CtEDO 06.06.2000 Auto

STOICESCU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.06.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
STOICESCU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 31551/96 prezentată de Ștefan STOCESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are sediul în iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 10 aprilie 1996 și înregistrată la 21 mai 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean român, născut în 1940 și rezident în București. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Adrian Vasiliu, avocat în baroul București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 februarie 1994, în calitate de moștenitor al Ș.S., reclamantul sesizează instanța de primă instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară. La data naționalizării Ș.S. era salariat și decretul 92/1950, cu excepția naționalizării bunurilor aparținând acestei categorii de persoane. Printr-o hotărâre din 20 aprilie 1994, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că din greșeală casa fusese naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece Ș.S. făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că proprietatea exercitată de stat se baza pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapion. Judecătorii au decis, de asemenea, că statul nu ar fi putut să preia casa în conformitate cu decretele nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952, respectiv 1965. Instanța a ordonat autorităților administrative, și anume primăria București și întreprinderea de stat SC. H.N., administrator al locuințelor dah, să restituie casa reclamantului. Primăria București a făcut apel, pe motiv că Curtea Constituțională a decis, în deciziile pronunțate în 1993, că reparațiile prejudiciilor cauzate de actele abuzive ale fostului regim comunist vor fi reglementate prin lege. Tribunalul departamental din București și-a dat decizia la 28 septembrie 1994. Constatând că nici o lege care conținea măsuri reparatorii nu fusese încă votată, Tribunalul a hotărât, pe de o parte, că art. 3 din Codul civil privind negarea justiției îi interzicea să refuze examinarea acțiunii reclamantului și, pe de altă parte, că era competent să examineze o acțiune în revendicare. Instanța a constatat apoi că decretul de naționalizare nr. 92/1950 prevedea excepții la naționalizări, excepții care se aplicau în speță. Tribunalul a respins apelul, considerând că Ș.S. nu încetase niciodată să dețină casa și că reclamantul a devenit proprietarul acesteia prin moștenire. Decizia tribunalului departamental a devenit definitivă. Reclamantul își înscrie titlul de proprietate în registrul funciar la 20 martie 1995. Într-un discurs ținut în iulie 1994 în orașul Satu-Mare, președintele României a solicitat administrației să nu execute hotărârile judecătorești în care instanțele au încheiat în nulitatea naționalizărilor bunurilor imobiliare sub regimul comunist. La 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție, hotărând toate camerele reunite, a decis, cu o majoritate de 25 de voturi la 20, să modifice jurisprudența camerei sale civile și, prin urmare, a hotărât că instanțele mai au competența de a cenzura decretul și de a ordona restituirea imobilelor naționale în temeiul Decretului nr. 92/1950 (...) La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 20 aprilie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. printr-o hotărâre din 6 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 20 decembrie 1995. Aprilie 1994 și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a reușit să-și pronunțe sentința potrivit căreia reclamantul era adevăratul proprietar al casei, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamantul nu prezentase dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Conform informațiilor furnizate de reclamant, la o dată nespecificată, statul ar fi vândut casa unui terț. GRIFS Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea din 6 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al cărui stat se baza. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție în măsura în care procedura în fața Curții Supreme de Justiție nu ar fi fost echitabilă. În special, acesta susține că acțiunea în anulare poate fi formulată numai de procurorul general în apropierea Curții Supreme de Justiție și că, în momentul faptelor, nu exista nicio limitare în timp în ceea ce privește introducerea sa, în timp ce părțile nu aveau posibilitatea de a introduce o acțiune nelimitată în timp. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, că Curtea Supremă de Justiție nu era o instanță independentă și imparțială. În această privință, Tribunalul susține că această instanță a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii potrivit cărora instanțele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor de origine ale naționalizărilor. În cele din urmă, reclamantul se plânge, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, prin anularea hotărârii din 20 aprilie 1994, care a constatat că Ș.S. nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică sau prin acordarea de despăgubiri. Cererea a fost depusă la 10 aprilie 1996 și înregistrată la 21 mai 1996. La 20 mai 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-l să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitatea și justificarea cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 28 iulie 1997, iar reclamantul a răspuns la acestea la 3 septembrie 1997. La 2 martie 1998, guvernul a prezentat, de asemenea, observații suplimentare, la care reclamantul a răspuns la 18 martie 1993. În temeiul art. 5 alin. noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamant să introducă o nouă acțiune în revendicare și că, în orice caz, legea nr. 112/1995 a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă într-o acțiune în revendicare, nu poate acum să excize un neobosit din cauza neîndeplinirii obligațiilor reclamantului de a introduce o nouă acțiune în revendicare ( Brumarescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 55, CEDO 1999 - ...). În ceea ce privește acțiunea în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea amintește deja că, în cazul în care a statuat că, în cazul în care este vorba despre declarații de naționalizare sau de confiscarea unui bun, o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (Brumăescu c. România menționată anterior, § 50). Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. În ceea ce privește fondul recurentului invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 6 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. La art. 6 alineatul (1) din Convenție, în partea sa relevantă 1.Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide [...] contestații privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamantul nu a fost împiedicat de Curtea Supremă de Justiție de a se pronunța într-o instanță pentru a-și soluționa contestația, dar a fost îndreptat către o altă cale de atac. Guvernul susține că Legea nr. 112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamantul susține că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele judecătorești sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii și susține că fondul oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinat de către judecător de validitatea titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit reclamantului, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, reclamantul susține că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările pe titlu Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție l-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, din moment ce nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamantul se plânge de acest fapt nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul susține că existența unei căi de atac la discreția procurorului general în apropierea Curții Supreme de Justiție nu are niciun impact asupra echității procedurii care urmează exercitării acestei căi de atac. Procurorul general are rolul de a apăra interesele societății, și nu una sau alta parte la proces. În ceea ce privește absența unei limite de timp pentru exercitarea acțiunii în anulare, guvernul consideră că acest lucru ar fi putut crea probleme, dar Legea nr. 17/1997 a remediat ulterior acest dezavantaj, stabilind un termen de șase luni pentru exercitarea acțiunii în anulare. În primul rând, reclamantul consideră că existența unei căi de atac care poate fi exercitată în orice moment aduce atingere principiului autorității de lucru judecat. Pe de altă parte, principiul egalității armelor este încălcat de faptul că numai procurorul general dispune de o cale de atac, a cărei exercitare este nelimitată în timp, în timp ce părțile la proces nu dispun decât de căile de atac a căror exercitare este limitată în timp. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, că Curtea Supremă de Justiție nu era o instanță independentă și imparțială. În această privință, Tribunalul susține că această instanță a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii potrivit cărora instanțele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor de la naționalizare. Guvernul consideră că Curtea Supremă de Justiție prezintă toate garanțiile de independență. Acesta subliniază că, în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 56/1993, membrii acestei Curți sunt numiți prin decretul președintelui Republicii, pe o listă prezentată de Consiliul Superior al Magistraturii. Mandatul lor este de șase ani și poate fi reînnoit. Potrivit guvernului, declarația președintelui Republicii trebuie considerată o poziție politică privind o dezbatere de societate și nu a influențat în niciun fel judecătorii Curții Supreme de Justiție în schimbarea jurisprudenței lor. În această privință, guvernul susține că modificarea jurisprudenței din 2 februarie 1995 a fost decisă cu o majoritate foarte scăzută, fapt demonstrat de independența lor. În ceea ce privește imparțialitatea, guvernul susține că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul subliniază că mandatul judecătorilor Curții Supreme de Justiție poate fi reînnoit și că sunt numiți de președintele Republicii. Potrivit reclamantului, astfel de condiții afectează independența judecătorilor. Într-adevăr, posibilitatea de a realege judecătorii acestei instanțe îi face dependenți de puterea executivă care îi numește. Recurentul consideră că numai declarația președintelui Republicii din aprilie 1994 a putut stabili revizia jurisprudenței Curții Supreme de Justiție din 2 aprilie 1994 În februarie 1995 se afirmă că nu există niciun alt motiv care să le determine să își schimbe jurisprudența, întrucât atât secțiunea civilă a acestei Curți, cât și instanțele inferioare au recunoscut până în prezent competența instanțelor de a cunoaște litigii privind legalitatea naționalizărilor comuniste. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar pe de altă parte, reclamantul se plânge că, prin anularea hotărârii din 20 aprilie 1994, care a constatat că Ș.S. nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție a pierdut dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, s-a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului. În opinia sa, această încălcare trebuie examinată în lumina primei propoziții a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul respectiv, în justiție și în legislație. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Reclamantul respinge teza guvernului. El consideră că Hotărârea din 6 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamantul susține că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamantul consideră că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu i s-a acordat dreptul de proprietate fără să i se acorde o parte. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-10
0,98
V.D.S. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33631/96 présentée par V.D.S. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, p
CtEDO 2000-10-10
0,98
S.D. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32935/96 présentée par S.D. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, pré
CtEDO 2000-06-06
0,97
CHIRIACESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31804/96 présentée par Maria CHIRIACESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M me E.
CtEDO 2000-10-10
0,97
GHITESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32915/96 présentée par Dan Sorin GHITESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M m
CtEDO 2000-10-10
0,97
SMOLEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30324/96 présentée par Elena SMOLEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E.
Sursă