CtEDO 04.05.2000 AI

HODOS contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
04.05.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
HODOS contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

al cererii nr. 29968/96

prezentate de Elena, Alexandru-Liviu și Gheorghe HODOS

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința din 4 mai 2000 într-o cameră compusă din

Doamna E. Palm, președintă,

Domnul L. Ferrari Bravo,

Domnul C. Bîrsan,

Domnul J. Casadevall,

Domnul B. Zupančič,

Domnul T. Panțîru, judecători,

Domnul Gaukur Jörundsson,

Domnul R. Türmen,

Domnul R. Maruste, judecători supleanți,

și Domnul M. O'Boyle, grefierul secțiunii,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 19 decembrie 1995 și înregistrată la 26 ianuarie 1996,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamați,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

Reclamații sunt cetățeni români născuți respectiv în 1913, 1946 și 1941 și domiciliați la București. Sunt reprezentați în fața Curții de maestrul Adrian Vasiliu, avocat la barourile din București.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamații sunt moștenitorii lui G. H. La o dată care nu a fost precizată, acesta a construit o casă la București, cu ajutorul unui credit bancar rambursabil pe o perioadă de douăzeci de ani. În 1950, statul a preluat posesia acestei case, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950.

Motivele sau baza legală a acestei privări de proprietate nu au fost niciodată notificate lui G. H.

A.

Acțiunea în revendicare de proprietate

La 28 mai 1990, reclamații au sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune destinată a obține anularea procesului-verbal din 20 aprilie 1950 al consiliului municipal al orașului București, prin care imobilul lui G. H. a fost naționalizat în aplicarea decretului nr. 92/1950, și restituirea lui. Reclamații au susținut că la momentul naționalizării G. H. era funcționar și că decretul nr. 92/1950 excep­ta din naționalizare bunurile aparținând acestei categorii de persoane.

În septembrie 1990, reclamații au sesizat Curtea Supremă de Justiție pentru ca aceasta să se pronunțe asupra constituționalității decretului nr. 92/1950. La 15 septembrie 1990, tribunalul de primă instanță din București a hotărât suspendarea judecății până la decizia Curții Supreme de Justiție. Prin hotărâre din 14 ianuarie 1991, Curtea Supremă de Justiție s-a declarat competentă pentru a examina constituționalitatea decretului nr. 92/1950, dar a respins cererea reclamanților pe motiv că nu au sesizat-o în mod regulat.

Procedura în fața tribunalului de primă instanță din București a fost reluată la 20 august 1991. La această dată, reclamații au precizat că intenționează să revendice casa.

Prin sentință din 18 decembrie 1991, tribunalul a constatat în primul rând că nu era competent pentru a anula procesul-verbal de naționalizare din 20 aprilie 1950. A considerat că era cu toate acestea competent pentru a constata, prin excepție, ilegalitatea naționalizării, așa cum rezultă din procesul-verbal de naționalizare din 20 aprilie 1950, în raport cu decretul nr. 92/1950. A constatat în final că reclamații erau proprietarii legitimi ai casei.

În absența unui recurs, sentința a devenit definitivă, neputând mai fi atacată prin cale de recurs obișnuită.

La o dată neprecizată, procurorul general a depus în fața Curții Supreme de Justiție un recurs extraordinar împotriva acestei sentințe, pe motiv că tribunalul de primă instanță nu era competent pentru a se pronunța asupra excepției de neconstitutionalitate a decretului nr. 92/1950.

Prin hotărâre din 8 iulie 1993, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința din 18 decembrie 1991 pe motiv că tribunalul de primă instanță din București, deși sesizat de două cereri, și anume anularea procesului-verbal de naționalizare și revendicarea casei, s-a pronunțat doar asupra ultimei. Dosarul a fost trimis pentru o nouă judecată tribunalului de primă instanță din București.

Tribunalul a pronunțat sentința la 14 aprilie 1994. În primul rând, a respins cererea de anulare pe motiv că procesul-verbal de naționalizare nu era un act administrativ, ci un act material pur, și că în orice caz, acțiunea în anulare era prescrisă.

Cu privire la acțiunea în revendicare, tribunalul a constatat mai întâi că procesul-verbal de naționalizare a fost redactat sub imperiul Constituției din 1948, care garantiza dreptul de proprietate. Tribunalul a judecat apoi că în cadrul acțiunii în revendicare, instanța judecătorească era competentă pentru a examina aplicarea decretului nr. 92/1950. A constatat în acest sens că decretul nr. 92/1950 prevedea două condiții pentru aplicarea lui: o condiție de fond, și anume criteriul de naționalizare conform căruia erau naționalizate locuințele aparținând anumitor categorii de persoane, și o condiție de formă, și anume mențiunea bunului naționalizat în listele anexate decretului, condiție destinată să asigure oponibilitatea actului la terți. Pentru o constituire legală a dreptului de proprietate al statului, aceste două condiții trebuiau respectate cumulativ. Tribunalul a constatat că G. H. era funcționar la momentul naționalizării, și că, deci, decretul nr. 92/1950 nu-i era aplicabil chiar dacă casa figura în listele anexe decretului. A judecat că reclamații erau, ca moștenitori, proprietari ai casei revendicate și a ordonat primarului din București să nu mai obstrucționeze posesia reclamanților.

La 21 iunie 1994, primăria din București a declarat apel, dar l-a retras la 20 septembrie 1994. Prin hotărâre din 5 octombrie 1994, tribunalul județean al Bucureștiului a constatat retragerea apelului, de sorte că sentința din 14 aprilie 1994 a devenit definitivă.

B.

Recursul în anulare

La 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție, pronunțând în toate camerele reunite, a hotărât, cu o majoritate de 25 voturi împotriva 20, să schimbe jurisprudența camerei sale civile și a judecat deci că tribunalele "nu au competență pentru a cenzura decretul și a ordona restituirea imobilelor naționalizate în aplicarea decretului nr. 92/1950 (...)".

La 12 aprilie 1995, în aplicarea noului articol 330 al Codului de procedură civilă, procurorul general al României a depus un recurs în anulare împotriva sentinței din 14 aprilie 1994, pe motiv că judecătorii depășiseră competențele lor examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.

În fața Curții Supreme de Justiție, reclamații au invocat neconstitutionalitatea articolului 330 al Codului de procedură civilă. Au susținut că posibilitatea pentru procurorul general de a depune recurs în anulare oricând, fără restricție cât privește termenul, împotriva unei hotărâri definitive, era contrară egalității părților în exercitarea dreptului de recurs, principii garantate de Constituția din 1991. Au cerut, în aplicarea articolului 32 al legii de organizare a Curții Supreme de Justiție și al articolului 23 al legii de organizare a Curții Constituționale, ca Curtea Supremă de Justiție să suspende pronunțarea și să trimită excepția în fața Curții Constituționale. În plus, reclamații au contestat doi judecători din colegiul sesizat cu cauza lor.

La ședința din 5 iulie 1995, Curtea Supremă de Justiție a respins excepția de neconstitutionalitate, precum și cererea de contestare. Respingerea nu a fost motivată.

Pe meritul cauzei, reclamații au cerut respingerea recursului în anulare. Au susținut, pe de o parte, că decretul nr. 92/1950 era contrare Constituției din 1948 din cauza publicării sale parțiale și nerespectării principiului conform căruia orice expropiere trebuia făcută în scop de utilitate publică și după plata unei juste indemniziții. Pe de alta parte, reclamații au susținut că, din faptul că G. H. era funcționar la momentul naționalizării, actul de naționalizare al casei contravena dispozițiilor aceluiași decret, care prevedeau că nu puteau fi naționalizate locuințele aparținând salariaților. În final, reclamații s-au prevăzut de art. 21 al Constituției române din 1991 garantând accesul liber la justiție fără nicio limitare.

Prin hotărâre din 11 iulie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința din 14 aprilie 1994 și a respins acțiunea reclamanților. A evidențiat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul s-a apropiat de casa în cauză în aceeași zi a intrării în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a amintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judecătorești. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a estimat că tribunalul de primă instanță din București depășise atribuțiile și s-a arrogat puteri ale puterii legislative. Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că, în orice caz, ar trebui ca noile legi să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care statul s-a apropiat în mod abuziv.

La 27 septembrie 1996, statul a vândut casa în litigiu domnului S. V., fost locatar.

C.

Noua acțiune în revendicare

La o dată neprecizată, reclamații au introdus o nouă acțiune în revendicare în fața tribunalului de primă instanță al celei de-a cincea secții din București.

Prin hotărâre din 3 martie 1998, tribunalul a admis acțiunea și a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra casei. Această hotărâre a devenit definitivă în absența unui recurs.

D.

Acțiunea în anulare a contractului de vânzare a imobilului unui terț

La o dată neprecizată, reclamații au introdus o acțiune în anulare a contractului de vânzare a imobilului împotriva domnului S. V., fost locatar al imobilului. Potrivit informațiilor furnizate de reclamați, această procedură era încă în curs în fața tribunalului de primă instanță din București la 28 ianuarie 1999.

1.

Reclamații se plâng că hotărârea din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție i-a privat, în încălcare a articolului 6 al Convenției, de dreptul lor la un tribunal care examinează cauza lor. În particular, susțin că au introdus o acțiune de drept comun în revendicare și că această acțiune a fost examinată de tribunalele inferioare, fără ca Curtea Supremă de Justiție să se opună, în hotărârea sa din 8 iulie 1993, unui asemenea examen sau legalității unui asemenea examen. Reclamații susțin de asemenea că dreptul tribunalelor de a examina acțiuni în revendicare decurge din dispozițiile Codului civil de protejare a proprietății și din art. 21 al Constituției garantând accesul liber la tribunal.

2.

Reclamații se plâng de a nu fi beneficiat de un proces echitabil ținând seama de refuzul Curții Supreme de Justiție de a suspenda pronunțarea și de a trimite excepția de neconstitutionalitate în fața Curții Constituționale, în încălcare a dispozițiilor legale interne. Se plâng de asemenea de arbitrariul soluției pronunțate de Curtea Supremă de Justiție. Într-adevăr, în hotărârea sa din 8 iulie 1993, Curtea Supremă de Justiție ar fi definit clar cadrul litigiului, ceea ce nu-i permitea apoi să anuleze sentința din 14 aprilie 1994 pentru incompetență a instanțelor judecătorești.

Invocă în acest sens articolele 6 și 13 ale Convenției.

3.

Reclamații se plâng, ținând seama de art. 6 al Convenției, că în fața Curții Supreme de Justiție, nu au beneficiat de un tribunal imparțial, deoarece judecătorii care au pronunțat hotărârea din 11 iulie 1995 erau obligați, potrivit hotărârii interpretative din 2 februarie 1995, să respecte această hotărâre.

4.

Reclamații se plâng, ținând seama de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, că hotărârea din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție a afectat dreptul lor la respectul bunurilor lor, drept recunoscut de sentința definitivă din 14 aprilie 1994.

Cererea a fost introdusă la 19 decembrie 1995 și înregistrată la 26 ianuarie 1996.

La 26 noiembrie 1996, Curtea a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând-ul să prezinte în scris observații asupra admisibilității și fondului cererii.

Guvernul a prezentat observații la 21 februarie 1997 și reclamantul a răspuns la 10 aprilie 1997.

Guvernul a prezentat de asemenea observații suplimentare la 2 martie 1998, la care reclamații au răspuns la 14 martie 1998.

Potrivit articolului 5 § 2 al Protocolului nr. 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.

Privind epuizarea căilor de atac interne

Guvernul susține inadmisibilitatea cererii pentru neepuizare a căilor de atac interne. În acest sens, susține că li se cuvine reclamanților să introducă o nouă acțiune în revendicare și că în orice caz, legea nr. 112, votată la 23 noiembrie 1995 și intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, oferea reclamanților posibilitatea de a cere fie restituția în natură a imobilului lor, fie daunamente.

Curtea estimează că guvernului, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu i se cuvine acum să se prevaleaze de neepuizare din cauza noncumplirii de către reclamați de a introduce o nouă acțiune în revendicare (hotărâre Brumărescu c. România din 28 octombrie 1999, de apărut în Recueil al hotărârilor și deciziilor 1999, § 55). Constată că în orice caz, reclamații au introdus o nouă acțiune în revendicare.

Referitor la acțiunea potrivit legii nr. 112/1995, Curtea reamintește că a judecat deja că, atunci când se referă la alegații de ilegalitate a naționalizării sau confiscării unui bun, o cerere administrativă potrivit legii nr. 112/1995 nu este o cale de atac eficace în sensul articolului 35 § 1 al Convenției (hotărâre Brumărescu c. România precitată, § 50).

Prin urmare, ar trebui respinge excepția preliminară a guvernului.

Privind meritul

1.

Reclamații susțin o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției garantând accesul la tribunal, derivată din hotărârea din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție refuzând judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate pe care se prevălea statul.

art. 6 § 1 al Convenției prevede, în partea sa relevantă:

"1.

Orice persoană are dreptul ca cauza să i se audă în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide [...] despre contestații privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil [...]"

Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în aplicarea articolului 330 al Codului de procedură civilă, care permite anularea unei sentințe definitive atunci când tribunalele inferioare au depășit atribuțiile lor specifice puterii judiciare. Guvernul estimează că reclamații nu au fost în nici un fel împiedicați de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unui tribunal pentru a rezolva contestația, ci au fost direcționați către o altă cale de atac. Guvernul susține că legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată precis să repare abuzurile comise de fostul regim comunist.

Reclamații susțin că au sesizat tribunalele române cu o acțiune în revendicare imobiliară, că tribunalele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Susțin că esența oricărui proces civil în materie de revendicare imobiliară este examinarea, de către judecător, a validității titlurilor de proprietate care i se prezintă. Potrivit reclamanților, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competență de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate, echivalează cu negarea dreptului la tribunal, în încălcare a articolului 6 al Convenției. Reclamații susțin în plus că legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri de reparare doar pentru naționalizările "pe titlu", de sorte că nu pot beneficia din ea. Astfel, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice cale de atac pentru a rezolva litigiul, deoarece nu mai dispun de calea judecătorească pentru a-și recupera bunul.

Curtea estimează, în lumina unui examen preliminar al argumentației părților, că plângerea ridicată de reclamant pune probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să trebuie să caz în sarcina unui examen al meritului cauzei și, prin urmare, plângerea nu poate fi declarată manifestă neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. În plus, plângerea nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

2.

Reclamații se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, din cauza, pe de o parte, a refuzului acestei jurisdicții de a suspenda pronunțarea și de a trimite excepția de neconstitutionalitate în fața Curții Constituționale și pe de alta parte, a caracterului contradictoriu al hotărârilor din 8 iulie 1993 și 11 iulie 1995. Susțin o încălcare a articolelor 6 și 13 ale Convenției.

Guvernul admite că Curtea Supremă de Justiție nu a făcut o corectă aplicare a articolului 32 al legii 56/1993, care cerea ca aceasta să trimită excepția de neconstitutionalitate în fața Curții Constituționale. Cu toate acestea, acest fapt nu poate afecta echitatea procedurii, deoarece Curtea Constituțională, sesizată ulterior în cazuri similare, a hotărât în mod constant că art. 330 al Codului de procedură civilă era conform cerințelor Constituției.

Reclamații estimează că refuzul Curții Supreme de Justiție, în hotărârea sa din 11 iulie 1995, de a suspenda pronunțarea și de a trimite excepția de neconstitutionalitate în fața Curții Constituționale este contrare dispozițiilor legale interne. În plus, reclamații estimează că hotărârea din 11 iulie 1995 constatând că instanțele judecătorești nu erau competente pentru a rezolva chestiunea legalității naționalizării imobilului potrivit decretului nr. 92/1950 ar fi arbitrară, ținând seama de faptul că Curtea Supremă de Justiție afirmase la 8 iulie 1993 competența tribunalelor în materie.

Curtea a examinat plângerea reclamanților pe baza articolului 6 al Convenției. Estimează, în lumina unui examen preliminar al argumentației părților, că plângerea ridicată de reclamați pune probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să trebuie să cadă în sarcina unui examen al meritului cauzei și, prin urmare, plângerea nu poate fi declarată manifestă neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. În plus, plângerea nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

3.

Reclamații se plâng, cu privire la art. 6 § 1 al Convenției, că Curtea Supremă de Justiție nu era un tribunal imparțial.

În ceea ce privește imparțialitatea, guvernul susține că niciun element nu permite a se îndoi de imparțialitatea obiectivă sau subiectivă a judecătorilor Curții Supreme de Justiție care au examinat cauza reclamanților.

Reclamații subliniază că hotărârea interpretativă din 2 februarie 1995 avea o forță obligatorie, și că, prin urmare, judecătorii Curții Supreme de Justiție erau obligați s-o urmeze, de sorte că cauza lor, rezolvată la 11 iulie 1995, era hotărâtă dinainte.

Curtea reamintește că, pentru a aprecia dacă un tribunal este imparțial, se impune adoptarea unei abordări subiective și a unei abordări obiective (vezi, între altele, hotărâre De Cubber c. Belgia din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, pp. 13-14, § 24).

În ceea ce privește criteriul subiectiv, imparțialitatea personală a unui magistrat se presupune până la dovada contrarie. Reclamații nu au formulat critici în acest sens.

Potrivit criteriului obiectiv, trebuie determinat dacă, pe lângă comportamentul personal al judecătorului, există fapte verificabile care pot permite a se îndoi de imparțialitatea lui. În materie, chiar și aparențele pot avea importanță. Este vorba de încrederea pe care tribunalele unei societăți democratice trebuie să o inspire justițiabililor și mai ales părților în proces. Prin urmare, trebuie să se recuze orice judecător de care se poate legitim teme o lipsă de imparțialitate (cf. hotărâre De Cubber, loc. cit., p. 14, § 26).

În speța de față, Curtea constată că în hotărârea sa din 11 iulie 1995, Curtea Supremă de Justiție a hotărât, în conformitate cu schimbarea jurisprudenței sale din 2 februarie 1995, că tribunalele nu erau competente pentru a rezolva litigii ca cel cu care i-au sesizat reclamații.

De opinia Curții, simplul fapt că un tribunal decide o cauză în conformitate cu propria jurisprudență anterioară nu poate da naștere la îndoielile asupra imparțialității lui. Din acest motiv, fricile reclamanților nu pot fi considerate ca fiind obiectiv întemeidate.

Mai mult, Curtea reamintește că o secțiune a unei curți de justiție nu lipsește de datoriile de independență prin a declara dorința de a se conforma jurisprudenței aceleiași curți pronunțând în toate secțiile reunite (vezi nr. 7984/77, Pretto c. Italia, decizie 11.7.79, D.R. 16, p. 92).

De aici rezultă că această plângere este inadmisibilă ca fiind manifestă neîntemeiat și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 3 al Convenției.

4.

În final, reclamații se plâng că prin anularea sentinței din 14 aprilie 1994, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate, fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda daunamente. Reclamații invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.

"

Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o afectare a dreptului de proprietate al reclamanților. Estimează că această afectare trebuie examinată în lumina primei fraze a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate publică, și anume respectarea regulilor de procedură destinate să asigure separația puterilor în stat, în caz de justiție și legislativ. Cât privește proporționalitatea ingerință, guvernul estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție constituia singurul mijloc pentru a atinge obiectivul sus-menționat. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alții c. Irlanda (Curtea eur. D.O., hotărâre din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul estimează că reclamantul nu poate pretinde vreo măsură de redresare în favoarea lui.

Reclamații refută teza guvernului. Estimează că hotărârea din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut drept efect să-i priveze de proprietate în mod abuziv. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de utilitate publică, deoarece tribunalele inferioare nu depășiseră domeniul legislativ, ci au pur și simplu rezolvat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamații susțin că afirmația guvernului conform căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate publică este contrară realității, deoarece în 1998, procurorul general al Republicii a retras toți recursurile în anulare depuse în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În final, reclamații estimează că a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece au fost priviți de proprietate fără ca o indemnizie să le fie acordată.

Curtea estimează, în lumina unui examen preliminar al argumentației părților, că plângerea ridicată de reclamați pune probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să trebuie să cadă în sarcina unui examen al meritului cauzei și, prin urmare, plângerea nu poate fi declarată manifestă neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. În plus, plângerea nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

privind plângerile ridicate de reclamați privind absența dreptului la tribunal, nejustețea procedurii în fața Curții Supreme de Justiție și afectarea dreptului lor la respectul bunurilor lor, toate mijloacele de fond rezervate.

pentru restul.

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Greffier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-21
0,96
MEDEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 29958/96 présentée par Eleonora MEDEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 21 mars 2000 en une chambre composée
CtEDO 2000-10-10
0,96
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-10-10
0,96
BUDESCU ET PETRESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33912/96 présentée par Maria BUDESCU et Maria Mirela PETRESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une cha
CtEDO 2000-06-06
0,96
MATEESCU ET BIANCO contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30698/96 présentée par Mircea MATEESCU, Maria MATEESCU et Lully Georgeta BIANCO contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2
CtEDO 2000-10-10
0,96
POPESCU NASTA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33355/96 présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
Sursă