CtEDO 30.05.2000 Auto

GHEORGHIU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
30.05.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
GHEORGHIU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31678/96 prezentate de Theodor și Dinu Ioan GHEORGHIU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de mai 2000 într-o cameră compusă din W. Thomassen, președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörunsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători B. Zupančič, T. Panțiru, judecători supleanți și a dlui O Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți români, al doilea având, de asemenea, cetățenia elenă și s-au născut în 1931 și, respectiv, 1932. Primul reclamant își are reședința în Köln și al doilea în Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: În 1992, reclamanții au adresat în fața Tribunalului de Primă Instanță din Brașov societatea de stat R. B. care administra locuințele de stat, solicitând ca instanța să constate nulitatea procesului-verbal nr. 982/1974 prin care casa de proprietate a mamei lor, C. G., devenise proprietate de stat, și restituirea casei lor, ca moștenitori. Prin hotărârea din 5 octombrie 1992, Tribunalul a constatat că, la 15 ianuarie 1974, societatea de stat R. a întocmit un proces-verbal prin care a constatat că, în conformitate cu decretele nr. 218/1960 și 716/1966, de instituire a unui termen special de prescripție de doi ani pentru bunurile pe care statul socialist le avea adecvate, statul devenise proprietarul casei C. Tribunalul a subliniat că, în conformitate cu articolele 1847 și 1851 din Codul civil, care constituie legea comună în materie de prescripție, posesia trebuia să fie, în scopul prescripției, pașnică, iar statul luase în posesie casa lui C. folosind mijloace violente și păstrase această posesie prin violență. Instanța a considerat că deținerea nu fusese pașnică și că dispozițiile decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 nu se aplicau în acest caz. Prin urmare, a admis acțiunea reclamanților, a anulat procesul-verbal nr. 982/1974 și a ordonat restituirea casei. Această hotărâre a devenit definitivă în absența acțiunii. Legea nr. 59/1993, intrată în vigoare la 13 august 1993, introduce acțiunea în anulare, o cale extraordinară de recurs la dispoziția procurorului general, prin care se puteau ataca, între altele, hotărârile judecătorești trecute în forță de lucru judecat, atunci când instanța a depășit atribuțiile autorității judiciare. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării decretelor nr. 218/1960 și 712/1966. Prin hotărârea din 9 noiembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 5 noiembrie 1995. octombrie 1992 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de achiziționare a proprietății, a constatat că statul se potrivise în temeiul decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și a reamintit că aplicarea acestor decrete nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță nu și-a putut pronunța hotărârea potrivit căreia reclamanții erau adevărații proprietari ai casei Ö prin modificarea decretelor menționate anterior și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, instanțele nu prezentaseră dovada dreptului lor de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretele menționate anterior. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. consideră că, la data la care hotărârea din 5 octombrie 1992 a devenit definitivă, nu ar fi putut fi atacată decât prin intermediul unei căi de atac extraordinare, la dispoziția procurorului general, ceea ce acesta din urmă a omis să facă. În consecință, procurorul general nu ar fi putut utiliza o nouă cale de atac introdusă prin Legea nr. 59/1993, deoarece legea dispune numai pentru viitor. Acesta a constatat că aplicarea acțiunii în anulare la deciziile care au devenit definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993 încalcă principiul constituțional al neretroactivității și, din acest motiv, acțiunea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă. La 2 martie 1998, guvernul a informat Curtea că, în 1996, reclamanții au introdus o a doua acțiune în revendicare a casei, dar nu oferă nicio precizare în această privință. Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea din 9 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. De asemenea, reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, întrucât procedura în fața Curții Supreme de Justiție nu ar fi fost echitabilă, din cauza aplicării retroactive de către aceasta din urmă a Legii nr. 59/1993 care reglementează acțiunea în anulare. În cele din urmă, reclamanții se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, prin anularea hotărârii din 5 octombrie 1992, care a constatat că C. G. n. nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Cererea a fost depusă la 4 mai 1996 și înregistrată la 31 mai 1996. La 24 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-i să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 6 iunie 1997, iar reclamanții au răspuns la acestea la 22 iulie 1997. Guvernul a prezentat, de asemenea, observații suplimentare la 2 martie 1998. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. În ceea ce privește excepțiile preliminare de la Ö Dupa guvern, faptul că reclamanții au introdus o a doua acțiune în revendicarea casei duce la pierderea calității lor de victimă, în sensul articolului 34 din convenție. De asemenea, pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este îndreptățită instanțelor de judecată să introducă o nouă acțiune în revendicare și că, în orice caz, legea nr. 112/1995 a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, oferea reclamanților posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a clădirii sale, fie despăgubiri Curtea ia notă de faptul că, în prezent, reclamanții se află în aceeași situație ca și la 9 noiembrie 1995, nicio decizie definitivă care nu a recunoscut, cel puțin în esență, apoi a remediat încălcarea Convenției care rezultă din hotărârea Curții Supreme de Justiție (Brumăescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 50 CEDH 1999 - ...). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34 din convenție. În ceea ce privește excepția de neobosire, Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un neobosit din cauza neîndeplinirii obligațiilor de a introduce o nouă acțiune în revendicare (Brumărescu c. România, citată anterior, § 55). În ceea ce privește acțiunea în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea amintește deja că, în cazul în care a statuat că, în cazul în care este vorba despre declarații de naționalizare sau de confiscarea unui bun, o cerere administrativă în temeiul Legii nr.112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 Õ 1 din Convenția Brumãescu c. România, citată anterior, Õ 50). Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. În ceea ce privește fondul, reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiat pe Hotărârea din 9 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede, în partea sa relevantă, că orice persoană are dreptul de a-și auzi cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că instanțele nu au fost împiedicate de Curtea Supremă de Justiție de a se pronunța în instanță pentru a soluționa contestația, dar au fost îndreptate către o altă cale de atac. Guvernul susține că Legea nr.112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamanții susțin că au sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Potrivit reclamanților, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, reclamanții susțin că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizări În acest fel, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, pe motiv că nu mai au cale de atac pentru a-și recupera bunurile. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat: reclamanții se plâng de ceea ce nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, având în vedere aplicarea retroactivă a legii prin care se introduce o cale de atac extraordinară la dispoziția unicului procuror general. Guvernul recunoaște că Curtea Supremă de Justiție aplicase retroactiv legea prin care introducea acțiunea în anulare și observă că această practică a fost remediată de chiar și Curtea Supremă de Justiție prin decizii ulterioare. Reclamanții consideră că a fost încălcată echitatea procedurii în fața Curții Supreme de Justiție ca urmare a aplicării retroactive de către aceasta din urmă a Legii nr. 59/1993. Ei susțin că:""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""" """"""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""" Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. În cele din urmă, reclamanții se plâng că, prin anularea hotărârii din 5 octombrie 1992, care a constatat că C. G. nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. 1 din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamanților. În opinia sa, această încălcare trebuie examinată în lumina primei propoziții a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul respectiv, în justiție și în legislație. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea lor. Reclamanții resping teza guvernului. Ei consideră că Hotărârea din 9 noiembrie a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestora de proprietatea lor abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamanții susțin că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamanții consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece le-a fost refuzată proprietatea fără să li se acorde o cale de atac. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-06-06
0,97
STATE, STATE ET ALBU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31680/96 présentée par Teodora Paraschiva STATE, Ioan STATE et Venera Ileana ALBU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin
CtEDO 2000-05-04
0,96
LIUBA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31166/96 présentée par Marius Dionisie et Antoaneta Sabina LIUBA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 mai 2000 en une chamb
CtEDO 2000-05-04
0,96
HODOS contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29968/96 présentée par Elena, Alexandru-Liviu et Gheorghe HODOŞ contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 mai 2000 en
CtEDO 2000-10-10
0,96
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-10-10
0,96
S.D. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32935/96 présentée par S.D. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, pré
Sursă