SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33355/96 prezentate de Calin Mircea POPESCU NASTA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la octombrie 2000, într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 30 iulie 1996 și înregistrată la data de 4 octombrie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean român, născut în 1921 și rezident în București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. La 13 mai 1993, în calitate de legatar universal al lui A. W., recurentul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din primul raion al Bucureștiului cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară. L Cu toate acestea, în momentul naționalizării, A.W. făcea parte din persoanele scutite de la naționalizarea prevăzută de Decretul nr. 92/1950. Reclamantul a invocat în sprijinul acțiunii sale o scrisoare din 1953 de la o întreprindere de stat responsabilă cu administrarea locuințelor de stat, prin care A.W. a fost informat că ea ar putea reintegra casa ei, deoarece aceaceasta a fost din greșeală că această casă a fost naționalizată. Reclamantul a luat apoi că în (59), la que que a avut, din nou, a ocupat în mod abuziv casa și că, din 1973, ea a fost ocupată de Muzeul Național de Artă. Printr-o hotărâre din 3 noiembrie 1993, Tribunalul a arătat că decretul nr. 92/1950 nu ar fi putut produce efecte juridice în ceea ce privește bunurile revendicate, deoarece acest decret era contrar Constituției din 1948 în vigoare la momentul respectiv. În orice caz, actul de naționalizare era nul, deoarece nu îndeplinea condițiile de fond și de formă impuse de lege pentru o astfel de privare de proprietate. Tribunalul a considerat că statul ocupa în mod abuziv bunurile aflate în litigiu și că proprietarul legal al acestor bunuri era reclamantul și a ordonat ca dreptul reclamantului să fie înscris în registrul funciar. Muzeul Național de Artă Interjeta apel împotriva acestei judecăți, susținând, printre altele, că statul achiziționase proprietatea prin efect de la usucapion. Instanța departamentală din București a respins recursul la 24 octombrie 1994. El a considerat că decretul nr. 92/1950 era atât de contrar Constituției de mai sus, cât și codului civil și că, în orice caz, deținerea bunurilor în litigiu de Muzeul Național de Artă nu a îndeplinit condițiile necesare pentru ca acesta din urmă să se poată prevaleze de prescripția de a dobândi 30 de ani. Muzeul Național de Artă a formulat acțiune, care a fost respins de Curtea de Apel din București la 8 februarie 1995. Hotărârea din 3 noiembrie 1993 a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni obișnuite. Într-un discurs ținut în iulie 1994, în orașul Satu-Mare, președintele României a solicitat administrației să nu execute hotărârile judecătorești în care instanțele au încheiat în nulitatea naționalizărilor bunurilor imobile de către regimul comunist. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României forma, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă, acțiune în anulare împotriva deciziilor instanțelor inferioare. În memoriul său în fața Curții Supreme de Justiție, el a făcut să se afirme că: .. prin examinarea legalității aplicării decretului nr. 92/1950, instanțele inferioare și-au depășit competențele de atribuire și le-au încălcat pe cele ale autorității legislative. Prin urmare, a solicitat Curții să anuleze hotărârile instanțelor inferioare și să respingă acțiunea reclamantului. Prin hotărârea din 7 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 3 noiembrie 1993 și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a reușit să-și pronunțe sentința potrivit căreia reclamantul era adevăratul proprietar al casei, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamantul nu prezentase dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, că Curtea Supremă de Justiție nu era o instanță independentă și imparțială. În această privință, Tribunalul susține că această instanță a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii potrivit cărora instanțele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor de origine ale naționalizărilor. În cele din urmă, reclamantul se plânge, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, prin anularea hotărârii din 3 noiembrie 1993, care își constatase dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție la a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Cererea a fost depusă la 30 iulie 1996 și înregistrată la 4 octombrie 1996. La 23 martie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să prezinte cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale privind admisibilitatea și temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 14 iulie 1999, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 19 iulie 1999. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamant să introducă o nouă acțiune în revendicare și că, în orice caz, legea nr. 112/1995, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, I-a oferit reclamantului posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a imobilului său, fie despăgubiri, Curtea reamintește că a respins deja această excepție în Hotărârea Brumărescu c. România nr. 28342/95, § 55 CEDH 1999-VII. În prezenta cauză, Curtea nu deține nici o circumstanță care să îi permită să ajungă la o concluzie diferită. Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. În ceea ce privește fondul recurentului invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiat pe hotărârea Curții Supreme de Justiție din 7 februarie 1996 prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede, în partea sa relevantă, că orice persoană are dreptul de a-și auzi cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamantul nu a fost împiedicat de Curtea Supremă de Justiție de a se pronunța într-o instanță pentru a-și soluționa contestația, dar au fost direcționate către o altă cale de atac. Guvernul susține că Legea nr.112/1995 a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996 este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamantul susține că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele judecătorești sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii și susține că fondul oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinat de către judecător de validitatea titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit reclamantului, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, reclamantul susține că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizări În acest fel, Curtea Supremă de Justiție nu mai are dreptul de a acționa pentru a-și soluționa litigiul, iar acesta nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, că Curtea Supremă de Justiție nu era o instanță independentă și imparțială. În această privință, Tribunalul susține că această instanță a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii potrivit cărora instanțele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor de origine ale naționalizărilor. Guvernul susține că art. 6 din Convenție nu se poate aplica procedurii în revizuire ca cea în fața Curții Supreme de Justiție și, prin urmare, acest aspect ar fi incompatibil cu dispozițiile Convenției. Comitetul apreciază că declarația președintelui Republicii trebuie considerată o poziție politică privind o dezbatere de societate și nu a influențat în niciun fel judecătorii Curții Supreme de Justiție în schimbarea jurisprudenței lor. În această privință, guvernul susține că modificarea jurisprudenței din 2 februarie 1995 a fost decisă cu o majoritate foarte scăzută, fapt care demonstrează independența acestora. Reclamantul consideră că numai declarația președintelui Republicii din luna d 1995. El susține că mai multe motive nu le-ar putea determina să schimbe jurisprudența, întrucât atât secțiunea civilă a acestei Curți, cât și instanțele inferioare au recunoscut până acum competența instanțelor de a cunoaște litigii privind legalitatea naționalizărilor comuniste. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurentul se plânge că, prin anularea hotărârii din 3 noiembrie 1993, care a constatat că nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Reclamantul respinge teza guvernului. El consideră că Hotărârea din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamantul susține că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, Procurorul General al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamantul consideră că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece acesta este privat de proprietatea sa fără să i se acorde nici un drept. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 33355/96
présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA
contre Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
10
octobre
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 juillet 1996 et enregistrée le 4 octobre 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant roumain, né en 1921 et résidant à Bucarest.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 13 mai 1993, en tant que légataire universel de A. W., le requérant saisit le tribunal de première instance du 1er arrondissement de Bucarest d’une action en revendication immobilière. L’intéressé fit valoir que cette dernière avait été propriétaire d’une maison sise à Bucarest et du terrain y afférent et qu’en 1950 l’Etat s’était approprié abusivement ces biens, en se prévalant du décret de nationalisation n° 92/1950. Or, au moment de la nationalisation, A.W. faisait partie des personnes exemptées de la nationalisation prévue par le décret n°
92/1950. Le requérant invoqua à l’appui de son action une lettre de 1953 émanant d’une entreprise d’Etat chargée d’administrer les logements d’Etat, par laquelle A.W. était informée qu’elle pouvait réintégrer sa maison, car c’était par erreur que cette maison avait été nationalisée. Le requérant releva ensuite qu’en 1959, l’Etat avait, à nouveau, occupé abusivement la maison et que depuis 1973, elle était occupée par le Musée National d’Art.
Par un jugement du 3 novembre 1993, le tribunal releva que le décret n° 92/1950 n’aurait pu produire des effets juridiques en ce qui concerne les biens revendiqués, car ce décret était contraire à la Constitution de 1948 en vigueur à l’époque. En tout état de cause, l’acte de nationalisation était nul, car il ne remplissait pas les conditions de fond et de forme exigés par la loi pour une telle privation de propriété. Le tribunal jugea que l’Etat occupait abusivement les biens en litige et que le propriétaire légal de ces biens était le requérant et ordonna que le droit du requérant soit inscrit dans le registre foncier.
Le Musée National d’Art interjeta appel contre ce jugement, en faisant valoir, entre autres, que l’Etat avait acquis la propriété par l’effet de l’usucapion. Le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel le 24 octobre 1994. Il jugea que le décret n° 92/1950 était contraire tant à la Constitution de 1948 qu’au code civil, et qu’en tout état de cause, la possession des biens litigieux par le Musée National d’Art ne remplissait pas les conditions requises afin que ce dernier puisse se prévaloir de la prescription d’acquisition trentenaire.
Le Musée National d’Art forma recours, qui fut rejeté par la cour d’appel de Bucarest le 8 février 1995. Le jugement du 3 novembre 1993 devint dès lors définitif, ne pouvant plus être attaqué par voie de recours ordinaire.
Dans un discours tenu en juillet 1994, dans la ville de Satu-Mare, le président de la Roumanie demanda à l’administration de ne pas exécuter les décisions judiciaires dans lesquelles les tribunaux avaient conclu à la nullité des nationalisations des biens immobiliers par le régime communiste.
A une date qui n’a pas été précisée, le procureur général de la Roumanie forma, conformément à l’article
330 du code de procédure civile, recours en annulation contre les décisions des tribunaux inférieurs. Dans son mémoire devant la Cour suprême de Justice, il fit valoir qu’en examinant la légalité de l’application du décret n° 92/1950, les juridictions inférieures avaient outrepassé leurs compétences d’attribution et empiété sur celles du pouvoir législatif. Par conséquent, il demanda à la Cour d’annuler les décisions des juridictions inférieures et de rejeter l’action du requérant.
Par un arrêt du 7 février 1996, la Cour suprême de Justice annula le jugement du 3
novembre 1993 et rejeta l'action du requérant. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l'Etat s'était approprié la maison en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n° 92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême de justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que le requérant était le véritable propriétaire de la maison qu’en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice confirma le droit des anciens propriétaires d’introduire des actions en revendication, mais jugea qu’en l’espèce le requérant n’avait pas apporté la preuve de son droit de propriété, tandis que l’Etat avait démontré que son titre était fondé sur le décret de nationalisation. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 7 février 1996 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
2.
Le requérant se plaint, au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, de ce que la Cour suprême de justice n'était pas un tribunal indépendant et impartial. Il fait valoir à cet égard que cette cour avait décidé de changer sa jurisprudence suite aux déclarations du Président de la République selon lesquelles les tribunaux auraient commis un abus judiciaire en examinant des allégations d’illégalité des nationalisations.
3.
Enfin, le requérant se plaint, en invoquant l’article 1 du Protocole n°1 à la Convention, de ce qu'en annulant le jugement du 3 novembre 1993, qui avait constaté son droit de propriété, la Cour suprême de justice l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement.
La requête a été introduite le 30 juillet 1996 et enregistrée le 4 octobre 1996.
Le 23 mars 1999, la Cour européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 14 juillet 1999, et le requérant y a répondu le 19 juillet 1999.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en faisant valoir qu’il est loisible au requérant d’introduire une nouvelle action en revendication et qu’en tout état de cause, la loi n° 112/1995,
entrée en vigueur le 29
janvier 1996,
offrait au requérant la possibilité de demander soit la restitution en nature de son immeuble, ou bien des dédommagements
.
La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette exception dans l’arrêt Brumărescu c.
Roumanie n° 28342/95,
. Dans la présente affaire, la Cour ne décèle aucune circonstance lui permettant d’aboutir à une conclusion différente.
Partant, il y a lieu de rejeter les exceptions préliminaires du Gouvernement.
Quant au fond
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention garantissant l’accès à un tribunal, tirée de l'arrêt du 7 février 1996 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'Etat.
L’article 6 § 1 de la Convention dispose, dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...]
»
Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice a été rendu en application de l’article 330 du Code de procédure civile, lequel permet d’annuler un jugement définitif lorsque les tribunaux inférieurs ont outrepassé leurs attributions spécifiques au pouvoir judiciaire. Le Gouvernement estime que le requérant n’a nullement été empêché par la Cour suprême de justice de s’adresser à un tribunal pour faire trancher leur contestation, mais ont été dirigés vers une autre voie de recours. Le Gouvernement fait valoir que la loi
n°112/1995 entrée en vigueur le 29 janvier 1996 est destinée précisément à réparer les abus commis par l’ancien régime communiste.
Le requérant affirme qu’il a saisi les tribunaux roumains d’une action en revendication immobilière, que les tribunaux sont normalement compétents à examiner ce type de litiges. Il fait valoir que l’essence de tout procès civil en matière de revendication immobilière est l’examen, par le juge, de la validité des titres de propriété qui lui sont présentés. Selon le requérant, le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 de la Convention. Le requérant fait en outre valoir que la loi n° 112/1995 du 23 novembre 1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations «
sur titre
», de sorte qu’il ne peut pas en bénéficier. Ainsi, la Cour suprême de justice l’a privé de tout recours pour faire trancher son litige, puisqu’il ne dispose plus de la voie judiciaire pour récupérer son bien.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par le requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
Le requérant se plaint, au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, de ce que la Cour suprême de justice n'était pas un tribunal indépendant et impartial. Il fait valoir à cet égard que cette cour avait décidé de changer sa jurisprudence suite aux déclarations du Président de la République selon lesquelles les tribunaux auraient commis un abus judiciaire en examinant des allégations d’illégalité des nationalisations.
Le Gouvernement fait valoir que l’article 6 de la Convention ne saurait s’appliquer à la procédure en révision comme celle devant la Cour suprême de justice, et donc ce grief serrait incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention. Il apprécie que la déclaration du président de la République doit être considérée comme une prise de position politique sur un débat de société et n’a aucunement influencé les juges de la Cour suprême de justice dans leur changement de jurisprudence. Le Gouvernement fait valoir à cet égard que le changement de jurisprudence du 2 février 1995 a été décidé avec une majorité très faible, fait qui prouve leur indépendance.
Le requérant estime que seule la déclaration du président de la République du mois d’avril 1994 a pu déterminer le revirement de jurisprudence de la Cour suprême de justice du 2
février
1995.Il fait valoir qu’aucune autre raison ne pouvait les déterminer à changer de jurisprudence, puisque tant la section civile de cette cour que les tribunaux inférieurs avaient reconnu jusque-là la compétence des tribunaux de connaître des litiges portant sur la légalité des nationalisations communistes.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par le requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
3.
Le requérant se plaint de ce qu'en annulant le jugement du 3 novembre 1993, qui avait constaté qu’il n'avait jamais perdu son droit de propriété, la Cour suprême de justice l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans lui accordant de dédommagement. Le requérant invoque l'article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer
l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété du requérant. Il estime que ladite atteinte doit être examinée à la lumière de la première phrase de l’article 1 du Protocole n° 1. Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité publique, à savoir le respect des règles de procédure destinées à assurer la séparation des pouvoirs dans l’Etat, en l’occurrence judiciaire et législatif. Quant à la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice constituait le seul moyen pour atteindre l’objectif susmentionné. Invoquant l’affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (Cour eur. D.H., arrêt du 29 novembre 1991, série A n° 222), le Gouvernement estime que le requérant ne saurait exiger une mesure de redressement quelconque en sa faveur.
Le requérant réfute la thèse du Gouvernement. Il estime que l’arrêt du 7 février 1996 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de le priver de sa propriété abusivement. En premier lieu, cet arrêt n’a pas poursuivi un but d’utilité publique, car les tribunaux inférieurs n’avaient pas empiété sur le domaine législatif, mais avaient simplement tranché un litige civil en revendication. En outre, le requérant fait valoir que l’affirmation du Gouvernement selon laquelle l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité public est contraire à la réalité, car en 1998, le Procureur Général de la République a retiré tous les recours en annulation formés devant la Cour suprême de justice dans des affaires semblables. Enfin, le requérant estime qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1, car il s’est vu privé de sa propriété sans qu’une indemnité ne lui soit accordée.
La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par le requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente