CtEDO 02.07.2002 AI

AFFAIRE BUDESCU ET PETRESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
02.07.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Exception préliminaire rejetée (victime);Violation de l'art. 6-1 (refus du droit d'accès à un tribunal);Violation de l'art. 6-1 (absence de procès équitable);Non-lieu à examiner l'art. 13;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AFFAIRE BUDESCU ET PETRESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA

CAUZA

BUDESCU ȘI PETRESCU c. ROMÂNIA

(Cerere n° 33912/96)

Această versiune a fost corectată conform articolului 81 din regulamentul Curții pe 9

iulie

2002

2 iulie 2002

02/10/2002

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul

44 §

2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.

În cauza Budescu și Petrescu c. România,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), întrunită în cameră compusă din

:

Domnii

J.-P.

Costa

,

președinte

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

Doamna

A.

Mularoni

,

judecători

,

și din Doamna

S.

Dollé

,

grefier de secțiune

,

După deliberările din camera consiliilor pe 11 iunie 2002,

Pronunță hotărârea care urmează

:

1.

La origine acestei cauze se află o cerere (n° 33912/96) îndreptată împotriva României și prin care două cetățene ale acestui stat, Doamna

Maria

Budescu și Doamna

Maria Alexandra Mirela Petrescu („

reclamantele

"), aveau sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („

Comisia

") pe 19 septembrie 1996 conform articolului 25 anterior al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („

Convenția

").

1

2.

Reclamantele sunt reprezentate în fața Curții de Doamna

M.

Vasilescu, avocat la București. Guvernul român („

Guvernul

") este reprezentat de agentul acestuia, Doamna

3.

Reclamantele se plângeau în special de refuzul Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea sa din 7 mai 1996, de a recunoaște tribunalelor competența de a judeca o acțiune de revendicare, pe care o estimează contrară articolelor 6 și 13 din Convenție. De altfel,

ele se plângeau că aceasta hotărâre adusese atingere dreptului la respectul bunurilor lor, conform articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție.

4.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1

noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului n° 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul n° 11).

_______________

1.

Corectat pe 9 iulie 2002. Textul anterior al hotărârii era formulat astfel

:

1

La origine acestei cauze se află o cerere (n° 33912/96) îndreptată împotriva României și prin care două cetățene ale acestui stat, Doamna

Maria

Budescu și Doamna

Maria

Mihaela Petrescu („

reclamantele

"), aveau sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („

Comisia

") pe 19 septembrie 1996 conform articolului 25 anterior al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („

Convenția

").

"

5.

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul

52

§

1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

6.

Prin decizie din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

7.

Atât reclamantele, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (articolul

59

§

1 din regulament).

8.

Pe 1

noiembrie 2001, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 din regulamentul Curții). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua remaniată (art. 52 § 1).

I.

9.

Reclamantele s-au născut respectiv în 1903 și 1931 și locuiesc la București. A doua reclamantă este fiica primei reclamante.²

10.

În 1937, prima reclamantă și soțul ei au devenit proprietari ai unui bun imobil situat la București și compus dintr-un clădire cu trei apartamente și un teren de 470 m

2

.

11.

În 1950, Statul a luat posesia binului respectiv în virtutea decretului de naționalitate n°

92/1950.

12.

Într-o dată nespecificată, societatea de stat H. a încheiat cu reclamantele un contract de chirie pentru apartamentul n° 2, situat la etajul clădirii.

A.

Prima acțiune de revendicare

13.

Pe 14 aprilie 1993, prima reclamantă a sesizat tribunalul de primă instanță al secției 1 din București cu o acțiune de revendicare a imobilului. Ea susținea că în virtutea decretului n°

92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționate. Sau, soțul ei, M.B., din care moștenise, era inginer constructor la momentul naționalității. Ea estima deci că imobilul lor fusese ilegal naționalizat.

_______________

2.

Corectat pe 9 iulie 2002. Textul anterior al hotărârii era formulat astfel

:

9.

Reclamantele s-au născut respectiv în 1903 și 1932 și locuiesc la București. A doua reclamantă este fiica primei reclamante.

"

14.

Într-o dată nespecificată, a doua reclamantă a formulated o cerere de intervenție în principal și a cerut că imobilul în litigiu să fie restituit în comun ei și mamei sale, în calitate de moștenitoare ale lui M.B.

15.

Prin sentință din 12 ianuarie 1995, tribunalul a admis mai întâi cererea de intervenție a celei de-a doua reclamante. Observând apoi că fusese o eroare că imobilul fusese naționalizat, el a judecat că Statul nu achizisionase legal dreptul de proprietate și că, prin urmare, reclamantele erau proprietarele legitime ale imobilului.

16.

Primăria Bucureștiului a apelat această sentință. Apelul ei a fost respins printr-o decizie pronunțată de tribunalul județean al Bucureștiului pe 12

mai

1995.

17.

În absența unui recurs, sentința din 12 ianuarie 1995 a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi mai atacată prin căile de atac ordinare.

18.

Pe 21 august 1995 primarul orașului Bucureșți a ordonat restitutionarea reclamantelorului imobilului lor și, pe 16 octombrie 1995, întreprinderea H., manager a casei, s-a conformat. La această dată, reclamantele au încetat plata chiriei datorate pentru apartamentul pe care îl ocupau în casă, și au început să achite impozitele funciare afferente bunului.

B.

Recurul de anulare

19.

Într-o dată nespecificată, procurorul general al României a format în fața Curții Supreme de Justiție un recurs de anulare împotriva sentinței din 12 ianuarie 1995, pe motiv că judecatorii depășiseră competența lor examinând legalitatea aplicării decretului n° 92/1950.

20.

Prin hotărâre din 7 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recurul de anulare, a anulat sentința din 12 ianuarie 1995 și, pe fond, a respins acțiunea de revendicare a reclamantelorului. Ea a judecat că aplicarea decretului n°

92/1950 nu putea fi controlată de instanțe și că, prin urmare, primii judecatori depășiseră competența puterii legislative constatând că reclamantele erau adevăratele proprietare ale bunului în litigiu. Curtea a subliniat în final că, în orice caz, legi noi urmau să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care Statul le expropriase cu abuz. Serviciile fiscale informaseră reclamantele că din 1997, imobilul în cauză urma să fie reintegrat în patrimoniul Statului.

C.

Acțiunea de restitution a imobilului pe baza legii n° 112/1995

22.

Într-o dată nespecificată, reclamantele au depus o cerere de restitution a imobilului lor la comisia administrativă pentru aplicarea legii n° 112/1995 (în continuare „

comisia administrativă

") din Bucureșți. Eles invocau că fusesera ilegal desposedatate, bazandu-se pe sentința tribunalului de primă instanță al secției 1 din Bucureșți din 12 ianuarie 1995, prin care obținuseră câștig de cauză în prima lor acțiune de revendicare.

23.

Pe 6 martie 1997, Statul a vândut unu din apartamentele imobilului lor fostilor locatari. Pe 20 martie 1997, a vândut un al doilea apartament altor locatari ai casei, în ciuda faptului că reclamantele informaseră primăria Bucureștiului că un litigiu privind dreptul lor de proprietate pe imobilul respectiv era în curs.

24.

Prin decizie din 7 septembrie 1998, comisia administrativă a restituit reclamantelorului apartamentul n° 2, în care locuiau în calitate de locatari, și un teren de 371,26 m

2

, aferent imobilului respectiv. Comisia a respins cererea lor pentru restul, fără a le acorda o indemnizație totuși. În absență de recurs, această decizie a devenit definitivă.

25.

Într-o dată nespecificată, reclamantele au cerut comisiei administrative să precizeze suprafața apartamentului pe care li se restituitase prin decizia din 7 septembrie 1998. În special, eles cereau comisiei să precizeze că apartamentul respectiv cuprindea de asemenea un pod, pe care cereau restitutionarea.

26.

Pe 7 iunie 2000, comisia administrativă a admis cererea lor. Pe ordin al primarului Bucureștiului, reclamantelorului li se restituitase apartamentul n°

2, așa cum era determinat de deciziile din 7

septembrie

1998 și 7

iunie

2000.

D.

Acțiunile de anulare a contractelor de vânzare a imobilului fostilor locatari

27.

Pe 8 februarie 2002, reclamantele au introdus în fața tribunalului secției 1 din Bucureșți două acțiuni de anulare a contractelor prin care apartamentele n

os

1 și 3 ale imobilului lor, situate la subsol și parter, fusesera vândute fostilor locatari. Conform informațiilor furnizate de părți, aceste acțiuni sunt în curs în fața tribunalului de primă instanță din Bucureșți.

II.

28.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea

Brumărescu c. România

([MC], n°

28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44).

I.

Asupra excepției preliminare a guvernului

29.

Conform Guvernului, faptele noi interveniți după decizia privind admisibilitatea din 10 octombrie 2000, și anume încheierea acțiunii de restitution a imobilului pe baza legii n° 112/1995, aduc, pentru reclamante, pierderea calității de victime, conform articolului 34 din Convenție.

30.

Reclamantele invită Curtea să continue examinarea cauzei. Eles invocau că fusesera private de bunul lor și că la ora actuală, li se restituitase doar o parte. Eles subliniază de asemenea că, deși informaseră primăria că introducesera o acțiune de restitution a imobilului lor și că această acțiune era în curs în fața autorităților competente, Statul a vândut două din apartamentele imobilului lor fostilor locatari. Eles estimează deci că decizia administrativă din 7

septembrie

1998, chiar și după ce a fost amendată pe 7

iunie

2000, nu putea să le lipească de calitatea de victime, pe care o avuseră și continuă să o aibă.

31.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă să-i lipsească calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau implicit, și apoi remediat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, hotărârea Ludi c. Elveția din 15

iunie 1992, seria A n° 238, p. 18, §

34). Sau, ea constată în speță că, deși acțiunea de restitution introdusă de reclamante pe baza legii n° 112/1995 a fost parțial admisă, rămâne că la ora actuală eles nu pot încă să bucure întregul bunului lor, Statul avandu-i vândut o parte terților. Curtea constată de asemenea că reclamantelorului nu li se acordase nicio indemnizație pentru partea imobilului care nu li fusese restituite.

Prin urmare, decizia comisiei administrative din 7

septembrie

1998, chiar și amendată pe 7 iunie 2000, nu poate în nicio caz șterge în totalitate consecințele hotărârii precitate a Curții Supreme de Justiție pentru bucuria, de către reclamante, a dreptului lor de proprietate.

În plus, Curtea observă că revendicările reclamantelorului nu se limitează la ingerință, prin hotărârea Curții Supreme de Justiție, în dreptul lor de proprietate, ci privesc de asemenea încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție de această hotărâre.

Sau, reclamantele pot fără îndoială se pretinde victime din faptul anulării unei decizii judiciare definitive în favorul lor și al constatării că tribunalele nu erau competente să examineze acțiuni de revendicare, cum era cea pe care o introducesera (cf.

mutatis mutandis

, hotărâre

Brumărescu

c. România

precitată, § 50).

32.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamantele pot se pretinde victime ale încălcărilor Convenției pe care le alegau, conform articolului 34 din Convenție.

De aceea, este vorba de respingerea excepției Guvernului.

II.

Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție

33.

Conform reclamantelorului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede

:

Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor ei de caracter civil (...)

"

34.

Guvernul admite că hotărârea Curții Supreme de Justiție a lipsit reclamantele de dreptul lor de acces la o instanță, dar susține că această intruziune ar fi fost scurtă și că în orice caz era justificată pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separației puterilor. El invocă de asemenea că legea

n°112/1995, intră în vigoare pe 29 ianuarie 1996, era destinată precis să repare abuzurile comise de fostul regim comunist.

35.

Reclamantele afirmă că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate echivalează cu a nega dreptul la o instanță, în încălcare a articolului 6 din Convenție. Reclamantele invocă de asemenea că au introdus o cerere de restitution pe baza

legii n°112/1995, conform indicațiilor Guvernului, dar că o asemenea cale nu s-a încheiat decât cu recuperarea parțială a bunului lor.

36.

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 7 mai 1996 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

37.

Curtea reamintește că în cauza

Brumărescu

precitată (§§ 61-62), ea a concluzionat asupra încălcării articolului 6 § 1 din Convenție pe motiv că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului siguranței juridice. De asemenea a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigii care iau, ca în prezenta cauza, o revendicare imobiliară, încalcă art. 6 § 1 din Convenție.

38.

Curtea observă că nimic în speță nu permite distingere pe acest punct prezenta cauza de cauza

Brumărescu

precitată. De aceea, ea estimează că aplicând în felul acesta dispozițiile articolului 330 al Codului de procedură civilă care reglementează recurul de anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prin decizia ei din 7 mai 1996 principiul siguranței raporturilor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantelorului la un proces echitabil conform articolului 6 § 1 din Convenție.

39.

De altfel, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamantelorului din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

De aceea, a fost încălcarea articolului 6 § 1 pe aceste două puncte.

III.

Asupra pretinsei încălcări a articolului 13 din Convenție

40.

Reclamantele estimează că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a judeca o acțiune de revendicare constituie de asemenea o încălcare a dreptului lor la un recurs efectiv, conform articolului 13 din Convenție, care prevede în felul următor

:

art. 13

„ Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. "

41.

Guvernul estimează că garanțiile articolului 13 din Convenție se găsesc absorbite în speță de cele ale articolului 6 din Convenție.

42.

Curtea reamintește că, atunci când dreptul revendicat este un drept de caracter civil, art. 6 § 1 constituie o

lex specialis

în raport cu articolul

13, ale cărei garanții se găsesc absorbite de această. Din moment ce a examinat revendicările reclamantelorului pe terenul articolului 6 § 1 precitat, ea nu estimează necesar să se plaseze în plus pe terenul articolului 13 (cf. hotărâre

Kudla c. Polonia

[MC], n° 30210/96, 26

octombrie

IV.

Asupra pretinsei încălcări a articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție

43.

Reclamantele estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție a adus atingere dreptului lor la respectul bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul n° 1 la Convenție, care este formulat astfel

:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile de mai sus nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosul bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau a amenzilor.

"

44.

Guvernul admite că, în prezenta cauza, a fost o atingere la dreptul de proprietate al reclamantelorului, s-a agit de o situație de fapt similară cu cea a cauzei

Brumărescu c. România

precitată.

45.

Reclamantele

estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție judecând că proprietatea lor aparținea Statului și anulând sentința definitivă din 12 ianuarie 1995, constituie o privare din dreptul lor la respectul bunurilor lor, care nu urmărește un scop de utilitate publică și pentru care eles

nu au primit nicio indemnizație

. De altfel, eles subliniază că în urma hotărârii, Statul a vândut terților două din apartamentele imobilului în litigiu.

Eles invocă în final că, pentru apartamentul n° 2 pe care îl ocupă, au trebuit să achite o chirie până pe 7

septembrie

1998, data la care comisia administrativă li-l restituise, și că acest prejudiciu nu fusese în nicio caz remediat de Stat.

46.

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamantelorului asupra bunului în litigiu a fost stabilit de sentința definitivă din 12 ianuarie 1995 și constată că dreptul recunoscut în felul acesta nu era revocabil. Reclamantele aveau deci un bun, conform sensului articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție (a se vedea hotărâre

Brumărescu

precitată, § 70).

47.

Curtea constată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă și a spus că Statul era proprietarul legitim al bunului în litigiu. Ea consideră că această situație este, chiar dacă nu identică, cel puțin analogă cu cea a reclamantului în cauza

Brumărescu

. Curtea estimează deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut pentru efect în prezenta cauza de a-i lipsi pe reclamante de bunul lor, conform sensului celei de-a doua fraze din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul n° 1 (a se vedea hotărâre

Brumărescu

precitată, §§

73

74). Sau, nicio justificare nu a fost furnizată de către guvernul pârât privind situația creată în felul acesta.

În plus, Curtea constată că reclamantele, cărei li se restituitase o parte a imobilului lor ca urmare a unei a doua acțiuni pe baza legii n°

112/1995, se găsesc încă private de restul bunului lor de acum mai bine de cincizeci de ani. Curtea constată de asemenea că nu au perceput nicio indemnizație reflectând valoarea reală a acestuia, și că eforturile pe care le-au depus pentru a recupera în totalitate proprietatea lor sunt, la data de astazi, rămase în van.

48.

În aceste condiții, chiar și în ipoteza că ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că echilibrul just între cerințele interesului general al comunității și imperativii salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt, și că reclamantele au suportat și continuă să suporte o povară specială și exorbitantă.

De aceea, a fost și continuă a fi o încălcare a articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție.

V.

Asupra aplicării articolului 41 DIN CONVENȚIE

49.

Conform articolului 41 din Convenție,

Dacă Curtea declară că a fost o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite să șteargă decât parțial consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

"

A.

Prejudicii materiale

50.

Reclamantele

solicită restitutionarea în natură a părții imobilului lor care nu li a fost restituite prin decizia comisiei administrative din 7 septembrie 1998. Subsidiar, eles solicită acordarea unei sume corespunzând valorii actuale a acesteia, și anume, conform unui raport de expertiză depus la Cură, 3 834 milioane lei români („

ROL

"), respectiv 164 624 euro („

EUR ").

51.

Guvernul estimează că sumele cerute de reclamante cu titlu de deschidere materială sunt exagerate. La acest privitor, el susține că valoarea de piață a apartamentelor de parter și subsol ale imobilului reclamantelorului se ridică, conform unui raport de expertiză omologat de tribunalul competent, la 91 554 USD, și că valoarea terenului aferent se ridică, conform aceluiași raport de expertiză, la 33 473 USD, respectiv un total de 125 027 USD. Subsidiar, Guvernul subliniază că în virtutea jurisprudenței constante a organelor Convenției, ar fi drept reclamantelorului să li se acordeze o deschidere unui montant mai mic decât valoarea de piață a imobilului lor.

52.

Reclamantele estimează că doar o deschidere corespunzând valorii actuale a imobilului lor le-ar plasa, pe cât posibil, în situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 din Protocolul

n° 1 din Convenție nu fusesera neglijate.

53.

Curtea constată că reclamantele li s-a restituitase deja apartamentul n° 2 al imobilului lor, în virtutea deciziei administrative din 7 septembrie 1998, amendată pe 7 iunie 2000. În aceste circumstanțe, ea estimează că restitutionarea reclamantelorului a restul imobilului lor le-ar plasa, pe cât posibil, în situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 din Protocolul

n° 1 nu fusesera neglijate.

Aceasta este fără prejudiciul oricărei revendicări pe care ar putea o avea proprietarii actuali asupra proprietății apartamentelor n

os

1 și 3, revendicare care ar ține de tribunalele interne.

54.

În absență pentru statul pârât de a proceda la o asemenea restitutionare în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, Curtea hotărăște că va trebui să verseze reclamantelorului, pentru prejudiciu material, valoarea actuală a părții imobilului care nu li a fost restituite.

55.

Cât la determinarea montantului acestei indemnități, Curtea constată diferența importantă care separă metodele de calcul folosite la acest scop de experții desemnați de părțile la litigiu.

Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare la București, Curtea estimează valoarea de piață actuală a părții nerestituităa casei și a terenului aferent la 140 617

EUR.

Montantul indemnităților pe care Guvernul ar trebui să le plătească reclamantelorului se ar ridica deci la 140 617 EUR. Acest montant trebuie convertit în lei români la cursul aplicabil la data din reglementare.

B.

Prejudicii morale

56.

Reclamantele solicită de asemenea 50 000 USD, respectiv 53 940 EUR, pentru prejudiciul moral suferit din cauza „

stresului psihic la care au fost supuse timp de cincizeci de ani

", atunci când erau locatari în propria casă, precum și pentru umilința care le-a fost infligată de Curtea Supremă de Justiție, care le-a lipsit o a doua oară de bunul lor.

57.

Guvernul nu face nicio observație pe acest punct.

58.

Curtea consideră că evenimentele în cauza au dus la intruziuni grave în dreptul reclamantelorului la respectul bunurilor lor și în dreptul lor la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 14 000 EUR ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Acest montant trebuie convertit în lei români la cursul aplicabil la data din reglementare.

C.

Dobânzi întârziere

59.

Sumele acordate fiind libellate în euro, Curtea judecă oportun să fixeze o rată de dobândă întârziere de 7,25

% pe an.

1.

Respinge

excepția preliminară a Guvernului

;

2.

Declară

că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție

din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță

;

3.

Declară

că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție

din cauza absenței unui proces echitabil

;

4.

Declară

că nu este necesar să se examineze revendicarea pe baza articolului 13 din Convenție

;

5.

Declară

că a fost o încălcare a articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție

;

6.

Declară

că statul pârât trebuie să restituie în comun reclamantelorului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, partea imobilului care nu li a fost deja restituite în virtutea deciziei administrative din 7 septembrie 1998, amendată pe 7 iunie 2000

;

7.

Declară

că în absență a unei asemenea restitutionări, statul pârât trebuie să verseze în comun reclamantelorului, în același termen de trei luni, 140

617

EUR (o sută patruzeci de mii șase sute șaptesprezece euro) pentru prejudiciu material, a fi convertit în lei români la cursul aplicabil la data din reglementare

;

3

8.

Declară

că statul pârât trebuie să verseze în comun reclamantelorului, în același termen de trei luni, 14 000 EUR (paisprezece mii euro) pentru prejudiciu moral, a fi convertit în lei români la cursul aplicabil la data din reglementare

;

_______________

3.

Corectat pe 9 iulie 2002. Punctul n

o

7 al dispozitivului era lipsă în textul anterior al hotărârii.

9.

Declară

că montanturile indicate sub (7) și (8) vor fi majorate

cu o dobândă simplă de 7,25

% pe an de la

expirarea acelorași termene și până

la plată

;

10.

Respinge

cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.

Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2

iulie

2002 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-07-09
0,96
AFFAIRE BALANESCU c. ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE BĂLĂNESCU c. ROUMANIE (Requête n° 35831/97) ARRÊT STRASBOURG 9 juillet 2002 DÉFINITIF 09/10/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des reto
CtEDO 2003-09-30
0,96
AFFAIRE TODORESCU c. ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE TODORESCU c. ROUMANIE (Requête n o 40670/98) ARRÊT STRASBOURG 30 septembre 2003 DÉFINITIF 30/12/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des
CtEDO 2002-12-03
0,96
AFFAIRE SMOLEANU c. ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE SMOLEANU c. ROUMANIE (Requête n o 30324/96) ARRÊT STRASBOURG 3 décembre 2002 CETTE AFFAIRE A ÉTÉ RENVOYÉE DEVANT LA GRANDE CHAMBRE, QUI A RENDU SON ARRÊT LE 6 avril 2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les condit
CtEDO 2002-12-03
0,96
AFFAIRE LINDNER ET HAMMERMAYER c. ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE LINDNER ET HAMMERMAYER c. ROUMANIE (Requête n o 35671/97) ARRÊT STRASBOURG 3 décembre 2002 CETTE AFFAIRE A ÉTÉ RENVOYÉE DEVANT LA GRANDE CHAMBRE, QUI A RENDU SON ARRÊT LE 6 avril 2006 Cet arrêt deviendra définitif d
CtEDO 2002-07-09
0,96
AFFAIRE CRETU c. ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE CRETU c. ROUMANIE (Requête n o 32925/96) ARRÊT STRASBOURG 9 juillet 2002 DÉFINITIF 09/10/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouch
Sursă