MATEESCU ET BIANCO contre la ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
MATEESCU ET BIANCO contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30698/96 prezentate de Mircea MATEESCU, Maria MATEESCU și Lully Georgeta BIANCO împotriva României Curtea Europeană pentru Drepturile LIuie (secțiunea I), care are sediul în iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Biersan, J. Casadevall, judecători și domnul O grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 27 martie 1995 și înregistrată la 26 martie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți români, născuți în 1960, 1933 și, respectiv, 1935. Recurentele locuiesc în București, în timp ce reclamantul își are reședința în Paris. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1942, E. M. și G. M. au cumpărat o casă în București. În 1950, statul a preluat această casă, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, fără ca proprietarii să fi fost niciodată notificați motivele sau baza legală a acestei privări de proprietate. Prima acțiune în revendicare a proprietății în 1994, ca moștenitori ai E. și G. Dle, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din București cu o acțiune împotriva Primăriei din București, cu scopul de a face să se constate dreptul lor de proprietate asupra casei. Cei interesați au susținut că ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Prin hotărârea din 30 martie 1994, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că din greșeală casa fusese naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece E. și G. făceau parte dintr-o categorie de persoane exclusă prin acest decret naționalizarea. Prin urmare, tribunalul a ordonat autorităților administrative, și anume primăria Bucureștiului și întreprinderea de stat D., administrator al locuințelor de pe teritoriul statului, să restituie casa reclamanților. Primăria București a interjetat apelul, care a fost respins de tribunalul departamental din București la 23 septembrie 1994. La 11 iulie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea casei, iar la 8 august 1994 întreprinderea D. a executat acțiunea în anulare. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 30 martie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. În fața Curții Supreme de Justiție, reclamanții au ridicat excepția de neconstituționalitate a articolului 31 din Legea nr. 56/1993 privind organizarea Curții Supreme de Justiție și au solicitat trimiterea excepției în fața Curții Constituționale. Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărârea sa la 28 iunie 1995. Comisia a respins cererea de trimitere la Curtea Constituțională, fără a da vreun motiv pentru această respingere. Pe fond, Curtea a anulat hotărârea din 30 martie 1994 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță de la București și-a depășit atribuțiile și le-a încălcat pe cele ale autorității legislative și concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. La o dată nespecificată, reclamanții au introdus o nouă acțiune în revendicare în fața Tribunalului de Primă Instanță din București. La 11 iunie 1996, reclamanții au solicitat în scris chiriașilor G. și A. să nu cumpere casa, deoarece aceasta făcea obiectul unei proceduri civile pendinte în fața instanțelor naționale. În aceeași zi, reclamanții au solicitat primăriei din București să nu vândă casa în litigiu. La 4 septembrie 1996 a fost adresată o astfel de cerere societății care gestionează locuințele de pe teritoriul statului. Prin hotărârea din 16 octombrie 1997, tribunalul a primit acțiunea în litigiu și a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra casei. Această hotărâre a devenit definitivă în lipsa unei căi de atac. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, statul a vândut o parte din casă chiriașilor G. A. și A. GRIFS Reclamanții au invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care garantează accesul la o instanță judecătorească, din Hotărârea din 28 iunie 1995 a Curții Supreme de Justiție care respingea judecătorilor competența de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție în măsura în care procedura în fața Curții Supreme de Justiție nu ar fi fost echitabilă. Ei susțin în această privință că acțiunea în anulare poate fi formulată numai de procurorul general în apropierea Curții Supreme de Justiție, ceea ce aduce atingere principiului egalității armelor. În plus, aceștia se plâng de ceea ce Curtea Supremă a refuzat să suspende judecarea cauzei și să trimită Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care o ridicaseră, cu încălcarea dreptului intern. Reclamanții se plâng, de asemenea, că legea care reglementează acțiunea în anulare nu ar fi fost în vigoare la data hotărârii din 28 iunie 1995 a Curții Supreme de Justiție. În cele din urmă, reclamanții se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, că, prin anularea hotărârii din 30 martie 1994, care le-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare de drepturi de proprietate să le fi fost refuzată. să fi urmărit un scop de interes public și fără a le acorda despăgubiri; reclamanții susțin că această încălcare continuă chiar și acum, după noua acțiune în revendicare, deoarece, în urma vânzării unei părți a casei de către Õ ï , se află în imposibilitatea de a-și recupera integral proprietatea. Cererea a fost depusă la 27 martie 1995 și înregistrată la 26 martie 1996. La 24 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitând-o să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 23 mai 1997, iar reclamanții au răspuns la 14 iulie 1997. Guvernul a prezentat, de asemenea, observații suplimentare, la care reclamanții au răspuns la 17 octombrie 1998, după prelungirea termenului stabilit. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este discutată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând de la această dată. Curtea ia notă de faptul că, în prezent, reclamanții se află în aceeași situație ca la 28 iunie 1995, nicio decizie definitivă care nu a recunoscut, cel puțin în esență, apoi a remediat încălcarea Convenției care rezultă din hotărârea Curții Supreme de Justiție (Brumăescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 50 CEDH 1999- ...). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34 din convenție. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea din 28 iunie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile. Or, instanțele au fost împiedicate de Curtea Supremă de Justiție să se pronunțe în instanță pentru a se pronunța contestația, dar au fost îndreptate către o altă cale de atac. Guvernul susține că Legea nr.112/1995 din 23 noiembrie 1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. În opinia acestora, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate este echivalent cu negarea dreptului la o instanță. Reclamanții susțin, de asemenea, că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările pe bază de titlu, astfel încât nu pot beneficia de acestea. Astfel, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, motiv pentru care nu mai dispun de cale judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamanții se plâng de ceea ce nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. Aceștia se plâng că Curtea Supremă a refuzat să trimită Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care au invocat-o, că acțiunea în anulare poate fi formulată numai de procurorul general în apropierea Curții Supreme de Justiție și, în cele din urmă, că legea care reglementează acțiunea în anulare nu era în vigoare la data hotărârii din 28 iunie 1995 a Curții Supreme de Justiție. Guvernul admite că Curtea Supremă de Justiție nu a aplicat corect art. 32 din Legea 56/1993, care impunea că aceasta remite excepția de neconstituționalitate în fața Curții Constituționale. Cu toate acestea, acesta susține că existența unei căi de atac la discreția procurorului general în apropierea Curții Supreme de Justiție nu are niciun impact asupra echității procedurii care urmează exercitării acestei căi de atac. Procurorul general are rolul de a apăra interesele societății, nu de a apăra una sau alta parte la proces. Reclamanții consideră că refuzul Curții Supreme de Justiție, în hotărârea sa din 28 iunie 1995, de a suspenda judecarea cauzei și de a retrimite excepția de neconstituționalitate în fața Curții Constituționale este contrar dispozițiilor juridice interne. Ei consideră, de asemenea, că existența unei căi de atac care poate fi exercitată numai de procurorul general afectează principiul egalității armelor. În cele din urmă, ei se plâng de aplicarea retroactivă a dispozițiilor Legii 56/1993 privind acțiunea în anulare, declarând că acestea nu erau în vigoare la data hotărârii Curții Supreme de Justiție din 28 iunie 1995. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Reclamanții se plâng că, prin anularea hotărârii din 30 martie 1994, care le-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamanților a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanții nu pot solicita nicio măsură de redresare în favoarea lor. Reclamanții resping teza guvernului. Ei consideră că Hotărârea din 28 iunie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestora de proprietatea lor abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamanții susțin că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece în 1998, procurorul general a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamanții consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece au fost privați de proprietatea lor fără să li se acorde o despăgubire. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte