AFFAIRE POPOVICI ET DUMITRESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

04.03.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Non-violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE POPOVICI ET DUMITRESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

În cazul Popovici și Alc. România, în cauza Alc. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 februarie 2003, Renunță hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (nf. 31549/96) îndreptat împotriva României și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, dle Irina Margaret Popovici, Sanda Popovici și Maria Margareta Dumitre ( În urma decesului, la 10 noiembrie 1997, Maria Margareta Dumitrescu, moștenitoarea sa, Maria Cristina Mauc Dumitrescu, resortisant francez și român, și-a exprimat, la 9 mai 2000, dorința de a continua judecata. Guvernul român (atmosfera) este reprezentat de agentul său, C. Tarcea, de la Ministerul Justiției. Recurentele afirmau în special că refuzul Curții de Apel de la Brașov, la 20 septembrie 1995, de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în revendicare, precum și modificarea jurisprudenței instanțelor, ca urmare a jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, erau contrare articolului 6 alineatul (1) din convenție. În plus, recurentele se plâng că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul n Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Prin decizia din 10 octombrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Atât recurentele, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPECIE Primele două recurente, resortisanți români, s-au născut în 1930 și, respectiv, 1932 și au reședința în București. A treia reclamantă, resortisant român și francez, își are reședința în Villebon pe Yvette, Franța. În 1934, S.D., tatăl reclamantelor, a cumpărat un teren situat în Predeal, România. În 1937, S.D. a construit pe teren o clădire. 10. La 30 august 1946, statul a rechiziționat o cameră din această clădire, în temeiul unui ordin de rechiziționare a primăriei Predeal, pe motiv că o terță persoană, M.A., ar avea nevoie de ea. 11. La 22 mai 1948, în urma unei cereri din partea Ministerului Internelor ( În conformitate cu informațiile furnizate de reclamante, în 1992, clădirea a fost transferată administrației serviciului de informații din România (S.R.I). Prima acțiune în revendicare 15. În 1992, în calitate de moștenitoare, recurentele au depus o cerere de restituire a terenului clădirii respective, în conformitate cu legea nr. 18/91. Prin hotărârea din 25 noiembrie 1992, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov le-a respins cererea ca fiind nefondată, pe motiv că cererea lor trebuia formulată prin litigiul administrativ, conform dispozițiilor Legii nr. 29/90. 16. La 8 ianuarie 1993, primele două reclamante și Maria Margareta Dumitrescu au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Brașov cu o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Centrului de Comandă Militară nr. 050424 al Ministerului Apărării. Ele susțineau că ele erau moștenitoarele S.D., că acesta fusese proprietarul unui teren de 2686 m2 situat la Predeal, pe care el a construit o casă, și că în 1946 o cameră a acestei case fusese rechiziționată, dar ulterior statul și-a potrivit ilegal proprietatea. Au cerut să li se recunoască dreptul de proprietate asupra casei și a terenului ca moștenitoare. 17. Prin hotărârea din 25 mai 1993, Tribunalul a constatat că această clădire aparținuse S.D., că o cameră fusese rechiziționată în 1946 pentru o perioadă determinată, că apoi casa fusese rechiziționată în întregime și că statul nu încetase niciodată să ocupe casa, în ciuda faptului că proprietarul protestase împotriva acestei rechiziții. Constatând că bunurile revendicate erau de fapt ocupate de Centrul de Comandă nr. 05007 al NIS, considerând că ordinul de rechiziționare nu putea avea ca efect transferul dreptului de proprietate în patrimoniul statului și că clădirea fusese naționalizată în temeiul decretului de naționalizare n 92/50, care nu fusese aplicat în mod legal, tribunalul a recunoscut părților interesate calitatea de proprietari legitimi ai casei și ai terenului și a ordonat radiarea cărții funciare a dreptului de proprietate al statului și înscrierea dreptului de proprietate al defunctului S.D. 18. 18/1991 pe teren, aceste bunuri au căzut definitiv în domeniul public. Subsidiar, el susținea că casa fusese naționalizată în 1965 în conformitate cu decretul nr. 92/1950. 19. La 9 decembrie 1993, tribunalul departamental din Brașov a aprobat apelul, a anulat hotărârea din 25 mai 1993 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantelor. 20. Prin hotărârea din 7 iunie 1994, Curtea de Apel din Brașov a admis recursul recurentelor, a constatat vicii de procedură, a clasat decizia anterioară și a decis să retrimite cauza Tribunalului de departament din Brașov pentru a se pronunța cu privire la apel. 21. La 21 decembrie 1994, tribunalul județ din Brașov, judecând din nou apelul NIS, l-a respins ca nefondat. El a considerat că rechiziționarea nu era un mod de transfer al proprietății, ci un act prin care se putea acorda temporar un drept de utilizare. În plus, decretul nr. 92/1950 nu se aplica bunurilor S.D., care, din cauza profesiei sale, era exclus de la persoanele ale căror bunuri puteau face obiectul naționalizării. 22. NIS a formulat o acțiune împotriva deciziei din 21 decembrie 1994. Prin hotărârea definitivă din 20 septembrie 1995, Curtea de Apel de la Brașov a primit recursul și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare și a considerat că instanțele au depășit competențele care le erau atribuite atunci când au examinat legalitatea naționalizării casei și că o astfel de chestiune nu putea fi soluționată decât printr-o lege. Cea de-a doua acțiune în revendicare 23. La 22 septembrie 1999, recurentele au formulat o nouă acțiune în revendicare împotriva Ministerului Finanțelor, NIS și Primăriei Predeal 24. Prin hotărârea din 5 mai 2000, tribunalul departamental din Brașov a acceptat cererea recurentelor, a constatat că acestea erau adevărații proprietari ai clădirii și le-a ordonat pârâtilor să nu mai împiedice exercitarea dreptului lor de proprietate. 25. Potrivit informațiilor furnizate de guvern, apelul NIS a fost respins ca nefondat, prin decizia din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel de la Brașov. 26. Conform informațiilor furnizate de recurente, prin hotărârea din 4 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a decis să facă obiectul acțiunii NIS și să rupă deciziile anterioare, respingând acțiunea lor în revendicare. Cererea de restituire făcută în temeiul Legii nr. 112/95 27. La o dată nespecificată, recurentele au depus o cerere de restituire în fața Comisiei administrative pentru aplicarea Legii nr. 122/95 la primăria Brașov 28. Prin decizia administrativă din 29 iunie 1999, Comisia administrativă a acceptat cererea recurentelor și a ordonat restituirea în natură a clădirii. 29. La 10 septembrie 1999, SRI a formulat o contestație împotriva acestei decizii. 30. Prin hotărârea din 16 decembrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov a decis să o respingă ca fiind nefondată. 31. La 9 mai 2000, tribunalul departamental din Brașov a respins apelul NIS ca nefondat. 32. Potrivit informațiilor furnizate de recurente, printr-o hotărâre din 2000, Curtea de Apel din Brașov a admis recursul NIS și a primit contestația sa, anulând astfel decizia de restituire în natură a clădirii. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 33. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31, 34, 35, 40-44, CEDO 1999-VII). ÎN DREPT PRIVIND FONDUL CU PRIVIRE LA presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la instanță 34. Potrivit recurentelor, hotărârea din 20 septembrie 1995 a Curții de Apel de la Brașov a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 35. În memoriul acestora, recurentele susțin că refuzul Curții de Apel de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrară dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția României și articolului 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției. 36. Guvernul admite că recurentelor li s-a opus un refuz de acces la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, acesta a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării competențelor. 37. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă Hotărârea din 20 septembrie 1995 a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție. 38. Curtea amintește că, în cauza Brumărescu menționată anterior (§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) a avut ca motiv faptul că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea observă că, în speță, Curtea de Apel de la Brașov a pronunțat în același sens cu Curtea Supremă de Justiție în cauza Brumarescu menționată anterior, în sensul că a refuzat să recunoască instanțelor competența de a lua o acțiune în revendicare. 39. În plus, excluderea de către Curtea de Apel din Brașov, în hotărârea sa din 20 septembrie 1995, a acțiunii în revendicare a recurentelor de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. 40. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) cu privire la acest aspect. Cu privire la presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul N 1 la Convenția 41. Recurentele se plâng că hotărârea Curții de Apel de la Brașov a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 42. Recurentele consideră că această hotărâre, considerând că clădirea lor aparține statului și anulând hotărârile anterioare, a constituit o privare de dreptul lor la respectarea proprietăților lor. 43. Guvernul reiterează excepția de incompatibilitate raționalae materiae ridicată în stadiul de admisibilitate a cererii și face trimitere la Decizia Ioana Asikis c. Grecia 4829/99, 22 iunie 2000) în ceea ce privește noțiunea de "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. El consideră că numai o decizie definitivă (și irevocabilă) poate fi considerată un bun în sensul convenției și că recurentele nu beneficiază de o astfel de decizie. 44. Curtea amintește că recurentele nu se pot plânge de o încălcare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție numai în măsura în care procedurile pe care le incriminează se referă la bunuri de care ar avea dreptul, în sensul acestei dispoziții. În cazul de față, recurentele au intentat o procedură în fața autorităților naționale competente pentru a obține restituirea unei clădiri. Astfel, acestea căutau să fie recunoscute drept de proprietate asupra clădirii care a aparținut tatălui lor, dar care, la momentul cererii introductive de judecată, nu mai era proprietatea tatălui lor și nici a lor. Prin urmare, procedura nu se referea la un foarte actual Curtea reamintește că competența de a evalua o situație de fapt și de a aplica dreptul intern aparține în primul rând instanțelor naționale. Curtea nu poate specula care ar fi rezultat dacă instanțele interne l-ar fi pronunțat, rezultă din aceasta că recurentele nu au stabilit o speranță legitimă 46. În aceste condiții, Curtea concluzionează că recurentele nu aveau un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior. 47. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu titlu principal, recurentele solicită restituirea bunului în litigiu. Ele intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții, 108 400 USD ( În ceea ce privește chiria nepercepută, acestea solicită 381 996 USD, adică 363 701 EUR, pentru perioada cuprinsă între 1946 și 2000. Guvernul contestă aceste sume și consideră că valoarea reală a imobilului este de 138 943 USD, adică 132 288 EUR. În ceea ce privește chiriile nepermise, guvernul consideră că suma solicitată în acest sens este exagerată și că, în orice caz, statul român nu ar putea fi tras la răspundere pentru actele comise înainte de iunie 1994, data ratificării Convenției europene a drepturilor omului. 51. Curtea amintește că a ajuns la concluzia neviolării articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea punctul 46 de mai sus). Prin urmare, acești șefi de cerere trebuie să fie respinși. Pagubă morală 52. Recurentele solicită, de asemenea, 50 000 USD, adică 47 605 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței Guvernul s-a ridicat împotriva acestei pretenții, considerând că nu se poate reține niciun prejudiciu moral; în plus, potrivit guvernului, suferința recurentelor nu a fost dovedită, nici legătura cauzală dintre aceste suferințe și presupusele încălcări ale Convenției. 54. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile recurentelor la respectarea dreptului lor de acces la o instanță, pentru care suma de 6 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Comisioane și cheltuieli de judecată 55. Recurentele solicită rambursarea a 1 105 USD, adică 1 052 EUR, astfel cum sunt definite mai jos, prin prezentarea unui număr detaliat de cont 913 USD, respectiv 869 EUR, pentru cheltuielile procedurilor interne și onorariile avocaților aferente eforturilor lor de a fi reintegrați în dreptul de proprietate USD, respectiv 41 EUR, pentru expertiza clădirii 148 USD sau 140 EUR, pentru cheltuieli diverse (telefon, fotocopiere, notar) 56. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, pe baza prezentării documentelor justificative și consideră că suma de 913 USD nu este credibilă 57. Curtea constată că recurentele nu au prezentat documente justificative decât pentru raportul de expertiză, taxele notariale și alte cheltuieli (post, telefon). În aceste condiții, Curtea consideră că este oportun să se aloce în comun recurentelor 192 EUR în acest sens. Interese moratoriu 58. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță menționată că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun recurentelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale ii. 192 EUR (o sută nouăzeci și două de euro) cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. Aceste sume se convertesc în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat sumele indicate la punctul 3 litera (i) și (ii) vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 4 martie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte