimitate timp de mai mult de șapte ani și că se poate acorda o despăgubire care să nu reflecte valoarea reală a celui cf. Hotărârea Ciobanu c. România, n 29055/95, 16 iulie 2002, § in fine În această privință, Curtea nu poate ignora eforturile recurentei și moștenitoarei acesteia de a recupera proprietatea asupra apartamentului nr. 1, în special demersurile legate de procedurile de restituire și de revendicare a acestei părți a terenului (a se vedea punctul 20-27), care au rămas în zadar până în prezent. 49. În aceste condiții, presupunând chiar că landurile pot demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că reclamanta/moștenitoarea sa (după 9 iunie 1996) a suportat și, în ceea ce privește apartamentul nr. 1 al imobilului, continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 50. Prin urmare, a existat și a continuat să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenția 51. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube materiale 52. Recurenta solicită o sumă corespunzătoare valorii de piață a părții nerestituite a clădirii sale, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții, 122 479 dolari americani (USD). 53. Guvernul contestă ferm valoarea indicată de reclamantă, pe care o consideră supraevaluată. El consideră că valoarea reală a apartamentului nr 1 și a terenului în cauză este de 690 USD, potrivit opiniei unui expert care a examinat raportul de competență întocmit în fața Curții de către reclamantă. 54. Terța parte implicată, dl Ardelean, subliniază că Prin urmare, statul nu ar putea să-l predea mostenitoarei reclamantei fără să comită o nouă nedreptate. El subliniază că el a trăit acolo timp de treizeci și patru de ani cu familia sa compusă din soția, fiica și cele două nepoate ale acestora și că pierderea acestei clădiri ar fi un dezastru pentru familia sa, resursele sale infime care nu-i permit să cumpere o casă nouă. Ardelean consideră că este responsabilitatea statului membru care i-a atribuit reclamantei o despăgubire pentru acest apartament. 55. La mostenitorul recurentei subliniază că situaia personală a domnului Ardelean nu poate în nici un fel să fie afectată de la sfârșitul prezentei cereri, deoarece nu a solicitat restituirea în natură a imobilului său, ci acordarea unei sume de bani cu titlu de satisfacie echitabilă, sumă care, în orice caz, ar fi suportată de guvernul pârât. 56. Curtea ia notă de faptul că reclamanta, care este deja văzută la apartmentul nr. 2 al clădirii sale, în temeiul deciziei Comisiei administrative din 23 iunie 1997, nu solicită restituirea în natură a părții nerambursabile a clădirii sale. Aceasta arată, de asemenea, că, deși reclamantei i s-a acordat o anumită despăgubire prin decizia menționată anterior a comisiei administrative, nu rezultă din înscrisurile furnizate dacă acesta ar fi fost efectiv perceput de către reclamant (a se vedea punctul 24 de mai sus, în fine) În aceste împrejurări, Curtea consideră că cea mai bună formă de despăgubire a prejudiciilor materiale suferite de recurentă ar consta în a obliga ë ë la ë t ă de plătit moștenitorului reclamantei, pentru daune materiale, o despăgubire echivalentă cu valoarea actuală a părții nerambursate a l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112/1995 ( mutatis mutandis, hotărârea Ciobanu citată anterior, § 57 in fine 57. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei indemnizații, Curtea arată la mare distanță care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de experții desemnați de părțile la litigiu. 58. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea actuală a părții nerambursabile a casei și a terenului pe care acesta îl are la dispoziție în valoare de 000 de euro (EUR). Valoarea indemnizațiilor pe care guvernul ar trebui să le plătească reclamantei ar ridica astfel la 000 EUR, să reducă sumele pe care reclamanta sau moștenitoarea sa le-ar fi încasat deja în urma procedurii bazate pe Legea nr. 112/1995. Pagubă morală 59. De asemenea, reclamanta solicită 100 000 USD pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a Cu toate acestea, în cazul în care nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul în cauză și obiectul cererii, se poate considera că un astfel de prejudiciu nu a fost invocat de către reclamant. 61. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile recurentei la respectarea bunului său, la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. USD pentru cheltuielile procedurilor interne legate de eforturile sale de a se reintegra în dreptul său de proprietate; de asemenea, aceasta solicită rambursarea integrală a cheltuielilor efectuate în cadrul procedurii în fața Curții, fără a preciza însă suma. 63. Guvernul se declară pregătit să ramburseze cheltuielile și cheltuielile necesare și justificate de recurentă. 64. Curtea consideră că numai o parte din cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate au fost efectiv dovedite și expuse și sunt de o valoare rezonabilă. În aceste condiții, Curtea consideră că este adecvat să se atribuie moștenitorului reclamantei 400 EUR. Interese moratoriu 65. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de a avea acces la o instanță care a declarat că nu este necesar să se ia în considerare ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, următoarele sume trebuie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului 000. EUR (70 000 EUR) pentru daune materiale, pentru a reduce, dacă este cazul, sumele care ar fi fost deja plătite recurentei sau moștenitoarei acesteia în urma procedurii bazate pe Legea nr. 112/1995 ii. 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale iii. 400 EUR (o mie patru sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, sumele indicate la punctul 5 vor fi majorate de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorate cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 4 martie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

