AFFAIRE POPA ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

29.04.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1 (absence d'un procès équitable);Violation de l'art. 6-1 (refus du droit d'accès à un tribunal);Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE POPA ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNE PENTRU POPA ȘI ALTELE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31172/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 aprilie 2003 DEFINITIVF 29/07/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Popa și alții c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 30 mai 2000 și 8 aprilie 2003, a luat o hotărâre, adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 31172/96) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți, dl Alexandru Popa și dl M. Sanda Popa, soț, având două naționalități românești și franceze, au sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile de lamaie (inclusiv Comisia) la 10 aprilie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor de proprietate intelectuală și a libertăților fundamentale, prin scrisoarea din 25 februarie 2002, M Sanda Popa a informat grefa de deces a soțului său, care a avut loc la 1 ianuarie 2001. La 25 și 30 ianuarie 2003, moștenitorii mei, Ioana Ruxandra Popa, Raluca Alexandra Popa și Michel Popa și-au exprimat dorința de a-și continua activitatea în numele tatălui lor. Prin scrisoarea din 17 februarie 2003, recurenta a acceptat să continue procesul și în numele soțului ei. Reclamanții au fost reprezentați de domnul H. Clement, avocat la Paris și de domnul V. Serbanescu, avocat la București. Guvernul român ( Reclamanții au susținut în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 19 ianuarie 1996, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare era contrar articolului 6 § 1 din Convenție. În plus, reclamanții se plângeau că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea proprietăților lor, așa cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). La 30 mai 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamanților, cât și guvernului au prezentat observații scrise privind fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamanții s-au născut în 1929 și, respectiv, 1935 și locuiesc la Paris. Dl Alexandru Popa a decedat la 1 ianuarie 2001. 10. Reclamanții au cumpărat în 1969 un apartament situat în București. În 1975, reclamantul Alexandru Popa a fost numit director al Proiectului Regional al Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură în Tunisia și a părăsit România împreună cu familia sa, cu acordul guvernului român. La 3 mai 1979, în timp ce reclamanții se aflau încă în Tunisia, primăria București a confiscat apartamentul lor în temeiul decretului nr. 223/1974. După evenimentele din 1989, reclamanții au încercat să își recupereze apartamentul și au adresat o serie de cereri autorităților. Acestea le-au indicat că apartamentul ar fi fost confiscat, în conformitate cu Decretul nr. 223/1974 și le-au îndreptat către autoritățile judiciare. 12. La 29 august 1994, reclamanții au atribuit Primăria București și societatea de t e n ț i e S.C. Prin hotărârea din 12 octombrie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al doilea district București a acceptat cererea reclamanților. El a constatat că confiscarea apartamentului a avut loc în temeiul decretului nr. 223/1974, care era contrar Constituției din 1965 și articolului 481 din Codul civil, care prevede că nici o persoană nu poate fi privată de proprietatea sa în absența unei cauze de interes public și a unei părți corecte și prealabile. Tribunalul a încheiat la data de 3 mai 1979 decizia Primăriei și le-a ordonat pârâtelor să lase reclamanților să se bucure în mod pașnic de dreptul lor de proprietate. 13. Primăria București interjeta apel la tribunalul departamental din București. Aceasta a făcut să se afirme că confiscarea a avut loc în temeiul decretului nr. 223/1974, care fusese abrogat în 1989, dar a subliniat că această abrogare producea efecte numai pentru viitor și n În plus, hotărârea administrativă de confiscare nu le fusese notificată niciodată. Instanța concluzionează că anularea deciziei din 3 mai 1979 era legală. 14. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă. La 7 martie 1995, în conformitate cu hotărârea din 12 octombrie 1994, Primăria București a dat o decizie de restituire a apartamentului reclamanților și de radiere din registrul funciar al titlului de proprietate al statului. Decizia menționa că statul, în calitate de proprietar de bună-credință, ar păstra chiriile deja percepute. 16. În conformitate cu Legea nr. 17/1994 privind prelungirea legală a contractelor de închiriere încheiate cu statul membru în cauză, chiriașii au rămas în proprietate pe data de 26 iunie 1995. La 3 august 1995, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 12 octombrie 1994, pe motiv că, pe de o parte, dispozițiile Legii nr. 1/96 privind soluționarea litigiilor administrative, în vigoare la momentul faptelor, fuseseră încălcate și, pe de altă parte, că instanțele și-au depășit competențele prin examinarea legalității Decretului nr. 223/1974. 18. În fața Curții Supreme de Justiție, reclamanții au susținut că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe de altă parte, reclamanții au susținut că, în decizia sa din 19 iulie 1995, Curtea Constituțională a hotărât că despăgubirile nu pot fi acordate decât pentru privările legale și că proprietarii bunurilor pe care le dețineau trebuie să poată recurge în mod abuziv la o procedură judiciară pentru recuperarea bunurilor lor. Prin Hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 12 octombrie 1994 și a respins acțiunea reclamanților. Curtea a luat în considerare faptul că La data de 3 mai 1979, când primăria luase hotărârea de confiscare. Hotărârea primăriei era legală și, în orice caz, nu putea fi afectată de nulitate absolută. Curtea a statuat că instanțele care încheiaseră o astfel de nulitate cenzuraseră decretul de confiscare nr. 223/1974 și, prin urmare, le-au depășit competența. Curtea concluzionează că reparațiile pentru bunurile pe care le dețineau nu puteau fi acordate decât printr-o lege și a subliniat că o astfel de lege, mai exact Legea nr. 112/1995, fusese deja votată la 23 noiembrie 1995. 20. Prin scrisoarea din 1996, SC Foisor În urma hotărârii Curții Supreme de Justiție, administratorul locuinței a informat reclamanții cu privire la faptul că, în urma hotărârii Curții Supreme de Justiție, clădirea a devenit deținută din nou de la Landul Român. Dezvoltări legate de hotărârea Curții Supreme de Justiție 21. Potrivit informațiilor furnizate de guvern, reclamanții au formulat o cerere de revizuire a hotărârii din 19 ianuarie 1996, care a fost respinsă ca nefondată prin decizia din 30 ianuarie 1998 a Curții Supreme de Justiție. 22. O cerere de introducere a unei acțiuni în anulare împotriva hotărârii Curții Supreme de Justiție a fost respinsă ca inadmisibilă prin scrisoarea din 5 septembrie 23 Prin scrisoarea din 23 februarie 1996, reclamanții au transmis o notificare chiriașilor de pe proprietate, astfel încât aceștia să nu cumpere clădirea respectivă. 24. La 25 iulie 1996, reclamanții au depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare: Comisia Administrativă București. Ei au cerut comisiei să nu vândă imobilul chiriașilor. 25. La 7 septembrie 1996, reclamanții au adresat o notificare administratorului imobilului, SC Foisor mai degrabă SA, astfel încât acesta să nu vândă imobilul și, de asemenea, chiriașilor, astfel încât să nu îl cumpere. 26. Prin scrisoarea din 30 noiembrie 1998, SC Foisor Foisor În conformitate cu Legea nr. 112/95. 27. La 21 iulie 2000, primăria București a informat Ministerul Justiției că proprietatea în cauză a făcut obiectul unei cereri de restituire, în temeiul Legii nr. 112/95, și că această cerere va fi examinată. Primăria reamintea că bunul respectiv a fost confiscat prin decizia administrativă din 3 mai 1979, în temeiul Decretului nr. 223/1974 și că, prin hotărârea definitivă din 12 octombrie 1994, reclamanților li s-a restituit bunul menționat. Conform acelorași informații, prin Hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a încălcat hotărârea definitivă menționată și, la 3 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a respins hotărârea definitivă menționată anterior. Septembrie 1996, Primăria Bucureștiului a decis reintegrarea bunului în patrimoniul statului. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 28. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 31-33, 36-44, CEDH 1999-VII). 29. Dispozițiile relevante din Decretul nr. 223/1974 se citesc astfel Art. I În Republica Socialistă a României, clădirile, clădirile și terenurile nu pot fi deținute decât de persoanele fizice care își au domiciliul în țară. Articolul II Cei care au făcut cereri de plecare definitivă a țării în străinătate trebuie să își înstrăineze clădirile înainte de data plecării. Clădirile care aparțin persoanelor care au părăsit în mod fraudulos țara sau persoanelor care nu au intrat în termenele legale devin proprietatea statului român fără nicio despăgubire. (...) ÎN DREPT OBSERVAȚIA PRELIMINARĂ 30. Curtea constată că domnul Alexandru Popa a decedat la 1 ianuarie 2001, dar moștenitorii săi au exprimat, prin scrisorile din 25, 30 ianuarie și 17 februarie 2003, dorința de a continua procesul. 31. Curtea consideră, având în vedere obiectul prezentei cauze și ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că moștenitorii reclamantului pot pretinde că au un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și, prin urmare, le recunoaște calitatea pentru a se substitui acum în speță (a se vedea în special Hotărârile Vocaturo c. Italia din 24 mai 1991, seria A n 206-C, p. 29, § 2, G. c. Italia din 27 februarie 1992, seria A n 228-F, p. 65, § 2 și Pandolfelli și Palumbo Italia din 27 februarie 1992, seria A n 231-B, p. 16, § 2 . II. PRIVIND FONDUL PRIVIND Încălcarea articolului 6 Potrivit reclamanților, hotărârea din 19 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 33. În memoriul acestora, reclamanții susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția română și art. 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției. În plus, aceștia susțin că argumentul Curții Supreme de Justiție, potrivit căruia tribunalele nu erau proprietare ale bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această instanță pentru a găzdui acțiunea în anulare, și anume lipsa competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. 34. Guvernul consideră că scopul urmărit de Curtea Supremă de Justiție a fost de a asigura respectarea standardelor de competență și principiul separării autorităților publice. Subsidiar, guvernul admite că reclamanților li s-a refuzat accesul la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că din 1996, reclamanții au avut pe deplin dreptul de a avea acces la justiție. 35. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 19 ianuarie 1996 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 36. Curtea amintește că, în cauza Brumescu Astfel cum s-a menționat anterior (§ 61-62), Comisia a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 este contrară principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție. 37. Curtea consideră că nimic în speță nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere între prezenta cauză și cauza Brumăscu menționată anterior. Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea astfel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin Hotărârea din 19 ianuarie 1996, principiul securității rapoartelor juridice și prin aceasta, dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 38. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicarea reclamanților de competența instanțelor este, în sine, contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. 39. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alin. (1) din aceste două puncte. Reclamanții se plâng că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 41. Reclamanții consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție potrivit căreia clădirea lor aparținea statului și anulând hotărârea definitivă din 12 octombrie 1994 a constituit o privare de dreptul lor la respectarea bunurilor lor, privare care nu urmărea un scop de interes public. În plus, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut imobilul unor terțe părți (a se vedea § 26 de mai sus). 42. Guvernul nu contestă faptul că, în speță, există o încălcare a substanței în sine a dreptului de proprietate, dar susține că această încălcare ar fi o interferență atipică în dreptul de proprietate al reclamanților, fapt care nu poate fi calificată nici de privarea de proprietate, nici de reglementarea utilizării bunurilor. Comitetul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a urmărit realizarea unui scop legitim (respectarea normelor procedurale) și că intervenția nu poate fi considerată disproporționată în raport cu jurisprudența organelor Convenției. În consecință, Guvernul consideră că nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 43. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunurilor aflate în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 12 octombrie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu putea fi revocat. apropo, reclamanții s-au putut bucura de proprietatea lor în deplină liniște, în calitate de proprietari legitimi, de la 7 martie 1995 până la 19 ianuarie 1996 (a se vedea §§ 15, 19 de mai sus. Ei au plătit, de asemenea, taxele și impozitele pe proprietate aferente bunurilor lor. Prin urmare, reclamanții au avut un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumãrescu menționat anterior, punctul 70). 44. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 12 octombrie 1994 și a considerat că proprietarul legitim al bunului era la . Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumăscu Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor, în sensul celei de a doua teze a primului alineat din Protocolul 1 (a se vedea Hotărârea Brumãescu citată anterior, §§ 73-74). În plus, Curtea arată că reclamanții sunt privați de proprietatea bunului de mai bine de șapte ani, fără a fi primit o despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile pe care le-au depus pentru a-și recupera proprietatea au rămas în zadar până în prezent. 45. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei a fost încălcat și că reclamanții au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 46. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenția 47. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube materiale 48. În primul rând, reclamanții solicită restituirea bunului în litigiu. Ei intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, și anume, conform estimărilor lor, 80 000 USD ( USD/luna, pentru contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o percepe din 1996. 49. Guvernul contestă valoarea indicată de reclamanți. Potrivit raportului de competență prezentat de guvern, valoarea de pe piață a proprietății ar fi de 32 000 USD, adică 30 254 EUR. 50. În ceea ce privește contravaloarea chiriei pe care reclamanții ar fi putut să o primească, guvernul contestă suma solicitată pe care o consideră exagerată. El susține că imobilul, la data restituirii, era deținut de chiriași și că, în temeiul legii care reglementează chiriile (Legea nr. 17/94), chiriile încheiate înainte de 1 ianuarie 1988 se prelungesc în aceleași condiții, inclusiv valoarea chiriei. În consecință, reclamanții nu puteau solicita o altă chirie. În orice caz, în cazul în care Curtea nu acceptă acest raționament, guvernul susține că sumele solicitate de solicitanți sunt exagerate, nu au niciun temei și că valoarea reală a chiriei pentru clădirile situate în aceeași zonă ar fi de 214 EUR/luna. În cele din urmă, guvernul subliniază că Convenția nu prevede acordarea de despăgubiri pentru valoarea totală a bunurilor și solicită Curții să aplice acest principiu în prezenta cauză. 51. Curtea apreciază, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a instanței de primă instanță din București din 29 august 1994, ar plasa pe cât posibil reclamanții într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 52. În caz contrar, Curtea decide că va trebui să plătească domnului Sanda Popa și moștenitorilor reclamantului A.P, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului. 53. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei indemnizații, Curtea arată la fel de mare distanță care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de experții desemnați de părți. 54. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare din București, Curtea estimează valoarea actuală a proprietății la 35 000 EUR. 55. În ceea ce privește chiriile nepermise, Curtea amintește că, în cauza Surpaceanu c. România 32260/96, §§ 54-56, 21 mai 2002) aceasta a decis să acorde în mod echitabil reclamanților, care știau că își restituiau imobilul, o sumă pentru privarea de proprietate suferită și nu pentru neîndeplinirea obligațiilor care le-ar fi suportat. Într-un alt caz, Anghelescu România 411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002), reclamantul a solicitat o indemnizație pentru lipsa de plăcere, iar Curtea a decis să îi aloce, în echitate, o sumă pentru privarea de proprietate suferită. În prezenta cauză, principalul motiv al reclamanților era restituirea bunului și, în caz de nerestituire, acordarea unei sume corespunzătoare valorii bunului. În observațiile lor cu privire la art. 41, reclamanții solicită, de asemenea, o sumă pentru neîndeplinirea obligațiilor. Curtea nu poate aloca o sumă în acest sens, având în vedere faptul că a dispus, ca despăgubire în temeiul articolului 41 din Convenție, restituirea bunului, dar poate lua în considerare privarea de proprietate suferită de reclamanți în timpul reparării prejudiciului moral. EUR pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a suferinței grave, insuportabile și incomensurabile pe care le-ar fi cauzat-o Curtea Supremă de Justiție, privându-le de bunurile lor a doua oară, după ce au reușit, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului lor de către autoritățile comuniste timp de 40 de ani. 57. În plus, guvernul susține că instanțele nu au suferit un astfel de prejudiciu și că există o legătură de cauzalitate între acest prejudiciu și obiectul cererii. În orice caz, acesta consideră că suma solicitată în acest sens este disproporționată. 58. Curtea constată că dl Alexandru Popa a decedat în cursul procedurii și că moștenitorii săi au acceptat să continue procedura în numele tatălui și al soțului lor (a se vedea § 1 de mai sus). 59. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, aceasta poate să despăgubească prejudiciul moral al unui solicitant decedat în cursul procedurii în fața Curții, prin plata acestuia moștenitorilor (a se vedea Hotărârea Dalban România , n 2814/95, § 59, 28.9.1999, Lukanov c. Bulgaria , n 2191/933, § 53, 20.03.1997 și Franța , n 18020/1991 § 51-54, 31.03.1992). Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile reclamanților la respectarea bunurilor lor, la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 5 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Această sumă este de plătit, în general, domnului Sanda Popa și moștenitorilor reclamantului. Taxa și cheltuielile de judecată 60. Reclamanții solicită rambursarea a 22 000 USD, adică 20 799 EUR pe care le ventilează după cum urmează, prezentând un număr detaliat de 500 USD sau 4 254 USD EUR, cu titlu de judecător al avocatului pentru activitatea desfășurată de avocatul lor în cadrul procedurilor interne legate de eforturile lor de a fi reintegrați în dreptul lor de proprietate. 500 USD, adică 1 418 EUR, cu titlu de onoare pentru activitatea desfășurată de avocații lor în cadrul procedurii în fața Curții, atât pe fond, cât și pe problema satisfacției echitabile 000 USD, sau 14 181 EUR EUR, pentru cheltuieli de transport și cazare 000 USD, adică 945 EUR, pentru consultări juridice. 61. Guvernul observă că sumele solicitate nu au fost dovedite, nici cheltuielile aferente. În ceea ce privește cheltuielile de transport și cazare, el adaugă că reclamanții ar fi trebuit să demonstreze necesitatea de a se prezenta la fiecare ședință de la București, în timp ce aceștia erau reprezentați de un avocat. 62. Curtea consideră că anumite cheltuieli și cheltuieli de judecată solicitate, pentru care au fost prezentate documente justificative, au fost efectiv și în mod necesar expuse și sunt de o valoare rezonabilă. Curtea constată că singurele cheltuieli justificate sunt cele legate de diligențele efectuate de avocații reclamanților în procedurile interne și în procedura în fața Curții. În aceste condiții, Comisia consideră că este adecvat să se aloce în comun domnului Sanda Popa și moștenitorilor domnului Alexandru Popa cele 5 672 EUR solicitate în acest scop. Interese moratorii 63. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moralate pe rata dobânzii aferente facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L Sanda Popa și moștenitorii domnului Popa, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, a declarat că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească în general domnului Sanda Popa și moștenitorilor domnului Alexandru Popa, în aceleași trei luni, 35 000 EUR (trente-cinci mii de euro) pentru daune materiale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului membru pârât la rata aplicabilă la data regulamentului A declarat că statul pârât trebuie să plătească, în general, domnului Sanda Popa și moștenitorilor domnului Alexandru Popa, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale (ii. 672 EUR (cinci mii șase sute șaptezeci și doi de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit (iii. aceste sume trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, sumele menționate la 5 și 6 vor fi majorate de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 29 aprilie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J. P. Costa Modululre Președinte