CtEDO 04.05.2000 Auto

LIUBA contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
04.05.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
LIUBA contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31166/96 prezentate de Marius Dionisie și Antoaneta Sabina LIUBA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor LIui (secțiunea I), care se întrunește la data de mai 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președintele L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțaru, judecători Gaukur Jundsson, R. Türmen, R. Maruste; judecători supleanți: dl O maio Boyle, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 10 august 1995 și înregistrată la 24 aprilie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți români, născuți în 1955 și, respectiv, 1930 și reședința la Timișoara.Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Constantin Amzuța, avocat în baroul București. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 mai 1993, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara cu privire la o acțiune împotriva primăriei orașului Timișoara, în scopul de a face să se constate nulitatea naționalizării unei case care a aparținut M. și V. L., ale cărei moștenitori erau. Părțile interesate au susținut că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile angajaților nu puteau fi naționalizate și că M. fusese casnică și L. doctor în momentul naționalizării casei lor, în 1950. Printr-o hotărâre din 14 iunie 1993, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că, din greșeală, casa în litigiu fusese naționalizată în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, deoarece domnul și L. făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că proprietatea exercitată de stat se baza pe violență și, prin urmare, a hotărât că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapion. Judecătorii au acceptat, prin urmare, cererea reclamanților și au dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților în cartea funciară cu mențiunea nulitate act de naționalizare și succesiune legală În lipsa unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin intermediul unei căi de atac ordinare. Într-un discurs ținut în iulie 1994 în orașul Satu-Mare, președintele României a solicitat administrației să nu execute hotărârile judecătorești în care instanțele au încheiat în nulitatea naționalizărilor bunurilor imobiliare sub regimul comunist. La 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție, hotărând toate camerele reunite, a decis, cu o majoritate de 25 de voturi la 20, să modifice jurisprudența camerei sale civile și, prin urmare, a hotărât că instanțele mai au competența de a cenzura decretul și de a ordona restituirea imobilelor naționale în temeiul Decretului nr. 92/1950 (...) La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 iunie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 17 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 14 februarie 1995. Iunie 1993 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de achiziționare a proprietății, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București a depășit atribuțiile sale și le-a încălcat pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea Curții Supreme de Justiție din 17 februarie 1995 prin care se refuză judecătorilor competența de a soluționa litigiul care le-a fost prezentat. Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, că Curtea Supremă de Justiție nu era o instanță independentă și imparțială. Ei susțin că această instanță a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii, potrivit cărora instanțele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor de origine ale naționalizărilor. În cele din urmă, reclamanții se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, că, prin anularea hotărârii din 14 iunie 1993, care a constatat existența dreptului de proprietate al reclamanților, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul lor de a respecta proprietatea lor fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. PROCEDURA Cererea a fost depusă la 10 august 1995 și înregistrată la 24 aprilie 1996. La 24 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitând-o să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 30 mai 1997, iar reclamanții au răspuns la acestea la 15 iulie 1997. Guvernul a prezentat, de asemenea, observații suplimentare la 2 martie 1998. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 care a intrat în vigoare la noiembrie Cu privire la excepția preliminară a guvernului Guvernul pledează pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne. În această privință, el susține că Õ este legal pentru instanțele din statul membru în cauză să introducă o nouă acțiune în despăgubire și că: în orice caz, Legea nr. 112, votată la 23 noiembrie 1995 și intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, oferea reclamanților posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a clădirii lor, fie despăgubiri Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată ca urmare a unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un non-epuizat din cauza neîndeplinirii obligațiilor de a introduce o nouă acțiune în revendicare (hotărârea Bruscu c. România din 28 octombrie 1999, care să apară în Repertoriu a hotărârilor și deciziilor 1999, § 55). În ceea ce privește acțiunea în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea reamintește că aceasta a statuat deja că, în cazul în care este vorba despre o declaraie de naionalizare sau de confiscare a unui bun, o cerere administrativă în temeiul Legii nr.112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenie (hotărârea Brumescu c. România menionată anterior, § 50). Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. În ceea ce privește fondul, reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 17 februarie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor competența de a examina acuzațiile de nevinovăție ale actelor de naționalizare. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede, în partea sa relevantă, că orice persoană are dreptul de a-și auzi cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că instanțele au fost împiedicate de Curtea Supremă de Justiție să se pronunțe într-o instanță pentru a-și soluționa contestația, dar au fost direcționate către o altă cale de atac. El susține că legea nr.112/1995 este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamanții susțin că au sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară și că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Potrivit reclamanților, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, reclamanții susțin că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările cu titlu Astfel, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, astfel încât nu mai au cale de atac pentru a-și recupera bunurile. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, ci se plâng, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, că Curtea Supremă de Justiție nu era o instanță independentă și imparțială. În această privință, aceștia susțin că această instanță a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii potrivit cărora instanțele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor de la naționalizare. Guvernul consideră că Curtea Supremă de Justiție prezintă toate garanțiile de independență. Acesta subliniază că, în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 56/1993, membrii acestei Curți sunt numiți prin decretul președintelui Republicii, pe o listă prezentată de Consiliul Superior al Magistraturii. Mandatul lor este de 6 ani și poate fi reînnoit. Potrivit guvernului, declarația președintelui Republicii trebuie considerată o poziție politică privind o dezbatere de societate și nu a influențat în niciun fel judecătorii Curții Supreme de Justiție în schimbarea jurisprudenței lor. În această privință, guvernul susține că modificarea jurisprudenței din 2 februarie 1995 a fost decisă cu o majoritate foarte scăzută, fapt demonstrat de independența lor. În ceea ce privește imparțialitatea, guvernul susține că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții consideră că numai declarația președintelui Republicii din iulie 1994 a putut determina revizia jurisprudenței Curții Supreme de Justiție din 2 februarie 1995. Ei susțin că mai multe motive nu le-ar putea determina să își schimbe jurisprudența, întrucât atât secțiunea civilă a acestei Curți, cât și instanțele inferioare au recunoscut până acum competența instanțelor de a cunoaște litigii privind legalitatea naționalizărilor comuniste. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, ci, în cele din urmă, reclamanții se plâng că, prin anularea hotărârii din 14 iunie 1993, care le-a constatat dreptul de proprietate ca moștenitori, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamanților. În opinia sa, această încălcare trebuie examinată în lumina primei propoziții a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul respectiv, în justiție și în legislație. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, acesta consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanții nu pot solicita nicio măsură de redresare în favoarea lor. Reclamanții resping teza guvernului. Ei consideră că Hotărârea din 17 februarie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestora de proprietatea lor abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamanții susțin că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamanții consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece au fost privați de proprietatea lor fără să li se acorde o cale de atac. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-05-30
0,96
GHEORGHIU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31678/96 présentée par Theodor et Dinu Ioan GHEORGHIU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 mai 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-05-04
0,96
GOLEA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29973/96 présentée par Letiţia GOLEA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 mai 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-06-06
0,95
STATE, STATE ET ALBU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31680/96 présentée par Teodora Paraschiva STATE, Ioan STATE et Venera Ileana ALBU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin
CtEDO 2000-10-10
0,95
S.D. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32935/96 présentée par S.D. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, pré
CtEDO 2000-10-10
0,95
V.D.S. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33631/96 présentée par V.D.S. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, p
Sursă