AFFAIRE OPREA ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

16.07.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 du fait du refus du droit d'accès à un tribunal;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - demande rejetée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE OPREA ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA OPREA ȘI ALTE C. ROMÂNIA (solicitarea n 33358/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 iulie 2002 DEFINITIVF 16/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Oprea și în alte cazuri c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și al dlui T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 iulie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cazului (n 33358/96) îndreptată împotriva României și dintre care patru resortisanți ai acestui stat, Alexandru Oprea, Dumitru Oprea, Miradora Baroga și Elena Racoveanu ( În urma decesului, la 12 decembrie 1999, domnul Dumitru Oprea, moștenitorii săi, Olga Oprea și Adrian-Vasil Oprea, și-au exprimat, prin scrisoarea din 20 martie 2002, dorința de a continua judecata. Prin aceeași scrisoare, aceeași dorință a fost exprimată de Anda Popescu, moștenitoarea Minodorei Baroga, ca urmare a decesului acesteia la 20 noiembrie 1999. În special, reclamanții au susținut că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în cauză este contrar articolului 6 alin. (1) din Convenție. În plus, reclamanții se plâng că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, așa cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții]. Această cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamanții, resortisanți români, s-au născut în 1930, 1932, 1934 și, respectiv, 1941. Cu excepția celui de-al treilea reclamant care își are reședința în Galati, reclamanții își au reședința în București. 10. La o dată nespecificată, părinții reclamanților au cumpărat un bun imobil compus din construcții și terenuri, situat la București. 11. În 1950, statul a preluat proprietatea, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Nici motivele și nici temeiul juridic al acestei exproprieri nu au fost niciodată notificate părinților reclamanților. Acțiunea în revendicare a proprietății 12. În 1993, în calitate de moștenitori, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al doilea district București cu o acțiune în revendicare imobiliară. Reclamanții au susținut că, în temeiul Decretului nr. 92/50, bunurile angajaților nu puteau fi naționalizate și că părinții lor erau lucrători în momentul naționalizării casei lor. 13. Prin hotărârea din 11 octombrie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al doilea district București a arătat că proprietatea părinților reclamanților fusese naționalizată din greșeală în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea de la naționalizare; prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume consiliul local din București și întreprinderea de stat Apolodor SA În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată prin acțiunea obișnuită. 15. La 24 martie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea clădirii reclamanților. Începând cu luna mai 1995, reclamanții au început să plătească taxele de proprietate aferente imobilului. 16. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune extraordinară în fața Curții Supreme de Justiție împotriva hotărârii definitive din 11 octombrie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950 17. Prin hotărârea din 21 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea și a respins acțiunea reclamanților și a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul și-a aplicat proprietatea în cauză în ziua intrării în vigoare a decretului de naționalizare n 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamanții erau adevărații proprietari decât prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. 18. Primarul orașului București a ordonat restituirea proprietății în favoarea statului la 12 iunie 1996. Procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 112/1995 19. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți, la o dată nespecificată, aceștia au solicitat restituirea în natură a bunului de la Comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "comisia administrativă"). Comisia nu a răspuns la această solicitare a reclamanților. 20. La 8 iunie 1996, reclamanții au notat această comisie, astfel încât aceasta să nu vândă casa locatarilor, pe motiv că cererea lor adresată Curții Europene a Drepturilor Omului a fost declarată admisibilă. Această notificare a fost trimisă de primărie administratorului locuințelor de stat Apolodor 21. La 24 ianuarie 2001, Ministerul de Finanțe a solicitat tribunalului departamental din București pentru evaluarea clădirii în cauză. 23. S-a efectuat o expertiză și, prin procesul verbal de audiere din 15 martie 2001, tribunalul a decis aprobarea raportului de expertiză. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 24. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, § 31-44). ÎN DREPT OBSERVAȚIA PRELIMINARĂ 25. Curtea constată că domnul Dumitru Oprea a decedat la 12 decembrie 1999, dar moștenitorii săi au exprimat, prin scrisoarea din 20 martie În urma morții dnei Minodora Baroga, la 20 noiembrie 1999, moștenitoarea sa și-a exprimat aceeași dorință. Curtea consideră, având în vedere obiectul prezentei cauze și toate elementele aflate în posesia sa, că moștenitorii acestor solicitanți pot pretinde că au un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și, prin urmare, le recunoaște calitatea pentru a se substitui lor în speță (a se vedea în special Hotărârile Vocaturo c. Italia din 24 mai 1991, seria A n 206-C, p. 29, § 2, G. c. Italia din 27 februarie 1992, seria A n 228-F, p. 65, § 2 și Pandolfelli și Palumbo Italia din 27 februarie 1992, seria A n 231-B, p. 16, § 2 . II. PRIVIND VIOLAȚIA ALLEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 27. Potrivit reclamanților, hotărârea din 21 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune în părțile sale relevante astfel: Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). În memoriul acestora, reclamanții susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția României și prin art. 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției. În plus, aceștia susțin că afirmația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia reclamanții nu erau proprietarii bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această instanță pentru a primi acțiunea în anulare, și anume lipsa competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. Acestea adaugă, de asemenea, că faptul că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat o decizie definitivă contravine principiului securității rapoartelor juridice 29. Guvernul recunoaște că reclamanților li s-a refuzat accesul la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, acesta a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor procedurale și principiul separării puterilor. În plus, guvernul consideră că intervențiile pot fi considerate proporționale cu scopul urmărit 30. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă hotărârea din 21 decembrie 1995 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 31. Curtea amintește că, în cauza Brumerescu c. România menționată anterior (§ 61-62), aceasta a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) a fost contrară principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile referitoare la o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție. 32. Curtea consideră că nimic în acest caz nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere cu privire la prezenta cauză cu privire la cazul Brumerescu. Prin urmare, Curtea consideră că, aplicând astfel dispozițiile articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 21 decembrie 1995, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 33. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamanților de competența instanțelor este, în sine, contrară dreptului de acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție (loc. Reclamanții se plâng că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 21 decembrie 1995 a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum a fost recunoscută la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Ei consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, care a considerat că proprietatea lor aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 11 octombrie 1994, a constituit o privare de dreptul lor la respectarea bunurilor lor, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică și subliniază că, în temeiul Legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul și-a vândut proprietatea unor terți. 37. Ei adaugă că Comisia administrativă nici măcar nu a răspuns cererii lor de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 (a se vedea punctul 19 de mai sus) și consideră că noile modificări legislative în acest domeniu nu le permit să își recupereze clădirea, având în vedere vânzarea sa către terți de către stat. 38. Guvernul României nu contestă faptul că, în speță, există o încălcare a însăși a dreptului de proprietate, dar această atingere este o interferență atipică în dreptul lor, aceasta nu poate fi calificată nici ca privare de proprietate, nici ca reglementare a utilizării bunurilor Din aceste motive, guvernul român este de părere că hotărârea Curții Supreme de Justiție va trebui analizată în raport cu standardul general. El susține că hotărârea Curții Supreme de Justiție vizează realizarea unui scop legitim și că interferența nu poate fi considerată disproporționată în raport cu jurisprudența organelor convenției. El adaugă că, în urma cererii recurentelor privind restituirea în natură a clădirii, Comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 le-a propus acordarea unei despăgubiri, dar au acceptat doar restituirea în natură. Cu titlu informativ guvernul adaugă că, în urma adoptării legii nr. 39. Curtea constată că guvernul nu a furnizat niciun document care să dovedească propunerea Comisiei administrative pentru o eventuală acordare a unei despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995. În plus, reclamanții susțin că nu au primit nicio compensație în temeiul Legii nr. 40. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă din 11 octombrie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. În plus, reclamanții s-au putut bucura de proprietatea lor în deplină liniște, în calitate de proprietari legitimi, de la 24 martie 1995 până la 21 decembrie 1995. De asemenea, aceștia au plătit taxele și impozitele pe proprietate aferente bunurilor lor. Prin urmare, reclamanții aveau un bun în sensul articolului 1 din Protocolul 1 (a se vedea Hotărârea Brumarescu c. România citată anterior, punctul 70). 41. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 11 octombrie 1994 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (loc. cit. 73-74. În plus, aceasta arată că reclamanții sunt privați de proprietatea lor de mai bine de șase ani fără a fi primit o compensație care să reflecte valoarea reală a acesteia. 42. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect dintre cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului a fost încălcat și că reclamanții au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 43. Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 44. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În primul rând, reclamanții solicită restituirea bunului în litigiu și intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietății lor, și anume, conform estimărilor lor, 100 000 USD ( Guvernul susține, în primul rând, că acordarea unei sume din cauza prejudiciului material ar fi nedreaptă, deoarece reclamanții își pot revendica, cu succes, dreptul de proprietate asupra bunurilor în fața instanțelor interne. În orice caz, guvernul consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 84 600 USD sau 90 734 EUR, reprezentând, potrivit raportului de expertiză pe care l-a prezentat în fața Curții, valoarea de piață a bunului în litigiu. 47. În observațiile lor suplimentare cu privire la art. 41 din convenție, reclamanții s-au declarat de acord cu rezultatele expertizei aprobate de Tribunalul departamental din București și prezentate de guvern în fața Curții. 48. Curtea apreciază, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instană din al doilea raional București din 11 octombrie 1994, ar plasa reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului din protocol 49. Întrucât reclamanții nu au fost returnați clădirea, statul trebuie, prin urmare, să restabilească dreptul de proprietate al reclamanților pe această clădire și pe teritoriul său, obiectul cererii. 50. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului. 51. În ceea ce privește stabilirea cuantumului acestei indemnizații, Curtea constată că singura expertiză a bunurilor este cea prezentată de guvern, cu concluziile la care reclamanții s-au declarat de acord. Din acest motiv, Curtea plasează concluziile menționate anterior, și anume o sumă de 90 734 EUR pentru valoarea actuală a bunului. Valoarea despăgubirilor pe care guvernul ar trebui să le plătească reclamanților s-ar ridica astfel la 90 734 EUR. Pagubă morală 52. Reclamanții solicită 15 000 USD, adică 16 087 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței cauzate de necunoașterea drepturilor omului pe care Curtea Supremă de Justiție le-ar fi cauzat în 1995, privându-le de bunurile lor a doua oară, după ce au reușit, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului lor de către autoritățile comuniste timp de 40 de ani. 53. Guvernul se opune acestei pretenții, considerând că nu se poate reține niciun prejudiciu moral. În plus, guvernul susține că ar fi contrar jurisprudenței Curții să acorde o despăgubire pentru prejudiciul moral pentru suferința suferită de solicitanți înainte de ratificarea Convenției de către România. 54. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile reclamanților la respectarea bunurilor lor, la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 7 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Reclamanții solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată, fără a prezenta nici un număr detaliat de cont, motivând această omisiune prin imposibilitatea de a obține documentele justificative. 56. Având în vedere că reclamanții nu au cuantificat sau justificat cheltuielile și cheltuielile solicitate, Curtea decide să nu aloce reclamanților nicio sumă în acest sens. Interese moratoriu 57. Întrucât sumele acordate sunt exprimate în euro, Curtea consideră că este adecvat să stabilească rata de dobândă moratoriu de 7,25% pe an. DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei unui proces echitabil A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a refuzului dreptului de acces la o instanță dată că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că statul pârât trebuie să restituie reclamanților clădirea lor, în termen de trei luni de la pronunțarea prezentei hotărâri; A declarat că, în lipsa unei astfel de restituiri Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data Regulamentului 734 EUR (80 000 șapte sute treizeci și patru EUR) pentru daune materiale 000 EUR (șapte mii EUR) pentru daune morale 6. Spune că sumele indicate la punctul 5 literele (a) și (b) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% l an de la expirarea termenelor respective și până la plata 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 iulie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul (CE) nr. T.L. Early J.-P. Costa Grefier Adjunct Președinte