CtEDO 06.06.2000 Auto

STATE, STATE ET ALBU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.06.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
STATE, STATE ET ALBU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 31680/96 prezentată de Teodora Paraschiva STATE, Ioan STATE și Venera Ileana ALBU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are sediul în iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, judecători și judecători Dl O.O. Boyle, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 31 august 1994 și înregistrată la 31 mai 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți români. Recurentele își au reședința în Plouești și reclamantul, născut în 1933, își au reședința în București. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 septembrie 1992, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Pluiești cu o acțiune în revendicare imobiliară. Cei interesați au susținut că, în calitate de moștenitori ai N. și E. S., erau proprietari ai celor două case din Ploisesti, ale numerelor 120 și 169, precum și ai terenurilor conexe. Reclamanții au susținut că statul nu deținea un titlu de proprietate, deoarece nu exista niciun document care să dovedească naționalizarea în temeiul Decretului 92/1950. Cu titlu subsidiar, aceștia erau apreciați că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate, ceea ce se întâmplau în cazul N.S. și E.S. în momentul naționalizării locuințelor lor. Prin hotărârea din 7 ianuarie 1993, Tribunalul de Primă Instanță a recunoscut că din greșeală casele aflate în litigiu erau trecute în patrimoniul statului, deoarece acesta din urmă nu avea documente care să justifice naționalizarea în temeiul decretului nr. 92/1950. În orice caz, N. și E. făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a decis apoi că proprietatea exercitată de stat se baza pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapion. Judecătorii au decis, de asemenea, că statul nu ar fi putut să preia casa în conformitate cu decretele nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952, respectiv 1965; prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume primăria din Plouești și întreprinderea de stat R.A.G.L., care deținea locuințe de stat, să restituie casele reclamanților. În lipsa unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni ordinare. La o dată nespecificată, reclamanții au solicitat expulzarea pentru lipsă de titlu a societăților SC Control SA și SC MINEA SNC, care ocupau casa la nr. 120. Prin hotărârea din 28 mai 1993, Tribunalul de Primă Instanță din Ployești a acceptat cererea acestora. Această hotărâre a devenit definitivă în absența unei căi de atac. Printr-o hotărâre din 1 iunie 1993, Tribunalul de Primă Instanță din Ployești a primit cererea de expulzare a reclamanților în ceea ce privește ocupanții casei din nr. 169. Această hotărâre a devenit definitivă în absența unei căi de atac. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 7 ianuarie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 7 ianuarie 1993 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță nu și-a putut pronunța hotărârea potrivit căreia reclamanții erau adevărații proprietari ai casei Ö prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, instanțele nu prezentaseră dovada dreptului lor de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Evoluții după introducerea cererii în fața Comisiei: acțiunea în restituire a proprietății în temeiul Legii nr. 112/1995 La o dată nespecificată, reclamanții au depus două cereri de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare comisia administrativă) De Prahova. Ei au declarat că au fost deposedați de casele lor în absența unui titlu, că instanța de primă instanță din Plinești, în hotărârea definitivă din 7 ianuarie 1993, judecase această privare de proprietate ilegală și că, prin urmare, erau îndreptățiti să se reintegreze în dreptul lor de proprietate asupra fiecăreia dintre cele două case. Printr-o decizie din 26 mai 1997, comisia administrativă le-a ordonat reclamanților casei nr. 169. Printr-o decizie din 1 aprilie 1998, comisia administrativă a ordonat restituirea apartamentului la primul etaj al casei, situat la nr. 120, și le-a acordat reclamanților o despăgubire pentru restul casei, cu excepția etajului de jos, utilizat de terți ca spațiu comercial. Având în vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995 privind plafonarea despăgubirilor, Comisia administrativă le-a acordat reclamanților 64.225.567 lei pentru casă și 75.102.164 lei pentru teren. Conform informațiilor reclamanților, aceștia au formulat o acțiune împotriva acestei decizii. Reclamanții se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, că, prin anularea hotărârii din 7 ianuarie 1993, care a constatat că N. S. și E. S. nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. PROCEDURA Cererea a fost depusă la 31 august 1994 și înregistrată la 31 mai 1996. La 20 mai 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitând-o să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 29 iulie 1997, iar reclamanții au răspuns la acestea la 4 februarie 1998, după prelungirea termenului stabilit. La 2 martie 1998, guvernul a prezentat, de asemenea, observații suplimentare. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este discutată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Potrivit guvernului, faptele noi care au avut loc după 24 noiembrie 1995 duc, pentru solicitanți, la pierderea calității de victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, pentru casa returnată ca urmare a unei cereri administrative în conformitate cu Legea nr. 112/1995. De asemenea, pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne pentru cea de-a doua casă în litigiu, susținând că este îndreptățită instanțelor competente să introducă o nouă acțiune în despăgubire și că, în orice caz, Legea nr. 112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, oferea reclamanților posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a clădirii sale, fie despăgubiri Curtea ia notă de faptul că, în prezent, reclamanții se află în aceeași situație ca și la 24 noiembrie 1995, nicio decizie definitivă care nu a recunoscut, cel puțin în esență, apoi a remediat încălcarea Convenției care rezultă din hotărârea Curții Supreme de Justiție (Brumăescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 50 CEDH 1999 - ...). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34 din convenție. În ceea ce privește excepția de neobosire, Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un neobosit din cauza neîndeplinirii obligațiilor de a introduce o nouă acțiune în revendicare (hotărârea Bruscu c. România citată anterior, § 55). În ceea ce privește acțiunea în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea amintește deja că, în cazul în care a statuat că este vorba de declaraii ale naionalizării sau de confiscarea unui bun, o cerere administrativă în temeiul Legii nr.112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 Õ 1 din Convenie (hotărârea Brumêscu c. România menționată anterior, punctul 50) și în orice caz reclamanții au folosit această cale de atac. Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. În ceea ce privește fondul Reclamanții se plâng de faptul că, prin anularea hotărârii din 7 ianuarie 1993, care a constatat că N. și E. nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate ca moștenitori, fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și să le acorde despăgubiri. Reclamanții invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamanților a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanții nu pot solicita nicio măsură de redresare în favoarea lor. Reclamanții resping teza guvernului. Ei consideră că Hotărârea din 24 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestora de proprietatea lor abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanța inferioară nu a încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu a încheiat un litigiu civil în revendicare. În cele din urmă, reclamanții susțin că nu li s-a restituit încă a doua casă în natură în întregime și că valoarea despăgubirilor acordate este derizorie în raport cu valoarea proprietății lor. Din aceste motive ei consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-05-30
0,97
GHEORGHIU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31678/96 présentée par Theodor et Dinu Ioan GHEORGHIU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 mai 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-10-10
0,96
SMOLEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30324/96 présentée par Elena SMOLEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E.
CtEDO 2000-10-10
0,96
MIHAILESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32913/96 présentée par Clotilda Alexandrina MIHAILESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre co
CtEDO 2000-05-04
0,96
GOLEA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29973/96 présentée par Letiţia GOLEA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 mai 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-10-10
0,96
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
Sursă