CHIRIACESCU c. ROUMANIE

(Requête n

o

31804/96)

ARRÊT

STRASBOURG

4 mars 2003

DÉFINITIF

04/06/2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Chiriacescu c. Roumanie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni

, ,

juges

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 février 2003,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

31804/96) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Maria

Chiriacescu («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 18 mai 1996, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). A la suite du décès, le 9

juin 1996, de M

me

Maria Chiriacescu, sa petite-fille, M

me

Maria

Cristina Chiriacescu, a exprimé, en tant que légataire universelle, le souhait de continuer l’instance.

2.

La requérante est représentée par M

me

C.I. Stoica, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

C.I. Tarcea, du ministère de la Justice.

3.

La requérante alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de Justice, le 14 décembre 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence de trancher une action en revendication contraire à l’article 6 de la Convention. En outre, la requérante se plaint que l’arrêt de la Cour suprême a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n

o

1.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n

o

11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n

o

11).

5.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article

52

§

1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

6.

Le 6 juin 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

7.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

8.

Le 10 septembre 2001, en vertu de l’article 61 § 3 du règlement de la Cour, la présidente de la chambre a accordé à M. Teodor Ardelean l’autorisation de présenter des observations écrites sur certains aspects de l’affaire. Ces observations étaient déjà parvenues à la Cour par lettre du 13

juillet 2001.

9.

En vertu de l’article 61 § 5 du règlement, la requérante y a répondu par écrit le 2 octobre 2001 et le Gouvernement le 19 décembre 2002.

10.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

11.

La requérante était une ressortissante roumaine, née en 1900 et décédée en 1996. A l’époque des faits, elle résidait à Bucarest.

A.

La première action en revendication de propriété

12.

En 1994, la requérante saisit le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest d’une action en revendication immobilière. Elle faisait valoir qu’en 1942, elle avait acheté un immeuble sis à Bucarest, composé d’une maison comportant deux appartements et du terrain y afférent, que l’Etat s’était approprié abusivement en 1950, invoquant les dispositions du décret n

o

92/1950. Or, au moment de la nationalisation, elle était femme au foyer, et, en application de l’article II dudit décret, ses biens étaient exclus de la nationalisation.

13.

Par jugement du 23 juin 1994, le tribunal releva que c’était par erreur que l’immeuble de la requérante avait été nationalisé, car elle faisait partie d’une catégorie de personnes que le décret n

o

92/1950 excluait des actions de nationalisation. Le tribunal constata ensuite que la possession exercée par l’Etat était fondée sur la violence et, par conséquent, jugea que l’Etat ne pouvait pas se prévaloir d’un titre de propriété fondé sur l’usucapion. Les juges décidèrent également que l’Etat n’aurait pas pu non plus s’approprier l’immeuble en application des décrets n

os

218/1960

et

712/1966, car ces textes étaient contraires respectivement aux Constitutions de 1952 et 1965. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir le conseil municipal de la ville de Bucarest et l’entreprise d’Etat C., gérant de logements d’Etat, de restituer à la requérante son immeuble.

14.

Le conseil municipal de la ville de Bucarest interjeta appel. Le 13

novembre 1994, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel.

15.

En l’absence de recours, le jugement du 23 juin 1994 devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.

16.

A une date non précisée, le procureur général forma devant la Cour suprême de Justice un recours en annulation contre ledit jugement, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n

o

92/1950.

17.

Par arrêt du 14 décembre 1995, la Cour suprême de Justice annula le jugement du 23 juin 1994 et rejeta l’action de la requérante. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l’Etat s’était approprié l’immeuble en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n

o

92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême estima que le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que la requérante était la véritable propriétaire de la maison qu’en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême conclut en soulignant que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était appropriés abusivement.

18.

Après l’arrêt de la Cour suprême, la requérante continua d’occuper en tant que locataire l’appartement n

o

2, situé à l’étage de l’immeuble litigieux.

19.

Le 3 novembre 1996, l’Etat conclut avec M. Teodor Ardelean, en vertu de la loi n

o

112/1995, un contrat de vente de l’appartement n

o

1 de l’immeuble, situé au rez-de-chaussée, appartement que l’acquéreur occupait déjà depuis plusieurs années en tant que locataire.

B.

L’action en restitution de propriété fondée sur la loi n

o

112/1995

20.

Le 9 mai 1996, la requérante déposa auprès de la commission administrative pour l’application de la loi n

o

112/1995 (ci-après «

la commission administrative

») une demande de restitution en nature de la partie de son immeuble qu’elle occupait en tant que locataire. Elle demanda également l’octroi d’un dédommagement pour le reste de son immeuble.

21.

Par une décision du 23 juin 1997, la commission administrative fit droit à sa demande. Elle lui restitua l’appartement n

o

2, situé à l’étage, que la requérante occupait en tant que locataire, et lui accorda un dédommagement pour le reste de l’immeuble, à savoir l’appartement n

o

1, situé au rez

‑

de

‑

chaussée. Eu égard à l’article 12 de la loi n

o

112/1995 plafonnant les dédommagements, et compte tenu du plafond en vigueur en novembre 1997, la Commission administrative octroya à la requérante la somme de

49

722,315

lei.

22.

A une date non précisée, la requérante contesta cette décision devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, demandant la restitution intégrale de son immeuble, et, de façon subsidiaire, contestant le montant du dédommagement.

23.

Par jugement avant-dire-droit du 3 mars 1999, cette procédure fut suspendue compte tenu de ce que la requérante avait entre temps introduit une action en revendication de l’appartement n

o

1 de son immeuble, fondée sur les dispositions du droit commun.

24.

Il ne résulte pas des informations dont dispose la Cour si cette procédure a été reprise, ni si la requérante a encaissé les dédommagements qui lui avaient été octroyés par décision de la commission administrative.

C.

L’action en revendication de l’appartement n

o

1

25.

Le 16 février 1999, M

me

Maria Cristina Chiriacescu introduisit devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de la ville de Bucarest, en tant qu’héritière de la requérante, une action en revendication de l’appartement n

o

1 de son immeuble (situé au rez-de-chaussée), à l’encontre du Conseil général de la ville de Bucarest et des anciens locataires dudit appartement, M. et M

me

Ardelean.

26.

Par jugement du 11 février 2000, le tribunal départemental de Bucarest, auquel l’affaire fut renvoyée par le tribunal de première instance, rejeta sa demande. Il jugea que la nationalisation de l’immeuble litigieux avait été conforme aux exigences du décret de nationalisation n

o

92/1950 et que, dès lors, la loi applicable au litige était la loi n

o

112/1995. Or, en vertu de cette loi, il était loisible à l’intéressée de se voir octroyer un dédommagement pour l’appartement qu’elle revendiquait, et non pas d’en obtenir la restitution en nature.

27.

Ce jugement fut confirmé en appel, le 21 septembre 2000, par la cour d’appel de Bucarest, qui estima, en outre, que les anciens locataires de l’appartement revendiqué, M. et M

me

Ardelean, avaient été de bonne foi lorsqu’ils l’avaient acheté et, en recours, par un arrêt définitif de la Cour suprême de Justice du 3 juillet 2002.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

28.

Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt

Brumărescu c. Roumanie

([GC], n

o

28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII).

EN DROIT

I.

OBSERVATION PRELIMINAIRE

29.

La Cour note que M

me

Maria Chiriacescu est décédée le 9

juin

1996, mais que son héritière, M

me

Maria Cristina Chiriacescu, a exprimé le souhait de reprendre l’instance.

La Cour estime, eu égard à l’objet de la présente affaire et à l’ensemble des éléments qui sont en sa possession, que M

me

Maria Cristina Chiriacescu (ci-après «

l’héritière de la requérante

») peut prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l’examen de la requête et lui reconnaît dès lors la qualité pour se substituer désormais à la requérante en l’espèce (

cf

. l’arrêt

Hodoș et autres c.

Roumanie

, n

o

29968/96, § 42, 21

mai

2002, non publié).

II.

SUR L’EXCEPTION PRÉLIMINAIRE DU GOUVERNEMENT

30.

D’après le Gouvernement, les faits nouveaux intervenus après la décision de la Cour suprême de Justice accueillant le recours en annulation entraînent, pour la requérante, la perte de la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention. Il souligne à cet égard que la requérante s’est vu restituer l’un des deux appartements de l’immeuble litigieux par la décision de la commission administrative du 23 juin 1997 et que, pour l’autre, elle s’est vu octroyer un dédommagement.

31.

La requérante invite la Cour à poursuivre l’examen de l’affaire. Elle fait valoir qu’elle a été privée de la propriété de son immeuble pendant plusieurs années et souligne que le montant des indemnités offertes pour la partie non-restituée de son immeuble est dérisoire au regard de la valeur de ce bien.

32.

La Cour relève que le Gouvernement réitère en fait l’exception qui a déjà été examinée par la Cour et rejetée par sa décision sur la recevabilité du 6 juin 2000. La Cour ne décèle aucun élément nouveau susceptible de justifier le réexamen de cette exception. En effet, elle relève que la requérante/son héritière (après le 9 juin 1996, date de décès de la requérante) ne s’est toujours pas vu restituer l’appartement n

o

1 de l’immeuble litigieux, ni ne s’est vu octroyer une indemnité reflétant la privation du droit de propriété subie sur le reste de l’immeuble à compter du 14 décembre 1995, date de l’arrêt de la Cour suprême de Justice, au 23

juin

1997, date de la décision administrative de restitution (cf.

mutatis

mutandis

, l’arrêt

Boc c. Roumanie

, n

o

33353/96, §

34, 17

décembre 2002, non publié).

Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante/son héritière (après le 9 juin 1996) peut encore se prétendre victime d’une violation de la Convention, au sens de l’article 34 de la Convention. La Cour estime, cependant, que la raison sur laquelle le Gouvernement fonde cette exception de recevabilité constitue en l’occurrence un aspect déterminant pour établir l’étendue du préjudice effectivement subi par la requérante et, à ce titre, il convient d’en tenir compte sur le terrain de l’article 41 de la Convention.

33.

Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement.

III.

Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention

34.

D’après la requérante, l’arrêt du 14 décembre 1995 de la Cour suprême de Justice a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

35.

La requérante fait valoir qu’elle a saisi les tribunaux roumains d’une action en revendication immobilière et que les tribunaux sont normalement compétents pour examiner ce type de litiges. Elle souligne que l’essence de tout procès civil en matière de revendication immobilière est l’examen, par le juge, de la validité des titres de propriété qui lui sont présentés. Selon la requérante, le refus de la Cour suprême de Justice de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

36.

Le Gouvernement admet que la requérante s’est vu opposer un refus d’accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que, de toute manière, il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs. Il fait valoir aussi qu’à la suite des changements législatifs et jurisprudentiels intervenus sur le plan national, les particuliers jouissent désormais pleinement de l’accès à la justice pour ce genre de litiges.

37.

La Cour doit donc rechercher si l’arrêt du 14 décembre 1995 a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention.

38.

La Cour rappelle que dans l’affaire

Brumărescu

précitée (§§ 61-62), elle avait conclu à la violation de l’article 6 § 1 au motif que l’annulation d’un arrêt définitif était contraire au principe de la sécurité juridique. Elle avait également conclu que le refus de la Cour suprême de Justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges comme dans la présente affaire, portant sur une revendication immobilière, enfreignait l’article 6 § 1 de la Convention.

39.

La Cour estime que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire

Brumărescu

.

Dès lors, la Cour estime qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, ainsi qu’il était rédigé à l’époque des faits, la Cour suprême de Justice a méconnu, par sa décision du 14 décembre 1995, le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit de la requérante à un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

40.

De surcroît, l’exclusion, par la Cour suprême de Justice, de l’action en revendication de la requérante de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

41.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 également sur ce point.

IV.

Sur la violation alléguée de l’article 13 de la Convention

42.

La requérante estime que le refus de la Cour suprême de Justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication constitue également une violation de son droit à un recours effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, qui dispose ainsi

:

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

43.

La Cour rappelle que, lorsque le droit revendiqué est un droit de caractère civil, l’article 6 § 1 constitue une

lex specialis

par rapport à l’article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celle-ci. Dès lors qu’elle a examiné le grief du requérant sur le terrain de l’article 6 § 1 précité, elle n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l’article 13 (cf. l’arrêt

Kudla c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, 26

octobre

2000, § 146, CEDH 2000-XI).

V.

Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole N

o

1 à la Convention

44.

La requérante se plaint que l’arrêt du 14 décembre 1995 de la Cour suprême de Justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

45.

La requérante estime que l’arrêt du 14 décembre 1995 de la Cour suprême de Justice a eu pour effet de la priver de sa propriété abusivement. Elle relève que cet arrêt n’a pas poursuivi un but d’utilité publique, car les tribunaux inférieurs n’avaient pas empiété sur le domaine législatif, mais avaient simplement tranché un litige civil en revendication. Elle souligne enfin que le montant des indemnités prévues par la loi n

o

112/1995 est dérisoire au regard de la valeur de l’immeuble.

46.

Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété de la requérante pour ce qui est de la partie non restituée de l’immeuble en cause, s’agissant d’une situation de fait semblable à celle de l’affaire

Brumărescu

précitée. Le Gouvernement souligne cependant que la commission administrative a octroyé à la requérante un dédommagement pour cette partie d’immeuble.

47.

La Cour rappelle que le droit de propriété de la requérante sur le bien immobilier litigieux avait été établi par un jugement définitif du 23

juin

1994 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. La requérante avaient donc un bien au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir l’arrêt

Brumărescu

, § 70).

48.

La Cour relève ensuite que l’arrêt du 14 décembre 1995 de la Cour suprême de Justice a annulé le jugement définitif du 23 juin 1994 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire

Brumărescu

. La Cour estime donc que l’arrêt de la Cour suprême de Justice du 24 novembre 1995 a eu pour effet de priver la requérante de son bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir l’arrêt

Brumărescu

, §§ 73-74). Or, aucune justification convaincante n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée.

De surcroît, pour ce qui est de l’appartement n

o

2 de l’immeuble, la Cour relève que la requérante a été privée de son droit de propriété du 24

novembre

1995 (date de l’arrêt de la Cour suprême de Justice) au 23

juin

1997 (date de la décision administrative de restitution), sans qu’elle perçoive de dédommagement à ce titre (

cf.

l’arrêt

Boc

précité, § 34).

Enfin, s’agissant de l’appartement n

o

1, la Cour relève que la requérante/son héritière (après le 9 juin 1996) s’en trouve privée depuis maintenant plus de sept ans et qu’elle s’est vu octroyer une indemnité ne reflétant pas la valeur réelle de celui

‑

ci

(

cf.

l’arrêt

Ciobanu c. Roumanie

, n

o

29053/95, 16

juillet 2002, §

50

in fine

). La Cour ne saurait ignorer, à cet égard, les efforts déployés par la requérante et son héritière pour recouvrer la propriété de l’appartement n

o

1, en particulier les démarches ayant trait aux procédures en restitution et en revendication de cette partie de l’immeuble (

cf.

supra

, §§ 20-27), efforts qui, à ce jour, sont demeurés vains.

49.

Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre a été rompu et que la requérante/son héritière (après le 9 juin 1996) a supporté et, s’agissant de l’appartement n

o

1 de l’immeuble, continue de supporter une charge spéciale et exorbitante.

50.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

VI.

Sur l’application de l’article 41 de la Convention

51.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages matériels

52.

La requérante sollicite une somme correspondant à la valeur du marché de la partie non-restituée de son immeuble, à savoir, selon le rapport d’expertise soumis à la Cour,

122

479

dollars américains (USD).

53.

Le Gouvernement conteste fermement la valeur indiquée par la requérante, qu’il estime surévaluée. Il considère que la valeur réelle de l’appartement n

o

1 et du terrain y afférent s’élève à

66

690

USD, selon l’opinion d’un expert qui a examiné le rapport d’expertise produit devant la Cour par la requérante.

54.

Le tiers intervenant, M. Ardelean, souligne qu’il est propriétaire de l’appartement n

o

1 se trouvant au rez-de-chaussée de l’immeuble litigieux, que l’Etat lui a vendu en 1996. Par conséquent, l’Etat ne saurait le restituer à l’héritière de la requérante sans commettre une nouvelle injustice. Il souligne qu’il y vit depuis trente-quatre ans avec sa famille composée de son épouse, leur fille et leurs deux petites-filles et que la perte de cet immeuble serait un désastre pour sa famille, ses infimes ressources ne lui permettant pas d’acquérir une nouvelle maison. M. Ardelean estime qu’il incombe à l’Etat d’octroyer à l’héritière de la requérante un dédommagement pour cet appartement.

55.

L’héritière de la requérante souligne que la situation personnelle de M. Ardelean ne peut d’aucune manière être affectée par l’issue de la présente requête dès lors qu’elle n’a pas demandé la restitution en nature de son immeuble, mais l’octroi d’une somme d’argent au titre de satisfaction équitable, somme qui, en tout état de cause, serait supportée par le Gouvernement défendeur.

56.

La Cour note que la requérante, qui s’est déjà vu restituer l’appartement n

o

2 de son immeuble, en vertu de la décision de la commission administrative du 23 juin 1997, ne demande pas la restitution en nature de la partie non restituée de son immeuble. Elle relève aussi que, bien que la requérante se soit vu octroyer un certain dédommagement par la décision précitée de la commission administrative, il ne résulte pas des pièces fournies si celui-ci aurait été effectivement perçu par l’intéressée (

cf.

le paragraphe

24 ci-dessus,

in fine

).

Dans ces circonstances, la Cour estime que la meilleure forme de réparation des préjudices matériaux subis par la requérante consisterait à obliger l’Etat à verser à l’héritière de la requérante, pour dommages matériels, une indemnité équivalant à la valeur actuelle de la partie non restituée de l’immeuble en litige, dont il faudra déduire, le cas échéant, les sommes qui auraient déjà été versées à la requérante ou à son héritière à la suite de la procédure fondée sur la loi n

o

112/1995 (

cf

.,

mutatis mutandis,

l’arrêt

Ciobanu

précité, § 57

in fine

).

57.

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l’important écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige.

58.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur vénale actuelle de la partie non restituée de la maison et du terrain y afférent s’élevant à

70

000

euros (EUR). Le montant des indemnités que le Gouvernement devrait payer à la requérante s’élèverait ainsi à

70

000

EUR, à minorer des sommes que la requérante ou son héritière auraient déjà perçues à la suite de la procédure fondée sur la loi n

o

112/1995.

2.

Dommage moral

59.

La requérante sollicite aussi

100

000

USD pour le préjudice moral subi du fait du «

sentiment d’insécurité juridique, de la détresse issue du refus d’accès à un tribunal et du sentiment d’impuissance devant cette illégalité indubitable

».

60.

Le Gouvernement s’élève contre cette prétention, en estimant qu’aucun préjudice moral ne saurait être retenu, la requérant n’ayant pas fait la preuve d’un tel préjudice, ni de l’existence d’un lien de causalité entre le préjudice allégué et l’objet de la requête.

61.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits de la requérante au respect de son bien, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de

3

000

EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi.

3.

Frais et dépens

62.

La requérante sollicite le remboursement de

1

500

USD pour les frais des procédures internes liées à ses efforts de se voir réintégrer dans son droit de propriété. Elle demande en outre le remboursement intégral des frais engagés dans la procédure devant la Cour, sans toutefois en préciser le montant.

63.

Le Gouvernement se déclare prêt à rembourser les frais et dépens nécessaires et justifiés par la requérante.

64.

La Cour estime que seule une partie des frais et dépens réclamés ont été réellement et nécessairement prouvés et exposés et sont d’un montant raisonnable. Dans ces conditions, elle juge approprié d’allouer à l’héritière de la requérante

1

400

EUR.

4.

Intérêts moratoires

65.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Rejette

l’exception préliminaire du Gouvernement

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable

;

3

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal

;

4.

Dit

qu’il n’est pas nécessaire d’examiner le grief tiré de l’article 13 de la Convention

;

5.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

6.

Dit

que l

’

Etat défendeur doit verser à l’héritière de la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement

:

i.

70

000

EUR (soixante-dix mille euros) pour dommage matériel, à minorer, le cas échéant, des sommes qui auraient déjà été versées à la requérante ou à son héritière à la suite de la procédure fondée sur la loi n

o

112/1995

;

ii.

3

000

EUR (trois mille euros) pour dommage moral

;

iii.

1

400

EUR (mille quatre cents euros) pour frais et dépens

;

7.

Dit

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, les montants indiqués sous 5. seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

8.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 mars 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président