SECȚIUNEA 2 SUPACEANU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32260/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 mai 2002 DEFINITIVF 21/08/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Surpaceanu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Bîrsan Jungwiert, Ugrekhelidze Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 aprilie 2002, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 32260/96) formulată împotriva României de un resortisant suedez, rezident la Malmö, Constantin Surpaceanu, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( Convenția a fost, de asemenea, introdusă de soția reclamantului, Victoria Surpaceanu. După moartea acesteia în ianuarie 1999, fiul său (adică cel de-al doilea reclamant, Traian-Victor Surpaceanu, a declarat că continuă cererea în fața Curții, în calitate de moștenitor. Cel de-al doilea reclamant este, de asemenea, cetățean suedez și reședința Malmö. În special, reclamantul susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 9 februarie 1996, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar articolului 6 din convenție. recurentele se plâng că această hotărâre a Curții Supreme de Justiție, care confirmă hotărârile de confiscare de către stat, a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la convenție (articolul Protocolul 11). Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2001, cererea a fost atribuită celei de a doua secțiuni a Curții în cadrul căreia a fost constituită o cameră. Primul reclamant, cetățean suedez născut în 1923, are domiciliul la Malmö (Suedia). Al doilea reclamant, de asemenea cetățean suedez, născut în 1970, are, de asemenea, domiciliul la Malmö. 10. În 1969, primul reclamant și soția sa au construit o casă și un garaj situat în București. 11. În urma imigrației către Suedia a primului solicitant, Consiliul municipal București naționaliza, în temeiul Deciziei din 15 septembrie 1987, fără indemnizații, proprietatea primului solicitant (jumătate casă și garaj). În 1989, după plecarea în Suedia a soției primului solicitant, Victoria Surpaceanu, Consiliul municipal din București, în temeiul deciziei din 25 iunie 1989 Iulie 1989, a confiscat cealaltă jumătate a casei și garajului, acordând compensații în valoare de 38.63 lei românești. Nici motivele și nici temeiul legal pentru această privare de proprietate nu au fost notificate primului solicitant și soției sale. Acțiunea în revendicare de proprietate 13. La 12 iunie 1992, primul reclamant și soția sa au sesizat instanța de primă instanță din secțiunea a șasea din București cu o acțiune de constatare a nulității deciziilor administrative din 15 septembrie 1987 și 25 iulie 1989, luate ca urmare a emigrației lor în Suedia. 14. Prin hotărârea din 12 ianuarie 1993, tribunalul a acceptat cererea acestora. Tribunalul a constatat mai întâi că dispozițiile Decretului nr. 223/1974 erau contrare articolului 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România era parte, constituției din 1965 în vigoare la acea dată, precum și articolului 481 din Codul civil, conform căruia orice privare de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică și să fie însoțită de o despăgubire echitabilă. Tribunalul a constatat, prin urmare, nulitatea ordinelor de confiscare. 15. Consiliul municipal al orașului București a luat o hotărâre împotriva acestei hotărâri, susținând că instanțele nu erau competente să examineze constituționalitatea unei legi, că tratatele internaționale nu aveau valoare de lege și că decretul nr. 223/1974 avea un caracter juridic special în raport cu dispozițiile generale ale Codului Civil. Apelul a fost respins printr-o hotărâre din 23 noiembrie 1993 a tribunalului departamental din București, care a arătat că era de competența instanțelor judiciare să aplice legea, pronunțând, dacă este cazul, asupra constituționalității unei legi. 223/1974 era contrar Constituției din 1965, Declarației Universale a Drepturilor Omului și Codului Civil și a confirmat nulitatea ordinelor de confiscare ale casei reclamanților. 16. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată prin acțiunea obișnuită. 17. Prin procesul-verbal din 6 februarie 1994, primarul București a ordonat restituirea casei și garajului și a anulat ordinele de confiscare din 1987 și 1989. 18. La 22 februarie 1994, soția primului solicitant a restituit suma primită de stat în temeiul ordinului de confiscare din 1989. 