CtEDO 27.06.2000 Auto

POPOVICI, POPOVICI ET MAUC DUMITRESCU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
27.06.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
POPOVICI, POPOVICI ET MAUC DUMITRESCU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 1 PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31549/96 prezentate de Irina Margareta POPOVICI, Sanda POPOVICI și Cristina MASC DUMITRESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se întrunește la iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători și judecători Dl O.O. Boyle, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 5 aprilie 1996 și înregistrată la data de 21 mai 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Primele două recurente sunt resortisante române, născute în 1930 și, respectiv, 1932 și reședința la București. La origine, cererea a fost formulată și de Maria Margareta Dumitrescu, decedată la 10 noiembrie 1997. Procedura în fața Curții este continuată de moștenitoarea sa, Maria Cristina Mauc Dumitrescu, resortisant francez și român, rezident în Villebon pe Yvette, Franța. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 ianuarie 1993, primele două reclamante și Maria Margareta Dumitrescu au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Brașov cu o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Centrului de Comandă Militară nr. 5024 al Ministerului Apărării. Ele au susținut că acestea erau moștenitoarele D.S., că acesta fusese proprietarul unui teren de 2686 m2 situat la Predeal, pe care el a construit o casă, pe care, în 1946, o cameră a acestei case fusese rechiziționată, dar că, în cele din urmă, statul a fost în mod corespunzător imobilizat în mod ilegal. Ele au cerut să li se recunoască dreptul de proprietate asupra casei și a terenului ca moștenitoare. Într-o hotărâre din 25 mai 1993, tribunalul a constatat că această casă aparținuse D.S., că o cameră fusese rechiziționată în 1946 pentru o perioadă determinată, că apoi casa fusese rechiziționată în întregime și că, de atunci, statul nu a încetat să mai ocupe casa, în ciuda faptului că proprietarul protestase împotriva acestei rechiziții. Constatând că bunurile revendicate erau de fapt ocupate de Centrul de Comandă nr. 05007 al Serviciului de Informații Român și considerând că ordinul de rechiziționare nu putea avea ca efect transferul dreptului de proprietate în patrimoniul statului, instanța a recunoscut părțile interesate ca fiind proprietarii legitimi ai casei și ai terenului în cauză și a ordonat radiarea cărții de proprietate a statului și înscrierea dreptului de proprietate al defunctului D. Serviciul de Informații din România a făcut apel împotriva acestei hotărâri, susținând că, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 18/1991 privind proprietatea, aceste bunuri au căzut definitiv în domeniul public. În subsidiar, el a susținut că casa fusese naționalizată în 1965 în conformitate cu Decretul nr. 92/1950. La 21 decembrie 1994, tribunalul județ din Brașov a respins recursul. El a considerat că rechiziționarea nu era un mijloc de transfer de proprietate, ci un act prin care se putea acorda temporar un drept de utilizare. În plus, Decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil bunurilor D.S., care, din cauza ocupației sale, era exclus de la persoanele ale căror bunuri puteau face obiectul naționalizării. Serviciul de informații din România a formulat recurs împotriva hotărârii din 21 decembrie 1994. Printr-o hotărâre definitivă din 20 septembrie 1995, instanța de apel a lui Brașov a primit recursul și a respins acțiunea în revendicare. Ea a considerat că instanțele își depășiseră competențele de atribuire atunci când au examinat legalitatea naționalizării casei și că o astfel de chestiune nu putea fi soluționată decât prin intermediul unei legi. Evoluții după depunerea cererii în fața Comisiei: acțiunea în restituire a proprietății în temeiul Legii nr. 112/1995 La o dată nespecificată, recurentele au depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare comisia administrativă) Prin decizia din 29 iunie 1999, comisia administrativă le-a restituit reclamantelor casa. Potrivit recurentelor, această decizie a devenit definitivă la 14 iulie 1999, în absența unei căi de atac. La 10 septembrie 1999, Serviciul de Informații din România a introdus o contestație împotriva deciziei din 29 iunie 1999 Tribunalului de Primă Instanță din Brașov, solicitând anularea acesteia. El a susținut că, în fața comisiei administrative, cererea de restituire a casei a fost depusă de primele două recurente, în timp ce în fața instanțelor naționale a fost pendinte o a doua cerere în revendicare, formulată de primele două recurente și de Maria Margareta Dumitrescu. În pofida faptului că Serviciul de Informații din România nu avea un contract de închiriere asupra casei, el avea dreptul de utilizare a acestui bun, în calitate de administrator al bunurilor de la Õ . Executarea deciziei din 29 iunie 1999 a fost suspendată la cererea Serviciului de Informații din România. Părțile nu au furnizat informații cu privire la rezultatul acestei proceduri. GRIFS Recurentele invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță, care rezultă din Hotărârea din 20 septembrie 1995 a instanței judecătorești din Brașov prin care se refuza dreptul judecătorilor de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Recurentele se plâng, fără a aduce atingere art. 6 alin. (1) din Convenție, că instanța judecătorească a lui Brașov nu era o instanță imparțială, susținând în această privință că această instanță a urmat jurisprudența Curții Supreme de Justiție, care, la rândul său, a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii. Potrivit acestor declarații, tribunalele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea acuzațiilor de naționalizare, iar recurentele se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de faptul că, prin anularea hotărârii din 25 mai 1993, care a constatat dreptul lor de proprietate, în calitate de moștenitoare ale D. S., Tribunalul de apel al lui Brașov i-a privat de dreptul de proprietate, fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Recurentele susțin că această încălcare continuă chiar și în prezent, după ce o decizie administrativă a ordonat restituirea casei lor, deoarece executarea acestei decizii este în prezent suspendată și o procedură privind anularea titlului lor de proprietate este pendinte în fața instanțelor naționale. Cererea a fost depusă la 5 aprilie 1996 și înregistrată la 21 mai 1996. La 4 mai 1999, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-i să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 22 iulie 1999, iar recurentele au răspuns la acestea la 28 septembrie 1999. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Potrivit guvernului, cererea a fost introdusă în fața Curții la 5 aprilie 1996, după termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție, având în vedere hotărârea definitivă a Tribunalului din Brașov pronunțată la 20 septembrie 1995. De asemenea, pledează în favoarea cererii de neechivocare a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamante să introducă o nouă acțiune în revendicare. În ceea ce privește excepția invocată la art. 35 alineatul (1) din Convenție, Curtea constată că hotărârea instanței de apel a fost redactată la 10 octombrie 1995 și dactilografiată la data de 12 octombrie 1995. octombrie 1995. Aceaceasta este data la care recurentele ar fi putut, cel mai devreme, să ia cunoștință de hotărârea și de motivarea acesteia și, prin urmare, să fie în măsură să formuleze obiecțiuni în fața Curții. Prin urmare, cererea formulată la 5 aprilie 1996, respectă termenul prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. În ceea ce privește excepția de neobosire, Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu ar putea să excize acum un neobosit din cauza neîndeplinirii obligațiilor recurentelor de a introduce o nouă acțiune în revendicare (Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 50 CEDH 1999 - VII). Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. În ceea ce privește fondul Recurentele invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiat pe hotărârea din 21 decembrie 1994 a Tribunalului de apel al lui Brașov prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede, în partea sa relevantă, că orice persoană are dreptul de a-și auzi cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] Guvernul consideră că recurentele nu au fost împiedicate de instanța de apel a lui Brașov de la instanță pentru a-și soluționa contestația, dar au fost direcționate către o altă cale de atac. El susține că Legea nr.112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de vechiul regim comunist. Recurentele declară că au sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Ele susțin că esența oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinarea, de către judecător, a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit recurentelor, refuzul acestei instanțe de a recunoaște instanțelor competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din Convenție. Astfel, instanța de apel a lui Brașov i-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, iar acestea nu mai dispun de calea judiciară pentru a-și recupera bunurile. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar recurentele se plâng, fără a aduce atingere articolului din Convenție, de faptul că instanța judecătorească a lui Brașov nu era o instanță imparțială. În această privință, ele susțin că această instanță a urmat jurisprudența Curții Supreme de Justiție, care, la rândul său, a decis să își schimbe jurisprudența în urma declarațiilor președintelui Republicii. Potrivit acestor declarații, instanțele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor da . Curtea observă că în observațiile lor ca răspuns la observațiile guvernului. Având în vedere data deciziei definitive pronunțate de instanța judecătorească din Brașov, și anume cel mai devreme la 12 octombrie 1995, Curtea arată că recurentele nu au formulat acest motiv în termenul prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, acest aspect este inadmisibil în temeiul articolului 4 din Convenție. În cele din urmă, recurentele se plâng de faptul că, prin anularea hotărârii din 25 mai 1993, care le-a constatat dreptul de proprietate ca moștenitoare ale D.S., tribunalul de apel al lui Brașov i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. În plus, aceasta susține că această încălcare continuă chiar și acum, după ce o decizie administrativă a ordonat restituirea casei lor, deoarece executarea acestei decizii este în prezent suspendată și o procedură privind anularea titlului lor de proprietate este pendinte în fața instanțelor naționale. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul afirmă că faptul de a ști dacă naționalizarea casei recurentelor a fost realizată cu sau fără titlu nu poate fi stabilit că prin intermediul unui act judecătoresc definitiv, sau în decizia sa din 20 septembrie 1995, instanța de apel a lui Brașov nu a clarificat această întrebare. Prin urmare, guvernul consideră că recurentele nu dispun de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai precis de un bun existent sau de o valoare patrimonială, inclusiv de creanțe pentru care ar putea pretinde o speranță legitimă de a le vedea puse în aplicare. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și altele (Irlanda). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 23, § 51, guvernul consideră că acest motiv este incompatibil cu dispozițiile Convenției și că recurentele resping teza guvernului și consideră că hotărârea menționată le-a privat în mod abuziv de proprietatea lor. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece tribunalele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în cauză. În cele din urmă, recurentele consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece acestea s-au văzut private de proprietatea lor fără ca o parte să le fie acordată. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurente ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie considerată drept o examinare a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară REQUETA RECEVALABILĂ cu privire la obiecțiunile trase de reclamante cu privire la lipsa dreptului la o instanță și la dreptul lor la respectarea bunurilor lor, toate mijloacele de fond rezervate. DECLARĂ RECHETA IRRECEVABILĂ pentru surplus. Michael O Președintele

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-04-06
0,97
AFFAIRE POPOVICI ET DUMITRESCU c. ROUMANIE
l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). A la suite du décès, le 10 novembre 1997, de M me Maria Margareta Dumitrescu, son héritière, M me Maria Cristina Mau
CtEDO 2003-03-04
0,96
AFFAIRE POPOVICI ET DUMITRESCU c. ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE POPOVICI ET DUMITRESCU c. ROUMANIE (Requête n o 31549/96) ARRÊT STRASBOURG 4 mars 2003 CETTE AFFAIRE A ÉTÉ RENVOYÉE DEVANT LA GRANDE CHAMBRE, QUI A RENDU SON ARRÊT LE 6 avril 2006 Cet arrêt deviendra définitif dans
CtEDO 2000-06-15
0,95
POPOVAT contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32265/96 présentée par Marina Nicola POPOVĂŢ contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 juin 2000 en une chambre composée de M m
CtEDO 2000-10-10
0,95
POPESCU NASTA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33355/96 présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-06-06
0,95
STATE, STATE ET ALBU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31680/96 présentée par Teodora Paraschiva STATE, Ioan STATE et Venera Ileana ALBU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin
Sursă