CtEDO 04.05.2000 Auto

GOLEA contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
04.05.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
GOLEA contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 29973/96 prezentate de Letiția GOLEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de mai 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători Gaukur Jörundsson, R. Türmen, R. Maruste, judecători supleanți M. O grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 ianuarie 1996 și înregistrată la 26 ianuarie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT reclamanta este un cetățean român, rezident la București. Ea este reprezentată în fața Curții de domnul Adrian Brudariu, avocat în baroul București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 iunie 1993, recurenta a sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara cu privire la o acțiune de constatare a nulității naționalizării casei pe care a primit-o ca zestre în 1932. De asemenea, aceasta a solicitat anularea înregistrării dreptului de proprietate asupra statului și a înscris-o în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra imobilului. În conformitate cu Decretul nr. 92/1950, proprietatea angajaților nu putea fi naționalizată și era casnică și soțul ei medic militar în momentul naționalizării, în 1950. Printr-o hotărâre din 7 septembrie 1993, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că din greșeală casa reclamantei fusese naționalizată în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, deoarece făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că proprietatea exercitată de stat se baza pe violență, și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapion. El a declarat că reclamanta era proprietara legitimă a casei și a înscris dreptul său în cartea funciară în apropierea tribunalului. În lipsa unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni ordinare. La 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție, hotărând toate camerele reunite, a decis, cu o majoritate de 25 de voturi față de 20, să schimbe jurisprudența camerei sale civile și, prin urmare, a hotărât că instanțele nu au competența de a cenzura decretul și de a ordona restituirea imobilelor naționale în temeiul Decretului nr. 92/1950 (...) La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 7 septembrie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. În memoriul său în fața Curții Supreme de Justiție, recurenta a susținut, pe de o parte, că decretul nr. 92/1950 era contrar Constituției din 1948 ca urmare a publicării sale parțiale și a nerespectării principiului conform căruia orice expropriere ar trebui făcută în interesul public și după plata unei despăgubiri corecte. Pe de altă parte, recurenta susținea că, din cauza faptului că era casnică în momentul naționalizării, actul de naționalizare a casei sale încălca dispozițiile decretului menționat anterior, care prevedea că nu pot fi naționalizate locuințele aparținând acestei categorii de persoane. În cele din urmă, recurenta s-a prevalat de art. 21 din Constituția română din 1991, care garantează accesul liber la justiție fără nicio limită. Prin hotărârea din 11 iulie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 9 iunie 1993 și a respins acțiunea recurentei. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță nu și-a putut pronunța hotărârea potrivit căreia reclamanta era adevăratul proprietar al casei Ö prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, prin încălcarea atribuțiilor sale și a competențelor sale legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamanta nu prezentase dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. GRIEFS recurenta se plânge, având în vedere art. 6 din convenție, că Hotărârea din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție l-a privat de dreptul de acces la o instanță care îi examinează cauza. Aceasta susține că instanțele judecătorești sunt competente să examineze cauzele civile în temeiul articolului 2 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară și că art. 21 din Constituție prevede că acest drept nu poate fi restricționat în niciun fel. Recurenta se plânge că hotărârea Curții Supreme de Justiție prin care a fost anulată hotărârea din 7 septembrie 1993 constituie o expropriere contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 4 ianuarie 1996 și înregistrată la 26 ianuarie 1996. La 24 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitându-l să-și prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 21 mai 1997, iar reclamanta a răspuns la aceasta la 7 iulie 1997. La 2 martie 1998, guvernul a prezentat observații suplimentare la care recurenta a răspuns la 29 iunie 1999. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. În această privință, guvernul pledează în favoarea cererii de neechitare a căilor de atac interne. În acest sens, acesta susține că este posibil ca reclamanta să introducă o nouă acțiune în litigiu și că, în orice caz, Legea nr. 112, votată la 23 noiembrie 1995 și intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, oferea recurentei posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a clădirii sale, fie despăgubiri Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu ar putea să excize acum un neobosit din cauza neîndeplinirii obligațiilor recurentei de a introduce o nouă acțiune în revendicare (hotărârea Bruscu c. România din 28 octombrie 1999, care să apară în Repertoriu a hotărârilor și deciziilor 1999, § 55). În ceea ce privește acțiunea în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea reamintește că aceasta a considerat deja că o cerere administrativă în temeiul Legii nr.112/1995 nu este, în speță, o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (hotărârea Brumărescu c. România menționată anterior, § 50). Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamanta a fost împiedicată de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe pentru a soluționa contestația, dar a fost îndreptată către o altă cale de atac. Guvernul afirmă că Legea nr.112/1995 din 23 noiembrie 1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996 este destinat tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Recurenta declară că a sesizat instanțele române cu o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Aceasta susține că esența oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinarea de către judecător a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit recurentei, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, recurenta susține că Legea nr.112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizări În acest fel, Curtea Supremă de Justiție nu mai are dreptul de a acționa pentru a-și soluționa litigiul, iar Curtea Supremă de Justiție nu mai dispune de cale judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurenta se plânge că, prin anularea hotărârii din 7 septembrie 1993, care a constatat că nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică sau prin acordarea de despăgubiri. recurenta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei propoziții din art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanta nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Recurenta respinge teza guvernului. Aceasta consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanța nu a încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu a încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, recurenta susține că declarația guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general a retras toate acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, recurenta consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece a fost privată de proprietatea sa fără să i se acorde o despăgubire. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-07-10
0,97
GLOD contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION Requête n° 31162/96 présentée par Florica GLOD contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 juillet 2001 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente, MM. L.
CtEDO 2000-10-10
0,96
POPESCU NASTA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33355/96 présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-06-06
0,96
STOICESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31551/96 présentée par Ştefan STOICESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-10-10
0,96
SMOLEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30324/96 présentée par Elena SMOLEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E.
CtEDO 2000-06-06
0,96
CHIRIACESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31804/96 présentée par Maria CHIRIACESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M me E.
Sursă