19. La 23 februarie 1994, reclamanții au luat în posesie casa, astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit la acea dată. Din acea zi, ei au început să plătească taxele de proprietate aferente casei și le-au plătit până acum. 20. În discursul său ținut în iulie 1994 în orașul Satu-Mare, la Președintele României a solicitat administrației să nu execute hotărârile judecătorești în care tribunalele au ajuns la concluzia că confiscarea bunurilor imobile sub regimul comunist nu este valabilă. 21. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare a hotărârii din 12 ianuarie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității confiscării ordonate în temeiul Decretului nr. 223/1974. Procurorul general susține că reclamanții au fost despăgubiți pentru confiscarea clădirii, susținând, de asemenea, că ar fi trebuit să conteste hotărârile de confiscare prin recurs administrativ. 22. Ședința în fața Curții Supreme de Justiție a fost stabilită la 26 ianuarie 1996. Curtea Supremă de Justiție, la sfârșitul dezbaterilor, a pus cazul în deliberare la 9 februarie 23. În memoria lor, primul reclamant și soția sa au solicitat respingerea acțiunii în anulare și au susținut, pe de o parte, că decretul nr. 223/1974 era contrar Constituției din 1965. Pe de altă parte, reclamanții au susținut că Curtea Supremă de Justiție a schimbat de mai multe ori jurisprudența în ceea ce privește confiscarea clădirilor și că această incoerență a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice. În ceea ce privește acordarea despăgubirilor, reclamanții au reamintit că primul reclamant nu a fost niciodată despăgubit și că soția sa a restituit suma despăgubirii. În cele din urmă, reclamanții se prevalau de art. 21 din Constituția română din 1991, care garantează accesul liber la justiție fără nicio limită. 24. Prin hotărârea din 9 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea din 12 ianuarie 1993 și a respins acțiunea în revendicare și a constatat mai întâi că statul devenise proprietarul casei prin intermediul a două hotărâri de confiscare. Curtea a arătat că, în urma abrogării Legii nr. 1/1967 privind litigiile administrative, părțile interesate nu mai dispuneau de cadrul juridic pentru a contesta în justiție aceste ordine de confiscare și a hotărât că, prin urmare, instanțele judiciare inferioare și-au depășit competențele judiciare prin examinarea cererii lor. Curtea a arătat în cele din urmă că cei interesați aveau posibilitatea de a obține despăgubiri pentru confiscare în temeiul Legii nr. 112/1995. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Dezvoltări ulterioare hotărârii Curții Supreme de Justiție 25. La 4 martie 1996, reclamanții au depus o cerere de restituire la Comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "comisia administrativă") din districtul 6 București. Ei au susținut că fuseseră deposedați de proprietatea lor în 1987 și 1989, în temeiul Decretului de confiscare nr. 223/1974, că instanța de primă instanță din București, în hotărârea sa definitivă din 12 ianuarie 1993, judecase această privare de proprietate ilegală și că, prin urmare, aveau dreptul să se reintegreze în dreptul lor de proprietate asupra întregii case. Comisia nu răspunde la această cerere a reclamanților. 26. La 24 martie 1997, reprezentantul reclamanților a întocmit o cerere de restituire a cheilor clădirii la primăria din București, pe motiv că persoana care l-a locuit ca chiriaș, până la 27 februarie 1997, îl părăsise. 27. La 24 martie 1997, primăria a acceptat cererea mandatarului și nu a restituit decât cheile clădirii. 28. La 23 aprilie 2001, reclamanții, în temeiul articolului 21 din Legea nr. 10/2001, au notat primăriei din București solicitarea de a primi înapoi casa și garajul, obiectul prezentei cereri. 29. La 23 noiembrie 2001 reclamanții au informat Curtea că, în urma notificării respective, Primăria București le restituise casa și garajul prin decizia administrativă din 24 martie 2001. Ei au solicitat, de asemenea, Curții să țină seama în hotărârea sa de contravaloarea neplăcerii casei. II. DREPTUL ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE 30. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44). 31. Dispozițiile relevante din Decretul nr. 223/1974 privind naționalizarea anumitor clădiri se citesc astfel Art. I În Republica Socialistă România, clădirile, clădirile și terenurile nu pot fi ținute în proprietate decât de persoanele fizice care își au domiciliul în țară. Articolul II Cei care au făcut cereri de plecare permanentă în străinătate trebuie să își lege clădirile, până la data plecării. Alienarea trebuie făcută în favoarea statului (...) Clădirile aparținând persoanelor care au părăsit țara în mod fraudulos sau persoanelor care nu au intrat în termenele legale devin proprietatea statului român fără nici o despăgubire. (...) ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 32. Potrivit reclamanților, hotărârea din 9 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 33. În memoriul acestora, reclamanții susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția României și articolului 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției. În plus, aceștia susțin că afirmația Curții Supreme de Justiție potrivit căreia reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu este în contradicție cu motivul invocat de această instanță pentru a primi acțiunea în anulare, și anume lipsa competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. 34. Guvernul admite că reclamanților li s-a opus un refuz de acces la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor. 35. Curtea amintește că, în cauza Brumãrescu c. România (§§ 62), Comisia a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) este contrară principiului securității juridice, întrucât anularea unei hotărâri definitive contravine principiului securității juridice. Curtea a decis, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară referitoare, ca și în prezenta cauză, încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție. 36. Curtea consideră că nimic în acest caz nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere în prezenta cauză cu cauza Brumărescu Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor care reglementează acțiunea în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 37. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamanților de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Hotărârea Brumarescu c. România, § 65). 38. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) cu privire la aceste două puncte. II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 CONVENȚIA 39. Reclamanții se plâng că hotărârea Curții Supreme de Justiție le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Reclamanții consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție care a statuat că proprietatea lor aparține statului și a anulat hotărârea definitivă din 12 ianuarie 1993 a constituit o interferență în dreptul lor la respectarea bunurilor lor, ingerință care nu urmărea un scop de utilitate publică. 41. Reclamanții solicită Curții să constate că au suferit neplăcerea de la data exproprierii (data hotărârii Curții Supreme de Justiție) până la 28 august 2001, data restituirii casei și a garajului. 42. Guvernul consideră că, prin pronunțarea hotărârii sale din 12 ianuarie, 1993 Tribunalul de Primă Instanță din București și-a încălcat propria competență și Curtea Supremă de Justiție nu a făcut decât să restabilească legalitatea constatând că imobilul nu aparținea reclamanților, ci statului. Guvernul adaugă că reclamanții ar fi putut beneficia de măsurile reparatorii ale Legii nr. 112 din 1995, conform cărora persoanele cărora li s-a refuzat de către stat, în temeiul unui titlu, proprietatea lor imobiliară cu destinație de locuință, pot fi restabilite în dreptul lor de proprietate, în cazul în care locuiesc încă în locuințe confiscate sau li se acordă despăgubiri. 43. Guvernul consideră că perioada în care reclamanții au fost privați de proprietatea lor se situează între 9 ianuarie 1996, data hotărârii Curții Supreme de Justiție care constituie actul în litigiu și 24 martie 1997, data la care mandatarul reclamanților a preluat imobilul. 44. Curtea constată că, la 4 martie 1996, reclamanții au solicitat Comisiei administrative restituirea apartamentului și a garajului. Această comisie nici măcar nu a examinat cererea reclamanților. 45. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunurilor aflate în litigiu a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă din 12 ianuarie 1993 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamanții s-au putut bucura de proprietatea lor în deplină liniște, în calitate de proprietari legitimi, din 23 februarie 1994 (data în care au fost în posesia lor) până la 9 februarie 1996 (data hotărârii Curții Supreme de Justiție) și de facto între 24 martie 1997, când primăria le-a dat cheile casei și 28 august 2001 atunci când au fost reintegrați în dreptul lor de proprietate ca urmare a deciziei din 24 martie 2001, a Primăriei din București (mai sus) 28). De asemenea, acestea au acoperit taxele și impozitele imobiliare aferente acestui bun, chiar și pentru perioada 24 martie 1997 până în prezent. Prin urmare, reclamanții aveau un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Brumărescu c. România, § 70). 46. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 12 ianuarie 1993 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din art. 1 (a se vedea Hotărârea Brumarescu România, §§ 73-74). Cu toate acestea, guvernul pârât nu a furnizat nicio justificare cu privire la situația astfel creată. 47. Curtea concluzionează că reclamanții au fost privați de proprietatea propriei lor bunuri începând cu 9 februarie 1996 și de un titlu valabil de proprietate începând cu 24 martie 1997, în total mai mult de cinci ani, fără ca aceștia să fi primit despăgubiri. 48. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt între 9 februarie 1996 și 21 august 2001 și că reclamanții au suferit un prejudiciu până la ultima dată. 49. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 50. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul moral, reclamanții au renunțat la acordarea despăgubirilor în acest sens. 52. În principal, reclamanții solicită contravaloarea nerealizării bunului în litigiu, între 1990 și restituire. Ei solicită o sumă corespunzătoare valorii actuale a contractului de închiriere, și anume, potrivit raportului de expertiză pe care l-au prezentat Curții, 42 de milioane EUR ( Guvernul susține, în primul rând, că acordarea unei sume ca urmare a prejudiciului material pentru incapacitatea de utilizare a bunului ar fi nedreaptă, întrucât reclamanții sunt deja proprietari ai bunurilor. În orice caz, guvernul consideră că valoarea de piață a contractului de închiriere este cea stabilită prin expertiza realizată de expertul desemnat de instanță, potrivit raportului pe care l-a prezentat Curții și că perioada în care reclamanții au fost privați de clădirea lor se situează între 9 februarie 1996, data hotărârii Curții Supreme de Justiție și 24 martie 1997, data la care reprezentantul reclamantului a preluat proprietatea asupra clădirii. 54. Curtea consideră că reclamanții au suferit, fără îndoială, un prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 constatat ca urmare a privării de proprietate. Prin urmare, suma solicitată cu titlu de prejudiciu material nu poate fi legată decât de privarea de proprietate suferită de solicitanți după decizia din 9 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție. 55. Curtea constată că, deși au fost reintegrați în dreptul lor de proprietate numai prin decizia administrativă din 21 august 2001 (a se vedea punctul 28), reclamanții au putut beneficia de această sumă. 56. Prin urmare, pentru privarea de proprietate suferită și având în vedere exercitarea de facto menționată anterior, hotărând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41 din Convenție, Curtea consideră că este necesar să se aloce reclamanților 8 000 EUR în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 57. Solicită rambursarea cheltuielilor suportate. 58. Curtea constată că reclamanții nu le-au cuantificat și nici nu le-au justificat. În consecință, Curtea decide să nu aloce reclamanților nicio sumă în acest sens. Interese moratoriu 59. Curtea consideră că este adecvat să stabilească rata moratoriu a dobânzii aplicabilă la 7,25% pe an. PRIN CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil A spus că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a refuzului dreptului de acces la o instanță; A spus că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a afirmat că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune materiale că această sumă va crește cu o dobândă simplă de 7,25% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 21 mai 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
SURPACEANU c. ROUMANIE
(Requête n° 32260/96)
ARRÊT
21 mai 2002
21/08/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Surpaceanu c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 avril 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 32260/96) dirigée contre la Roumanie, introduite par un ressortissant suedois, résidant à Malmö, Constantin Surpaceanu, qui avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 8
janvier 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été également introduite par l'épouse du requérant, Victoria Surpaceanu. Après le décès de celle-ci en janvier 1999, son fils («
le deuxième requérant
»), Traian-Victor Surpaceanu, a déclaré poursuivre la requête devant la Cour, en tant qu'héritier. Le deuxième requérant est aussi ressortissant suédois et réside à Malmö.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, Mme R.
Rizoiu.
3.
Les requérants alléguaient en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 9 février 1996, de reconnaître aux tribunaux la compétence de trancher une action en revendication est contraire à l'article 6 de la Convention. En outre,
les requérants se plaignent que cet arrêt de la Cour suprême de justice, confirmant les décisions de confiscation par l'État, a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n° 1.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article
5
§
2
du
Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 10 octobre 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).
8.
Le 1
er
novembre 2001, la requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour au sein de laquelle une chambre a été constituée.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
9.
Le premier requérant, ressortissant suédois né en 1923, est domicilié à Malmö (Suède). Le deuxième requérant, également ressortissant suédois, né en 1970 est aussi domicilié à Malmö.
10.
En 1969, le premier requérant et son épouse construisirent une maison et un garage sis à Bucarest.
11.
A la suite de l'immigration vers la Suède du premier requérant, le conseil municipal de Bucarest nationalisa, en vertu de la décision du 15
septembre 1987, sans indemnités, la propriété du premier requérant (la
moitié
de
la
maison et du garage).
12.
En 1989, après le départ en Suède de l'épouse du premier requérant, Victoria Surpaceanu, le conseil municipal de Bucarest, en vertu de la décision du 25
juillet
1989, confisqua l'autre moitié de la maison et du garage, accordant des indemnités d'un montant de 38.663 lei roumains. Ni
les motifs ni la base légale de cette privation de propriété ne furent notifiés au premier requérant et à son épouse.
A.
L'action en revendication de propriété
13.
Le 12 juin 1992, le premier requérant et son épouse saisirent le tribunal de première instance du sixième arrondissement de Bucarest d'une action visant à faire constater la nullité des décisions administratives des 15
septembre
1987 et 25 juillet 1989, prises en raison de leur émigration en Suède.
14.
Par jugement du 12 janvier 1993, le tribunal fit droit à leur demande. Le tribunal constata d'abord que les dispositions du décret n° 223/1974 étaient contraires à l'article 17 de la Déclaration Universelle des Droits de l'Homme, à laquelle la Roumanie était partie, à la Constitution de 1965 en vigueur à l'époque, ainsi qu'à l'article 481 du Code civil, selon lequel toute privation de propriété doit poursuivre un but d'utilité publique et s'accompagner d'une juste indemnisation. Le tribunal constata dès lors la nullité des décisions de confiscation.
15.
Le conseil municipal de la ville de Bucarest interjeta appel contre ce jugement, en faisant valoir que les tribunaux n'étaient pas compétents pour examiner la constitutionnalité d'une loi, que les traités internationaux n'avaient pas valeur de loi et que le décret n°
223/1974 avait un caractère de loi spéciale par rapport aux dispositions générales du Code
civil. L'appel fut rejeté par un arrêt du 23 novembre 1993 du tribunal départemental de Bucarest, qui releva qu'il était du ressort des instances judiciaires d'appliquer la loi, en se prononçant, le cas échéant, sur la constitutionnalité d'une loi. Il jugea ensuite que le décret n°
223/1974 était contraire à la Constitution de 1965, à la Déclaration Universelle des Droits de l'Homme et au Code civil et confirma la nullité des décisions de confiscation de la maison des requérants.
16.
En l'absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par la voie du recours ordinaire.
17.
Par procès-verbal du 6 février 1994 le maire du Bucarest ordonna la restitution de la maison et du garage et annula les décisions de confiscation de 1987 et 1989.
18.
Le 22 février 1994, la femme du premier requérant restitua le montant reçu de l'État en vertu de la décision de confiscation du 1989.
19.
Le 23 février 1994, les requérants prirent possession de la maison ainsi qu'il ressort du procès-verbal dressé à cette date. A partir de ce jour, ils commencèrent à acquitter les taxes foncières afférentes à la maison et ils les ont versées jusqu'à maintenant.
20.
Dans son discours tenu en juillet 1994 dans la ville de Satu-Mare, le
Président de la Roumanie demanda à l'administration de ne pas exécuter les décisions de justice dans lesquelles les tribunaux avaient conclu à la nullité des confiscations des biens immobiliers sous le régime communiste.
21.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation du jugement du 12 janvier 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de la confiscation ordonnée en application du décret n° 223/1974. Le procureur général soutint que les requérants avaient été indemnisés pour la confiscation de l'immeuble. Il soutint aussi qu'ils auraient dû contester les décisions de confiscation par la voie du contentieux administratif.
22.
L'audience devant la Cour suprême de justice fut fixée au 26
janvier
1996.
La Cour suprême de justice, à l'issue des débats, mit l'affaire en délibéré au 9
février
1999, enjoignant aux requérants de déposer avant cette date leurs conclusions écrites.
23.
Dans leur mémoire, le premier requérant et sa femme demandèrent le rejet du recours en annulation. Ils faisaient valoir, d'une part, que le décret n°
223/1974 était contraire à la Constitution de 1965. D'autre part, les requérants soutenaient que la Cour suprême de justice avait changé plusieurs fois la jurisprudence en ce qui concernait la confiscation des immeubles et que cette incohérence avait porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques. Quant à l'octroi des indemnisations, les requérants rappelèrent que le premier requérant n'avait jamais été indemnisé et que son épouse avait restitué le montant de l'indemnité. Enfin, les requérants se prévalaient de l'article 21 de la Constitution roumaine de 1991, garantissant le libre accès à la justice sans aucune limite.
24.
Par arrêt du 9 février 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 12 janvier 1993 et rejeta l'action en revendication. Elle constata d'abord que l'État était devenu propriétaire de la maison par l'effet de deux décisions de confiscation. La Cour releva qu'à la suite de l'abrogation de la loi n° 1/1967 sur le contentieux administratif, les intéressés ne disposait plus du cadre légal pour contester en justice ces décisions de confiscation, et jugea que, dès lors, les instances judiciaires inférieures avaient outrepassé leurs compétences judiciaires en examinant leur demande. La Cour indiqua enfin que les intéressés avaient la possibilité d'obtenir réparation pour la confiscation en application de la loi
n° 112/1995. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'État s'était approprié abusivement.
B.
Développements postérieurs à l'arrêt de la Cour suprême de justice
25.
Le 4 mars 1996, les requérants déposèrent une demande de restitution auprès de la commission administrative pour l'application de la loi n° 112/1995 (ci-après «
la commission administrative
») du sixième arrondissement de Bucarest. Ils firent valoir qu'ils avaient été dépossédés de leur bien en 1987 et 1989, en vertu du décret de confiscation n°
223/1974, que le tribunal de première instance de Bucarest, dans son jugement définitif du 12 janvier 1993, avait jugé cette privation de propriété illégale et qu'ils étaient dès lors en droit de se voir réintégrer dans leur droit de propriété sur l'ensemble de la maison.
La commission ne répondit pas à cette demande des requérants.
26.
Le 24 mars 1997, le mandataire des requérants forma auprès de la mairie de Bucarest une demande en restitution des clefs de l'immeuble, au motif que la personne qui l'avait habité en tant que locataire, jusqu'au 27
février 1997, l'avait quitté.
27.
Le 24 mars 1997, la mairie fit droit à la demande du mandataire et ne restitua que les clefs de l'immeuble.
28.
Le 23 avril 2001, les requérants, en vertu de l'article 21 de la loi n°
10/2001 notifièrent à la mairie de Bucarest leur demande de se voir restituer la maison et le garage, objets de la présente requête.
29.
Le 23 novembre 2001 les requérants informèrent la Cour que, à la suite à ladite notification, la mairie de Bucarest leur avait restitué la maison et le garage par décision administrative du 24 mars 2001. Ils demandèrent aussi à la Cour de tenir compte dans son arrêt de la contre-valeur du défaut de jouissance de la maison.
II.
30.
Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n°
28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44).
31.
Les dispositions pertinentes du décret n° 223/1974 de nationalisation des certains immeubles se lisent ainsi
:
Article I
«
Dans la République Socialiste de Roumanie, les immeubles, constructions et terrains ne peuvent être détenus en propriété que par les personnes physiques qui ont leur domicile dans le pays.
»
Article II
«
Ceux qui ont fait des demandes de départ du pays définitivement à l'étranger, doivent aliéner leurs immeubles, jusqu'à la date du départ. L'aliénation doive être faite en faveur de l'État (...). Les immeubles appartenant aux personnes qui ont quitté frauduleusement le pays, ou aux personnes qui ne sont pas rentrées dans les délais légaux, deviennent propriété de l'État roumain sans aucun dédommagement. (...)
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
32.
D'après les requérants, l'arrêt du 9 février 1996 de la Cour suprême de justice a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
33.
Dans leur mémoire, les requérants font valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l'article 21 de la Constitution roumaine et à l'article 3 du code civil roumain, qui régit le déni de justice. En outre, ils font valoir que l'affirmation de la Cour suprême de justice, selon laquelle le requérant n'était pas propriétaire du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours en annulation, à savoir l'absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige.
34.
Le Gouvernement admet que les requérants se sont vus opposer un refus d'accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et qu'en tout cas il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs.
35.
La Cour rappelle que dans l'affaire
Brumărescu c. Roumanie
(§§
61
‑
62), elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1, au motif que l'annulation d'un arrêt définitif est contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a également décidé que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreignait l'article 6 § 1 de la Convention.
36.
La Cour estime que rien en l'espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l'affaire
Brumărescu
. Dès lors, la Cour estime qu'en appliquant de la sorte les dispositions régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit des requérants à un procès équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
37.
De surcroît, l'exclusion par la Cour suprême de justice, de l'action en revendication des requérants de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention (voir arrêt
Brumărescu c. Roumanie,
38.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 sur ces deux points.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1 À LA CONVENTION
39.
Les requérants se plaignent que l'arrêt de la Cour suprême de justice a porté atteinte à leur droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l'article
1 du Protocole n° 1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
40.
Les requérants estiment que l'arrêt de la Cour suprême de justice qui a jugé que leur bien appartenait à l'État et a annulé le jugement définitif du 12
janvier
1993, a constitué une ingérence dans leur droit au respect de leurs biens, ingérence qui ne poursuivait pas un but d'utilité publique.
41.
Les requérants demandent à la Cour de constater qu'ils ont subi le défaut de jouissance depuis la date de l'expropriation (date de l'arrêt de la Cour suprême de justice) jusqu'au 28
août 2001, date de la restitution de la maison et du garage.
42.
Le Gouvernement estime qu'en rendant son jugement du 12
janvier
1993 le tribunal de première instance de Bucarest a méconnu sa propre compétence et que la Cour suprême de justice n'a fait que rétablir la légalité en constatant que l'immeuble n'appartenait pas aux requérants, mais à l'État. Le Gouvernement ajoute que les requérants auraient pu bénéficier des mesures réparatrices de la loi n° 112 de 1995, selon laquelle les personnes qui se sont vu priver par l'État, en vertu d'un titre, de leurs biens immeubles à destination de logement, peuvent être rétablies dans leur droit de propriété, si elles habitent toujours le logement confisqué ou bien se voir octroyer une indemnisation.
43.
Le Gouvernement estime que la période pendant laquelle les requérants ont été privés de leur bien se situe entre le 9 janvier 1996, date de l'arrêt de la Cour suprême de justice qui constitue l'acte litigieux, et le 24
mars 1997, date à laquelle le mandataire des requérants a pris possession de l'immeuble.
44.
La Cour observe que le 4 mars 1996, les requérants avaient demandé à la commission administrative la restitution de l'appartement et du garage. Ladite commission n'a même pas examiné la demande des requérants.
45.
La Cour rappelle que le droit de propriété des requérants sur le bien en litige a été établi par un arrêt définitif du 12 janvier 1993 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. D'ailleurs, les requérants ont pu jouir de leur bien en toute tranquillité, en tant que propriétaires légitimes, du 23
février 1994 (date de leur mise en possession) jusqu'au 9
février
1996
(date de l'arrêt de la Cour suprême de justice) et
de facto
entre le 24 mars 1997, lorsque la mairie leur a remis les clefs de la maison et 28 août 2001 lorsqu'ils se sont vus réintégrer dans leur droit de propriété par suite de la décision du 24 mars 2001, de la mairie de Bucarest (ci
‑
dessus
§
28). Ils s'acquittèrent également des taxes et des impôts immobiliers afférents à ce bien, même pour la période du 24
mars
1997 jusqu'à ce jour.
Les requérants avaient donc un bien, au sens de l'article 1 du Protocole
n°1 (voir arrêt
Brumărescu c. Roumanie
, § 70).
46.
La Cour relève ensuite que l'arrêt de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif du 12 janvier 1993 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l'État. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire
Brumărescu
. La Cour estime donc que l'arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet de priver les requérants de leur bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1er (voir arrêt
Brumărescu
c.
Roumanie
, §§
73-74). Or, aucune justification n'a été fournie par le Gouvernement défendeur quant à la situation ainsi créée.
47.
La Cour en conclut que les requérants ont été privés de la propriété de leur bien depuis 9 février 1996 et d'un titre valable de propriété à partir du 24 mars 1997, au total plus de cinq ans sans qu'ils aient perçu de dédommagement.
48.
Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre a été rompu entre le 9 février 1996 et 21 août 2001 et que les requérants ont subi un préjudice jusqu'à cette dernière date.
49.
Dès lors, la Cour arrive à la conclusion qu'il y a eu violation de l'article
1er du Protocole n° 1 à la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
50.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommages
51.
Les requérants revendiquent l'indemnisation de leur dommage matériel. Pour le préjudice moral, ils ont renoncé à l'octroi des dédommagements à ce titre.
52.
A titre principal, les requérants sollicitent la contre-valeur du défaut de jouissance du bien litigieux, entre 1990 et la restitution. Ils sollicitent une somme correspondant à la valeur actuelle du contrat de bail, à savoir, selon le rapport d'expertise qu'ils ont soumis à la Cour, 42 410 euros («
EUR
»).
53.
Le Gouvernement soutient en premier lieu que l'octroi d'une somme au titre du dommage matériel pour le défaut de jouissance du bien serait injuste, puisque les requérants sont déjà propriétaires des biens. En tout état de cause, le Gouvernement estime que la valeur de marché du bail est celle établie par l'expertise réalisée par l'expert désigné par le tribunal, selon le rapport qu'il a soumis à la Cour et que la période pendant laquelle les requérants ont été privés de leur immeuble se situe entre le 9 février 1996, date de l'arrêt de la Cour suprême de justice et le 24 mars 1997, date à laquelle le mandataire des requérants a pris possession de l'immeuble.
54.
La Cour estime que les requérants ont incontestablement subi un préjudice matériel en relation directe avec la violation de l'article 1 du Protocole n° 1 constatée en raison de la privation de la propriété subie. Par conséquent, la somme réclamée au titre de préjudice matériel ne peut être liée qu'à la privation de propriété subie par les requérants après la décision du 9 février 1996 de la Cour suprême de justice.
55.
La Cour note que bien qu'ils se soient vus réintégrer dans leur droit de propriété seulement par la décision administrative du 21 août 2001 (ci
‑
dessus § 28), les requérants ont pu jouir
de facto
du bien à partir du 24
mars 1997.
56.
Dès lors, pour la privation de propriété subie, et compte tenu de la jouissance
de facto
susmentionnée, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour estime qu'il y a lieu d'allouer aux requérants 8 000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
57.
Les requérants réclament le remboursement des frais exposés.
58.
La Cour observe que les requérants ne les ont ni quantifiés ni justifiés. En conséquence, la Cour décide de n'allouer aux requérants aucune somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
59.
La Cour juge approprié de fixer le taux d'intérêt moratoire applicable à 7,25
% l'an.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence d'un procès équitable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du refus du droit d'accès à un tribunal ;
3.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention
;
4.
Dit
a)
que l
'
État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage matériel
;
b)
que ce montant sera à majorer d
'
un intérêt simple de 7,25
% l
'
an à compter de l
'
expiration dudit délai et jusqu
'
au versement
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 mai 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président