SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30324/96 prezentate de Elena SMOLEANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 22 noiembrie 1995 și înregistrată la 28 februarie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean român, născut în 1922 și rezident în Ploisești. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1950, reclamanta, proprietară a unei case din 1944 alcătuită din două apartamente și din un teren în care se află sediul în Ploisești (denumită în continuare "casa"). În perioada 1950-1955, reclamanta a făcut numeroase intervenții la autorități, susținând că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 nu i se aplicau și cerând restituirea casei, fără a primi nici un răspuns. La acțiune în revendicare a dreptului de proprietate În 1994, reclamanta sesizată cu Tribunalul de Primă Instanță din Pluiești cu o acțiune în revendicare a casei. Recurenta a susținut că, în timpul naționalizării, făcea parte din categoria persoanelor scutite de naționalizare și a solicitat instanței să oblige societatea de stat RP, administratorul locuințelor de stat, să o pună în posesia proprietății sale. La 3 mai 1994, Tribunalul a respins cererea recurentei, pe motiv că nu a demonstrat că a făcut parte din categoria persoanelor scutite de naționalizare. Recurenta a introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri în fața tribunalului departamental din Prahova. Prin hotărârea din 13 ianuarie 1995, tribunalul a dat dreptul la recursul recurentei, și anume că, în calitate de asistentă medicală și văduvă de război din 1941, aceasta făcea parte din categoria de persoane pe care decretul o excludea din naționalizare. Tribunalul a pronunțat hotărârea din 3 mai 1994 a Tribunalului de Primă Instanță și, pe fond, a admis acțiunea în revendicare și a dispus restituirea casei reclamantei. Societatea RP a recurs împotriva acestei decizii, susținând în fața Curții de Apel din Ployești, pe de o parte, că acțiunea recurentei era prescrisă și, pe de altă parte, că casa fiind locuită de chiriași, instanțele judiciare nu își puteau asuma responsabilitatea pentru soarta lor. Prin hotărârea din 13 iunie 1995, Curtea de Apel din Ployesti a aprobat apelul, a pronunțat hotărârea din 13 ianuarie 1995 și pe fond, a respins acțiunea reclamantei, pe motiv că casa devenise proprietate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că instanțele judiciare nu erau competente să examineze dacă decretul fusese aplicat corect. Curtea a adăugat că Noile legi ar trebui să prevadă măsuri reparatorii pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. La 26 iulie 1995, recurenta a solicitat procurorului general al României să introducă o acțiune în anulare împotriva hotărârii Curții de Apel, susținând că tribunalul departamental din Ployești nu făcuse decât să aplice în mod corect Decretul de naționalizare nr. 92/1950 și că hotărârea Curții de Apel era abuzivă, în măsura în care Curtea de Apel refuzase să examineze dacă decretul nr. 92/1950 i se aplicase. Procurorul general i-a răspuns la 8 august 1995, informându-l că acțiunea în anulare nu putea fi formulată decât împotriva hotărârilor judecătorești definitive, atunci când, printre altele, instanța judiciară își depășise atribuțiile judiciare, iar acesta nu era cazul său. El a adăugat că deciziile definitive nu pot fi atacate din motive de legalitate sau de temeinicie. Evoluții după depunerea cererii în fața Comisiei: acțiunea în restituire de proprietate bazată pe Legea nr. 112/1995 La 6 martie 1996, recurenta a depus o cerere de restituire la Comisia Administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "comisia administrativă") din Pluinești. Aceasta a făcut să se susțină că a fost deposedat de casa sa, încălcând decretul de naționalizare nr. 92/1950, că tribunalul departamental din Plouești , în decizia sa 13 ianuarie 1995, considerase că această privare de proprietate este ilegală, dar că instanța de apel a lui Pluinești a refuzat să-și asculte cererea și i-a indicat calea cererii administrative. Printr-o decizie din 17 iulie 1996, comisia administrativă i-a restituit reclamantei apartamentul în care locuia ca chiriaș și i-a acordat compensații pentru restul casei. Având în vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995 privind plafonarea despăgubirilor, Comisia administrativă i-a acordat reclamantei suma de 11.581.867 lei pentru al doilea apartament și 19.156.500 lei pentru terenul în cauză nerambursabil. La o dată nespecificată, recurenta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii. În fața Tribunalului de Primă Instanță din Plyguești, aceasta a făcut să se afirme că aceasta a solicitat restituirea casei în natură. Această procedură a fost suspendată în așteptarea soluției celei de a doua acțiuni în revendicare formulată de reclamantă, în vederea recuperării casei în natură. În septembrie 1997 statul a vândut unul dintre apartamentele casei foștilor chiriași, deși reclamanta a informat autoritățile competente cu privire la faptul că o procedură privind dreptul de proprietate asupra acestui bun era pendinte în fața instanțelor române. Noi acțiuni în revendicare La o dată nespecificată, recurenta a introdus o nouă acțiune în revendicare în fața Tribunalului de Primă Instanță din Ployești. Prin hotărârea din 10 iunie 1997, instanța a respins acțiunea și a considerat că reclamanta, alegând calea unei cereri administrative, a admis că naționalizarea fusese adoptată pe titlu De aceea, ea nu a mai deschis calea unei acțiuni în revendicare în fața instanțelor. Recurenta a făcut apel, susținând că, în fața comisiei administrative, a susținut în mod constant că naționalizarea casei sale era abuzivă și că a formulat o cerere administrativă de restituire a proprietății deoarece, la momentul respectiv, tribunalul de apel din Plouești a decis că tribunalele nu erau competente să își soluționeze acțiunea în revendicare. Tribunalul departamental a respins cererea sa la 27 noiembrie 1997, din același motiv ca și Tribunalul de Primă Instanță. Recurenta a formulat o acțiune, care a fost respinsă printr-o decizie definitivă din 30 martie 1998 a Tribunalului de Primă Instanță din Plouești. La o dată nespecificată, recurenta a formulat o contestație în anulare împotriva hotărârii din 30 martie 1998 a instanței de apel din Plignesti, motivând că accesul la o instanță a fost refuzat. Hotărârea sa a fost respinsă la 16 decembrie 1998, de către instanța de apel din Brașov. GrieFS. Recurenta se plânge de faptul că, având în vedere refuzul Curții de Apel din Ployești din 13 iunie 1995 de a se pronunța cu privire la legalitatea naționalizării casei sale, aceasta nu a beneficiat de o instanță în sensul articolului 6 din convenție și susține, de asemenea, că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările pe bază de titlu. Prin urmare, instanța de apel a lui Plyugeti nu mai are dreptul de a acționa pentru a-și soluționa acțiunea, iar aceasta nu mai dispune de calea justiției pentru a-și recupera proprietatea. Comisia observă, de asemenea, că decizia din 30 martie 1998 a Tribunalului de Primă Instanță din Plyusești în cea de-a doua acțiune în litigiu a confirmat, de altfel, refuzul tribunalelor de a lua în considerare chestiunea legalității casei. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum a fost recunoscută prin Hotărârea din 13 ianuarie 1995 a tribunalului departamental din Prahova. Comisia susține că, ca urmare a hotărârilor Curții de Apel din Ployești din 13 iunie 1995 și, respectiv, 30 martie 1998, aceasta nu își mai poate apăra pe cale judiciară dreptul de proprietate și că, în orice caz, statul a vândut o parte din casă unor terți, astfel încât nu o mai poate recupera. Cererea a fost depusă la 22 noiembrie 1995 și înregistrată la 28 februarie 1996. La 27 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitând-o să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 2 mai 1997, iar reclamanta a răspuns la aceasta la 19 iulie 1997. Guvernul a prezentat observații suplimentare la 2 martie 1998, la care recurenta a răspuns la 7 mai 1998. În temeiul art. 5 alin. noiembrie 1998, cauza este discutată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând de la această dată. Curtea ia notă de faptul că recurenta se află în prezent în aceeași situație ca la 13 iunie 1995, nicio decizie definitivă care nu a recunoscut, cel puțin în esență, ulterior a remediat încălcarea Convenției care rezultă din hotărârea Curții de Justiție a Tribunalului de Primă Instanță din Plouești (Brugetescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 50 CEDH 1999-VII). În aceste împrejurări, Curtea consideră că recurenta poate pretinde că este victima unei încălcări a Convenției în sensul art. 34 din Convenție. Prin urmare, trebuie respinsă excepția preliminară a guvernului. Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță, formulată din hotărârile din 13 iunie 1995 și, respectiv, din 30 martie 1998 din Curtea din Ploisești, refuzând judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Guvernul consideră că a existat o interferență în dreptul protejat de art. 6 din Convenție, dar că aceasta a fost conformă cu cerințele Convenției, întrucât dreptul de acces nu a fost atins în substanța sa. Guvernul susține că, chiar și în ipoteza că a existat o încălcare a dreptului de acces a avut loc la o instanță în urma hotărârii din 13 iunie 1995 a Tribunalului de apel din Plouinști, aceasta a încetat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.112/1995, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Recurenta susține că a sesizat de două ori instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că tribunalele sunt, în mod normal, competente să examineze acest tip de litigii. Aceasta susține că fondul oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinarea, de către judecător, a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Refuzul curricular Pluiești, în hotărârile pronunțate, recunoaște instanțelor competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate, echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din Convenție. În plus, recurenta a afirmat că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările cu titlu Prin urmare, i-a fost refuzată orice acțiune pentru a-și rezolva litigiul, din moment ce nu mai dispune de cale judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurenta se plânge de faptul că, prin anularea hotărârii tribunalului departamental Prahova, care a constatat că nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Tribunalul de Primă Instanță din Plugeti a privat dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. recurenta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că faptul de a ști dacă naționalizarea casei reclamantei era în cazul în care nu era legală nu poate fi stabilită decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă; cu toate acestea, instanța de apel a Pluinești nu a clarificat această chestiune; prin urmare, guvernul consideră că reclamanta nu dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alții, Irlanda (Curtea D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 23, § 51), guvernul consideră că această cauză este incompatibilă cu dispozițiile convenției. Recurenta respinge teza guvernului și consideră că nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate deoarece nu face parte din categoria persoanelor pentru care decretul 92/1950 prevedea confiscarea bunurilor, decretul nu i se aplica și, prin urmare, statul nu este constituit niciodată un titlu valabil asupra casei sale. În cele din urmă, recurenta consideră că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece aceasta este văzută privată de proprietatea sa, fără ca aceasta să i se acorde o cale de atac. Aceasta subliniază că a atacat în justiție decizia din 17 iulie 1996 a Comisiei administrative, deoarece aceasta a ignorat faptul că naționalizarea era ilegală în ceea ce o privește și, prin urmare, avea dreptul la o restituire integrală și în natură a bunurilor sale. Aceasta susține, de asemenea, că, în orice caz, despăgubirile prevăzute de Legea nr. 112/1995 sunt cu mult sub valoarea reală a proprietății sale și, prin urmare, nu pot constitui o despăgubire adecvată pentru prejudiciul suferit. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 30324/96
présentée par Elena SMOLEANU
contre Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
10
octobre
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 novembre 1995 et enregistrée le 28 février 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante roumaine, née en 1922 et résidant à Ploiești.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1950, la requérante, propriétaire depuis 1944 d'une maison composée de deux appartements et d’un terrain y afférent sis à
Ploiești (
ci-après «
la maison
»), s'est vue déposséder de cette maison par l'Etat, qui invoqua les dispositions du décret de nationalisation n° 92/1950.
Entre 1950-1955, la requérante fit de nombreuses interventions auprès des autorités, en faisant valoir que les dispositions du décret n° 92/1950 ne lui étaient pas applicables et demandant la restitution de la maison, sans recevoir aucune réponse.
A.
L’action en revendication de propriété
En 1994, la requérante saisi le tribunal de première instance de Ploiești d’une action en revendication de la maison. La requérante fit valoir que lors de la nationalisation, elle faisait partie de la catégorie des personnes exemptées de la nationalisation, et demanda au tribunal d'obliger la société d'Etat R.P., administrateur des logements d'Etat, de la remettre en possession de son bien. Le 3 mai 1994, le tribunal rejeta la demande de la requérante, au motif qu'elle n'avait pas démontré avoir fait partie de la catégorie des personnes exemptées de la nationalisation.
La requérante interjeta appel contre ce jugement, devant le tribunal départemental de Prahova. Par un arrêt du 13 janvier 1995, le tribunal fit droit à l’appel de la requérante, constatant qu’en tant qu’infirmière et veuve de guerre depuis 1941, elle faisait partie de la catégorie de personnes que le décret excluait de la nationalisation. Le tribunal cassa le jugement du 3 mai 1994 du tribunal de première instance, et sur le fond, admit l’action en revendication et disposa la restitution de la maison à la requérante.
La société R.P. fit recours contre cette décision, faisant valoir devant la cour d'appel de Ploiești, d'une part, que l'action de la requérante était prescrite, et d'autre part, que la maison étant habitée par des locataires, les instances judiciaires ne pouvaient pas assumer la responsabilité pour leur sort.
Par un arrêt du 13 juin 1995, la cour d'appel de Ploiești admit l'appel, cassa l'arrêt du 13
janvier 1995 et sur le fond, rejeta l'action de la requérante, au motif que la maison était devenue propriété d'Etat en application du décret n° 92/1950 et que les instances judiciaires n'étaient pas compétentes pour examiner si le décret lui avait été correctement appliqué. La cour ajouta que
de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.
Le 26 juillet 1995, la requérante demanda au procureur général de la Roumanie de former recours en annulation contre l'arrêt de la cour d'appel, en soutenant que le tribunal départemental de Ploiești n'avait fait qu'appliquer correctement le décret de nationalisation n° 92/1950 et que l'arrêt de la cour d'appel était abusif, dans la mesure où la cour d'appel avait refusé d'examiner si le décret n° 92/1950 lui était applicable.
Le procureur général lui répondit 8 août 1995, l'informant que le recours en annulation ne pouvait être formé qu'à l'encontre des décisions judiciaires définitives, lorsque, entre autres, l'instance judiciaire avait outrepassé ses attributions judiciaires, et que tel n'était pas son cas. Il ajouta que les décisions définitives ne pouvaient pas être attaquées pour des raisons de légalité ou de bien-fondé.
B.
Développements postérieurs à l’introduction de la requête devant la Commission
: l’action en restitution de propriété fondée sur la loi n° 112/1995
Le 6 mars 1996, la requérante déposa une demande de restitution auprès de la commission administrative pour l’application de la loi n° 112/1995 (ci-après «
la commission administrative
») de
Ploiești
. Elle fit valoir qu’il avait été dépossédé de sa maison, en violation du décret de nationalisation n° 92/1950, que le tribunal départemental de
Ploiești
, dans sa décision 13 janvier 1995, avait jugé cette privation de propriété illégale, mais que la cour d’appel de Ploiești à refusé d’entendre sa demande et lui a indiqué la voie de la demande administrative.
Par une décision du 17 juillet 1996, la commission administrative restitua à la requérante l’appartement dans lequel elle habitait en tant que locataire et lui accorda un dédommagement pour le reste de la maison. Eu égard à l’article 12 de la loi n° 112/1995 plafonnant les dédommagements, la Commission administrative octroya à la requérante la somme de 11.581.867 lei pour le deuxième appartement et 19.156.500 lei pour le terrain y afférent non restitué. Selon la requérante, le montant est nettement en dessous de la valeur de ces biens.
A une date non précisée, la requérante forma un recours contre cette décision. Devant le tribunal de première instance de Ploiești, elle fit valoir qu’elle sollicitait la restitution de la maison en nature.
Cette procédure fut suspendue en attente de la solution de la deuxième action en revendication introduite par la requérante, afin de récupérer la maison en nature.
En septembre 1997 l’Etat vendit un des appartements de la maison aux anciens locataires, bien que la requérante ait informé les autorités compétentes du fait qu’une procédure concernant le droit de propriété sur ce bien était pendante devant les juridictions roumaines.
C.
Nouvelle action en revendication
A une date non précisée, la requérante introduisit une nouvelle action en revendication devant le tribunal de première instance de Ploiești.
Par un jugement du 10 juin 1997, le tribunal rejeta l’action et estima que la requérante, en choisissant la voie d’une demande administrative, avait admis que la nationalisation avait été «
sur titre
» et donc elle n’avait plus ouverte la voie d’une action en revendication devant les tribunaux.
La requérante interjeta appel, en faisant valoir que devant la commission administrative elle avait soutenu constamment que la nationalisation de sa maison était abusive, et qu’elle avait formulé une demande administrative de la restitution de l’immeuble car à l’époque, la cour d’appel de Ploiești avait décidé que les tribunaux n’étaient pas compétents à trancher son action en revendication.
Le tribunal départemental rejeta sa demande le 27 novembre 1997, pour le même motif que le tribunal de première instance.
La requérante forma un recours, qui fut rejeté par une décision définitive du 30 mars 1998 de la cour d’appel de Ploiești.
A une date non précisée, la requérante forma une contestation en annulation contre l’arrêt 30 mars 1998 de la cour d’appel de Ploiești, motivant que l’accès à un tribunal lui avait été refusé. Sa contestation fut rejetée le 16 décembre 1998, par la cour d’appel de Brașov.
1.
La requérante se plaint de ce que, eu égard au refus de la cour d'appel de Ploiești du 13 juin 1995 de se prononcer sur la légalité de la nationalisation de sa maison, elle n'a pas bénéficié d'un tribunal au sens de l'article 6 de la Convention. Elle fait en outre valoir que la loi n° 112/1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations «
sur titre
», de sorte qu’elle ne peut pas en bénéficier. Ainsi, la cour d’appel de Ploiești l’a privé de tout recours pour faire trancher son litige, puisqu’elle ne dispose plus de la voie judiciaire pour récupérer son bien. Elle observe également que la décision du 30 mars 1998 de la cour d’appel de Ploiești dans sa deuxième action en revendication a d’ailleurs confirmé le refus des tribunaux d’examiner la question de la légalité de la maison.
2.
La requérante allègue une violation de son droit de propriété tel que reconnu par l'arrêt du 13 janvier 1995 du tribunal départemental de Prahova. Elle soutient que suite aux arrêts de la cour d'appel de Ploiești, respectivement du 13 juin 1995 et du 30 mars 1998, elle ne peut plus défendre par voie judiciaire son droit de propriété, et que, de toute manière, l’Etat a vendu une partie de la maison à des tiers, de façon qu’elle ne peut plus la récupérer.
La requête a été introduite le 22 novembre 1995 et enregistrée le 28 février 1996.
Le 27 février 1997, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 2 mai 1997, et la requérante y a répondu le 19 juillet 1997.
Le Gouvernement a présenté des observations complémentaires le 2 mars 1998, auxquelles la requérante y a répondu le 7 mai 1998.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
D’après le Gouvernement, les faits nouveaux intervenus après le 13 juin 1995 entraînent, pour la requérante, la perte de la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention.
La Cour note que la requérante se trouve à l’heure actuelle dans la même situation qu’au 13 juin 1995, aucune décision définitive n’ayant reconnu, au moins en substance, puis réparé l’éventuelle violation de la Convention résultant de l’arrêt de la cour d’appel de Ploiești (
Brumărescu c. Roumanie
[GC], n° 28342/95, § 50, CEDH 1999-VII).
Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante peut se prétendre victime d’une violation de la Convention au sens de l’article 34 de la Convention.
Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement.
Quant au fond
1.
La requérante allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée respectivement des arrêts du 13 juin 1995 et du 30 mars 1998 de la cour d’appel de Ploiești, refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
L’article 6 § 1 de la Convention dispose, dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...]
»
Le Gouvernement estime qu’il y a eu une ingérence dans le droit protégé par l’article 6 de la Convention, mais que celle-ci avait été conforme aux exigences de la Convention, le droit d’accès n’étant pas atteint dans sa substance même. Le Gouvernement fait valoir que, même à supposer qu’il y ait eu une violation du droit d’accès a un tribunal suite à l’arrêt du 13 juin 1995 de la cour d’appel de Ploiești, celle-ci a cessé avec l’apparition de la loi
n°112/1995, entrée en vigueur le 29 janvier 1996, destinée précisément à réparer les abus commis par l’ancien régime communiste.
La requérante affirme qu’elle a saisi à deux reprises les tribunaux roumains d’une action en revendication immobilière, que les tribunaux sont normalement compétents à examiner ce type de litiges. Elle fait valoir que l’essence de tout procès civil en matière de revendication immobilière est l’examen, par le juge, de la validité des titres de propriété qui lui sont présentés. Selon
la
requérante,
le
refus
de
la
cour
d’appel
de
Ploiești,
dans
ses
arrêts
suscités,
de
reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 de la Convention. La requérante fait en outre valoir que la loi n° 112/1995 du 23 novembre 1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations «
sur titre
», de sorte qu’elle ne peut pas en bénéficier. Ainsi, elle a été privée de tout recours pour faire trancher son litige, puisqu’elle ne dispose plus de la voie judiciaire pour récupérer son bien.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
La requérante se plaint de ce qu'en annulant le jugement du tribunal départemental Prahova, qui avait constaté qu’elle n'avait jamais perdu son droit de propriété, la cour d’appel de Ploiești l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. La requérante invoque l'article 1 du Protocole n
1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer
l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement affirme que le fait de savoir si la nationalisation de la maison de la requérante était où non légale ne peut pas être établi que par une décision judiciaire définitive. Or, la cour d’appel de Ploiești n’a pas tranché cette question. Dès lors, le Gouvernement considère que la requérante ne dispose pas d’un bien au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. Invoquant l’affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (Cour eur. D.H., arrêt du 29 novembre 1991, série A n° 222, p. 23, § 51), le Gouvernement estime que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention.
La requérante réfute la thèse du gouvernement. Elle estime qu’elle n’avait jamais perdu son droit de propriété, car elle ne faisant pas partie de la catégorie des personnes pour lesquelles le décret 92/1950 prévoyait la confiscation des biens, le décret ne lui était pas applicable, et donc l’Etat ne s’est jamais constitué un titre valable sur sa maison.
Enfin, la requérante estime qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1, car elle s’est vue privée de sa propriété, sans qu’une indemnité ne lui soit accordée. Elle souligne qu’elle a attaqué en justice la décision du 17 juillet 1996 de la commission administrative, car celle-ci a ignoré le fait que la nationalisation était illégale à son égard, et que donc elle avait droit à une restitution intégrale et en nature de son bien. Elle fait également valoir que, de toute manière, les dédommagements prévus par la loi n ° 112/1995 sont nettement en dessous de la valeur réelle de son bien, et ne peuvent donc pas constituer une réparation appropriée du préjudice qu’elle a souffert.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérante pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente