AFFAIRE BUDESCU ET PETRESCU c. ROUMANIE

La origine acestei cauze se află o cerere (n° 33912/96) îndreptată împotriva României și prin care două cetățene ale acestui stat, Doamna Maria Budescu și Doamna Maria Alexandra Mirela Petrescu („ reclamantele "), aveau sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („ Comisia ") pe 19 septembrie 1996 conform articolului 25 anterior al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („ Convenția "). 1

Reclamantele sunt reprezentate în fața Curții de Doamna M. Vasilescu, avocat la București. Guvernul român („ Guvernul ") este reprezentat de agentul acestuia, Doamna C. I. Tarcea.

Reclamantele se plângeau în special de refuzul Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea sa din 7 mai 1996, de a recunoaște tribunalelor competența de a judeca o acțiune de revendicare, pe care o estimează contrară articolelor 6 și 13 din Convenție. De altfel, ele se plângeau că aceasta hotărâre adusese atingere dreptului la respectul bunurilor lor, conform articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului n° 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul n° 11). _______________ 1. Corectat pe 9 iulie 2002. Textul anterior al hotărârii era formulat astfel : „ 1 La origine acestei cauze se află o cerere (n° 33912/96) îndreptată împotriva României și prin care două cetățene ale acestui stat, Doamna Maria Budescu și Doamna Maria Mihaela Petrescu („ reclamantele "), aveau sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („ Comisia ") pe 19 septembrie 1996 conform articolului 25 anterior al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („ Convenția "). "

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

Prin decizie din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantele, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 din regulamentul Curții). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua remaniată (art. 52 § 1). PE FAPT I.

În 1937, prima reclamantă și soțul ei au devenit proprietari ai unui bun imobil situat la București și compus dintr-un clădire cu trei apartamente și un teren de 470 m 2 .

În 1950, Statul a luat posesia binului respectiv în virtutea decretului de naționalitate n° 92/1950.

Într-o dată nespecificată, societatea de stat H. a încheiat cu reclamantele un contract de chirie pentru apartamentul n° 2, situat la etajul clădirii. A. Prima acțiune de revendicare

Pe 14 aprilie 1993, prima reclamantă a sesizat tribunalul de primă instanță al secției 1 din București cu o acțiune de revendicare a imobilului. Ea susținea că în virtutea decretului n° 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționate. Sau, soțul ei, M.B., din care moștenise, era inginer constructor la momentul naționalității. Ea estima deci că imobilul lor fusese ilegal naționalizat. _______________ 2. Corectat pe 9 iulie 2002. Textul anterior al hotărârii era formulat astfel : „ 9. Reclamantele s-au născut respectiv în 1903 și 1932 și locuiesc la București. A doua reclamantă este fiica primei reclamante. "

Într-o dată nespecificată, a doua reclamantă a formulated o cerere de intervenție în principal și a cerut că imobilul în litigiu să fie restituit în comun ei și mamei sale, în calitate de moștenitoare ale lui M.B.

Prin sentință din 12 ianuarie 1995, tribunalul a admis mai întâi cererea de intervenție a celei de-a doua reclamante. Observând apoi că fusese o eroare că imobilul fusese naționalizat, el a judecat că Statul nu achizisionase legal dreptul de proprietate și că, prin urmare, reclamantele erau proprietarele legitime ale imobilului.

Primăria Bucureștiului a apelat această sentință. Apelul ei a fost respins printr-o decizie pronunțată de tribunalul județean al Bucureștiului pe 12 mai 1995.

În absența unui recurs, sentința din 12 ianuarie 1995 a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi mai atacată prin căile de atac ordinare.

Pe 21 august 1995 primarul orașului Bucureșți a ordonat restitutionarea reclamantelorului imobilului lor și, pe 16 octombrie 1995, întreprinderea H., manager a casei, s-a conformat. La această dată, reclamantele au încetat plata chiriei datorate pentru apartamentul pe care îl ocupau în casă, și au început să achite impozitele funciare afferente bunului. B. Recurul de anulare

Într-o dată nespecificată, procurorul general al României a format în fața Curții Supreme de Justiție un recurs de anulare împotriva sentinței din 12 ianuarie 1995, pe motiv că judecatorii depășiseră competența lor examinând legalitatea aplicării decretului n° 92/1950.

Prin hotărâre din 7 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recurul de anulare, a anulat sentința din 12 ianuarie 1995 și, pe fond, a respins acțiunea de revendicare a reclamantelorului. Ea a judecat că aplicarea decretului n° 92/1950 nu putea fi controlată de instanțe și că, prin urmare, primii judecatori depășiseră competența puterii legislative constatând că reclamantele erau adevăratele proprietare ale bunului în litigiu. Curtea a subliniat în final că, în orice caz, legi noi urmau să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care Statul le expropriase cu abuz. Serviciile fiscale informaseră reclamantele că din 1997, imobilul în cauză urma să fie reintegrat în patrimoniul Statului. C. Acțiunea de restitution a imobilului pe baza legii n° 112/1995

Într-o dată nespecificată, reclamantele au depus o cerere de restitution a imobilului lor la comisia administrativă pentru aplicarea legii n° 112/1995 (în continuare „ comisia administrativă ") din Bucureșți. Eles invocau că fusesera ilegal desposedatate, bazandu-se pe sentința tribunalului de primă instanță al secției 1 din Bucureșți din 12 ianuarie 1995, prin care obținuseră câștig de cauză în prima lor acțiune de revendicare.

Pe 6 martie 1997, Statul a vândut unu din apartamentele imobilului lor fostilor locatari. Pe 20 martie 1997, a vândut un al doilea apartament altor locatari ai casei, în ciuda faptului că reclamantele informaseră primăria Bucureștiului că un litigiu privind dreptul lor de proprietate pe imobilul respectiv era în curs.

Prin decizie din 7 septembrie 1998, comisia administrativă a restituit reclamantelorului apartamentul n° 2, în care locuiau în calitate de locatari, și un teren de 371,26 m 2 , aferent imobilului respectiv. Comisia a respins cererea lor pentru restul, fără a le acorda o indemnizație totuși. În absență de recurs, această decizie a devenit definitivă.

Într-o dată nespecificată, reclamantele au cerut comisiei administrative să precizeze suprafața apartamentului pe care li se restituitase prin decizia din 7 septembrie 1998. În special, eles cereau comisiei să precizeze că apartamentul respectiv cuprindea de asemenea un pod, pe care cereau restitutionarea.

Pe 7 iunie 2000, comisia administrativă a admis cererea lor. Pe ordin al primarului Bucureștiului, reclamantelorului li se restituitase apartamentul n° 2, așa cum era determinat de deciziile din 7 septembrie 1998 și 7 iunie 2000. D. Acțiunile de anulare a contractelor de vânzare a imobilului fostilor locatari

Pe 8 februarie 2002, reclamantele au introdus în fața tribunalului secției 1 din Bucureșți două acțiuni de anulare a contractelor prin care apartamentele n os 1 și 3 ale imobilului lor, situate la subsol și parter, fusesera vândute fostilor locatari. Conform informațiilor furnizate de părți, aceste acțiuni sunt în curs în fața tribunalului de primă instanță din Bucureșți. II.

Conform Guvernului, faptele noi interveniți după decizia privind admisibilitatea din 10 octombrie 2000, și anume încheierea acțiunii de restitution a imobilului pe baza legii n° 112/1995, aduc, pentru reclamante, pierderea calității de victime, conform articolului 34 din Convenție.

Reclamantele invită Curtea să continue examinarea cauzei. Eles invocau că fusesera private de bunul lor și că la ora actuală, li se restituitase doar o parte. Eles subliniază de asemenea că, deși informaseră primăria că introducesera o acțiune de restitution a imobilului lor și că această acțiune era în curs în fața autorităților competente, Statul a vândut două din apartamentele imobilului lor fostilor locatari. Eles estimează deci că decizia administrativă din 7 septembrie 1998, chiar și după ce a fost amendată pe 7 iunie 2000, nu putea să le lipească de calitatea de victime, pe care o avuseră și continuă să o aibă.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă să-i lipsească calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau implicit, și apoi remediat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A n° 238, p. 18, § 34). Sau, ea constată în speță că, deși acțiunea de restitution introdusă de reclamante pe baza legii n° 112/1995 a fost parțial admisă, rămâne că la ora actuală eles nu pot încă să bucure întregul bunului lor, Statul avandu-i vândut o parte terților. Curtea constată de asemenea că reclamantelorului nu li se acordase nicio indemnizație pentru partea imobilului care nu li fusese restituite. Prin urmare, decizia comisiei administrative din 7 septembrie 1998, chiar și amendată pe 7 iunie 2000, nu poate în nicio caz șterge în totalitate consecințele hotărârii precitate a Curții Supreme de Justiție pentru bucuria, de către reclamante, a dreptului lor de proprietate. În plus, Curtea observă că revendicările reclamantelorului nu se limitează la ingerință, prin hotărârea Curții Supreme de Justiție, în dreptul lor de proprietate, ci privesc de asemenea încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție de această hotărâre. Sau, reclamantele pot fără îndoială se pretinde victime din faptul anulării unei decizii judiciare definitive în favorul lor și al constatării că tribunalele nu erau competente să examineze acțiuni de revendicare, cum era cea pe care o introducesera (cf. mutatis mutandis , hotărâre Brumărescu c. România precitată, § 50).

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamantele pot se pretinde victime ale încălcărilor Convenției pe care le alegau, conform articolului 34 din Convenție. De aceea, este vorba de respingerea excepției Guvernului. II. Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție

Conform reclamantelorului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede : „ Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor ei de caracter civil (...) "

Guvernul admite că hotărârea Curții Supreme de Justiție a lipsit reclamantele de dreptul lor de acces la o instanță, dar susține că această intruziune ar fi fost scurtă și că în orice caz era justificată pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separației puterilor. El invocă de asemenea că legea n°112/1995, intră în vigoare pe 29 ianuarie 1996, era destinată precis să repare abuzurile comise de fostul regim comunist.

Reclamantele afirmă că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate echivalează cu a nega dreptul la o instanță, în încălcare a articolului 6 din Convenție. Reclamantele invocă de asemenea că au introdus o cerere de restitution pe baza legii n°112/1995, conform indicațiilor Guvernului, dar că o asemenea cale nu s-a încheiat decât cu recuperarea parțială a bunului lor.

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 7 mai 1996 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că în cauza Brumărescu precitată (§§ 61-62), ea a concluzionat asupra încălcării articolului 6 § 1 din Convenție pe motiv că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului siguranței juridice. De asemenea a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigii care iau, ca în prezenta cauza, o revendicare imobiliară, încalcă art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea observă că nimic în speță nu permite distingere pe acest punct prezenta cauza de cauza Brumărescu precitată. De aceea, ea estimează că aplicând în felul acesta dispozițiile articolului 330 al Codului de procedură civilă care reglementează recurul de anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prin decizia ei din 7 mai 1996 principiul siguranței raporturilor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantelorului la un proces echitabil conform articolului 6 § 1 din Convenție.

De altfel, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamantelorului din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție. De aceea, a fost încălcarea articolului 6 § 1 pe aceste două puncte. III. Asupra pretinsei încălcări a articolului 13 din Convenție

Reclamantele estimează că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a judeca o acțiune de revendicare constituie de asemenea o încălcare a dreptului lor la un recurs efectiv, conform articolului 13 din Convenție, care prevede în felul următor : art. 13 „ Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. "

Guvernul estimează că garanțiile articolului 13 din Convenție se găsesc absorbite în speță de cele ale articolului 6 din Convenție.

Curtea reamintește că, atunci când dreptul revendicat este un drept de caracter civil, art. 6 § 1 constituie o lex specialis în raport cu articolul 13, ale cărei garanții se găsesc absorbite de această. Din moment ce a examinat revendicările reclamantelorului pe terenul articolului 6 § 1 precitat, ea nu estimează necesar să se plaseze în plus pe terenul articolului 13 (cf. hotărâre Kudla c. Polonia [MC], n° 30210/96, 26 octombrie 2000, § 146, CEDO 2000-XI). IV. Asupra pretinsei încălcări a articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție

Reclamantele estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție a adus atingere dreptului lor la respectul bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul n° 1 la Convenție, care este formulat astfel : „ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile de mai sus nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosul bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau a amenzilor. "

Guvernul admite că, în prezenta cauza, a fost o atingere la dreptul de proprietate al reclamantelorului, s-a agit de o situație de fapt similară cu cea a cauzei Brumărescu c. România precitată.

Reclamantele estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție judecând că proprietatea lor aparținea Statului și anulând sentința definitivă din 12 ianuarie 1995, constituie o privare din dreptul lor la respectul bunurilor lor, care nu urmărește un scop de utilitate publică și pentru care eles nu au primit nicio indemnizație . De altfel, eles subliniază că în urma hotărârii, Statul a vândut terților două din apartamentele imobilului în litigiu. Eles invocă în final că, pentru apartamentul n° 2 pe care îl ocupă, au trebuit să achite o chirie până pe 7 septembrie 1998, data la care comisia administrativă li-l restituise, și că acest prejudiciu nu fusese în nicio caz remediat de Stat.

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamantelorului asupra bunului în litigiu a fost stabilit de sentința definitivă din 12 ianuarie 1995 și constată că dreptul recunoscut în felul acesta nu era revocabil. Reclamantele aveau deci un bun, conform sensului articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție (a se vedea hotărâre Brumărescu precitată, § 70).

Curtea constată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă și a spus că Statul era proprietarul legitim al bunului în litigiu. Ea consideră că această situație este, chiar dacă nu identică, cel puțin analogă cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu . Curtea estimează deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut pentru efect în prezenta cauza de a-i lipsi pe reclamante de bunul lor, conform sensului celei de-a doua fraze din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul n° 1 (a se vedea hotărâre Brumărescu precitată, §§ 73 ‑ 74). Sau, nicio justificare nu a fost furnizată de către guvernul pârât privind situația creată în felul acesta. În plus, Curtea constată că reclamantele, cărei li se restituitase o parte a imobilului lor ca urmare a unei a doua acțiuni pe baza legii n° 112/1995, se găsesc încă private de restul bunului lor de acum mai bine de cincizeci de ani. Curtea constată de asemenea că nu au perceput nicio indemnizație reflectând valoarea reală a acestuia, și că eforturile pe care le-au depus pentru a recupera în totalitate proprietatea lor sunt, la data de astazi, rămase în van.

În aceste condiții, chiar și în ipoteza că ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că echilibrul just între cerințele interesului general al comunității și imperativii salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt, și că reclamantele au suportat și continuă să suporte o povară specială și exorbitantă. De aceea, a fost și continuă a fi o încălcare a articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție. V. Asupra aplicării articolului 41 DIN CONVENȚIE

Conform articolului 41 din Convenție, „ Dacă Curtea declară că a fost o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite să șteargă decât parțial consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. " A. Prejudicii materiale

Reclamantele solicită restitutionarea în natură a părții imobilului lor care nu li a fost restituite prin decizia comisiei administrative din 7 septembrie 1998. Subsidiar, eles solicită acordarea unei sume corespunzând valorii actuale a acesteia, și anume, conform unui raport de expertiză depus la Cură, 3 834 milioane lei români („ ROL "), respectiv 164 624 euro („ EUR ").

Guvernul estimează că sumele cerute de reclamante cu titlu de deschidere materială sunt exagerate. La acest privitor, el susține că valoarea de piață a apartamentelor de parter și subsol ale imobilului reclamantelorului se ridică, conform unui raport de expertiză omologat de tribunalul competent, la 91 554 USD, și că valoarea terenului aferent se ridică, conform aceluiași raport de expertiză, la 33 473 USD, respectiv un total de 125 027 USD. Subsidiar, Guvernul subliniază că în virtutea jurisprudenței constante a organelor Convenției, ar fi drept reclamantelorului să li se acordeze o deschidere unui montant mai mic decât valoarea de piață a imobilului lor.

Reclamantele estimează că doar o deschidere corespunzând valorii actuale a imobilului lor le-ar plasa, pe cât posibil, în situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 din Protocolul n° 1 din Convenție nu fusesera neglijate.

Curtea constată că reclamantele li s-a restituitase deja apartamentul n° 2 al imobilului lor, în virtutea deciziei administrative din 7 septembrie 1998, amendată pe 7 iunie 2000. În aceste circumstanțe, ea estimează că restitutionarea reclamantelorului a restul imobilului lor le-ar plasa, pe cât posibil, în situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 din Protocolul n° 1 nu fusesera neglijate. Aceasta este fără prejudiciul oricărei revendicări pe care ar putea o avea proprietarii actuali asupra proprietății apartamentelor n os 1 și 3, revendicare care ar ține de tribunalele interne.

În absență pentru statul pârât de a proceda la o asemenea restitutionare în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, Curtea hotărăște că va trebui să verseze reclamantelorului, pentru prejudiciu material, valoarea actuală a părții imobilului care nu li a fost restituite.

Cât la determinarea montantului acestei indemnități, Curtea constată diferența importantă care separă metodele de calcul folosite la acest scop de experții desemnați de părțile la litigiu. Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare la București, Curtea estimează valoarea de piață actuală a părții nerestituităa casei și a terenului aferent la 140 617 EUR. Montantul indemnităților pe care Guvernul ar trebui să le plătească reclamantelorului se ar ridica deci la 140 617 EUR. Acest montant trebuie convertit în lei români la cursul aplicabil la data din reglementare. B. Prejudicii morale

Reclamantele solicită de asemenea 50 000 USD, respectiv 53 940 EUR, pentru prejudiciul moral suferit din cauza „ stresului psihic la care au fost supuse timp de cincizeci de ani ", atunci când erau locatari în propria casă, precum și pentru umilința care le-a fost infligată de Curtea Supremă de Justiție, care le-a lipsit o a doua oară de bunul lor.

Guvernul nu face nicio observație pe acest punct.

Curtea consideră că evenimentele în cauza au dus la intruziuni grave în dreptul reclamantelorului la respectul bunurilor lor și în dreptul lor la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 14 000 EUR ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Acest montant trebuie convertit în lei români la cursul aplicabil la data din reglementare. C. Dobânzi întârziere

Sumele acordate fiind libellate în euro, Curtea judecă oportun să fixeze o rată de dobândă întârziere de 7,25 % pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului ; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță ; 3. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil ; 4. Declară că nu este necesar să se examineze revendicarea pe baza articolului 13 din Convenție ; 5. Declară că a fost o încălcare a articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție ; 6. Declară că statul pârât trebuie să restituie în comun reclamantelorului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, partea imobilului care nu li a fost deja restituite în virtutea deciziei administrative din 7 septembrie 1998, amendată pe 7 iunie 2000 ; 7. Declară că în absență a unei asemenea restitutionări, statul pârât trebuie să verseze în comun reclamantelorului, în același termen de trei luni, 140 617 EUR (o sută patruzeci de mii șase sute șaptesprezece euro) pentru prejudiciu material, a fi convertit în lei români la cursul aplicabil la data din reglementare ; 3 8. Declară că statul pârât trebuie să verseze în comun reclamantelorului, în același termen de trei luni, 14 000 EUR (paisprezece mii euro) pentru prejudiciu moral, a fi convertit în lei români la cursul aplicabil la data din reglementare ; _______________ 3. Corectat pe 9 iulie 2002. Punctul n o 7 al dispozitivului era lipsă în textul anterior al hotărârii. 9. Declară că montanturile indicate sub (7) și (8) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25 % pe an de la expirarea acelorași termene și până la plată ; 10. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 iulie 2002 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 33912/96) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissantes de cet Etat, M me Maria Budescu et M me Maria Alexandra Mirela Petrescu (« les requérantes »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 19 septembre 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). 1

Les requérantes sont représentées devant la Cour par M me M. Vasilescu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. I. Tarcea.

Les requérantes se plaignaient en particulier du refus de la Cour suprême de justice, par son arrêt du 7 mai 1996, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication, qu'elles estiment contraire aux articles 6 et 13 de la Convention. En outre, elles se plaignaient de ce que ledit arrêt avait porté atteinte au droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11). _______________ 1. Rectifié le 9 juillet 2002. Le texte précédent de l'arrêt était ainsi libellé : « 1 A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 33912/96) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissantes de cet Etat, M me Maria Budescu et M me Maria Mihaela Petrescu (« les requérantes »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 19 septembre 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). »

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par décision du 10 octobre 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant les requérantes que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement de la Cour). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

En 1937, la première requérante et son époux devinrent propriétaires d'un bien immobilier sis à Bucarest et composé d'un bâtiment de trois appartements et d'un terrain de 470 m 2 .

En 1950, l'Etat prit possession dudit bien en vertu du décret de nationalisation n° 92/1950.

A une date non précisée, la société d'Etat H. conclut avec les requérantes un contrat de bail pour l'appartement n° 2, situé à l'étage de l'immeuble. A. La première action en revendication

Le 14 avril 1993, la première requérante saisit le tribunal de première instance du 1er arrondissement de Bucarest d'une action en revendication de l'immeuble. Elle faisait valoir qu'en vertu du décret n° 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient pas être nationalisés. Or, son époux, M.B., dont elle avait hérité, était ingénieur constructeur au moment de la nationalisation. Elle estimait dès lors que leur immeuble avait été illégalement nationalisé. _______________ 2. Rectifié le 9 juillet 2002. Le texte précédent de l'arrêt était ainsi libellé : « 9. Les requérantes sont nées respectivement en 1903 et 1932 et résident à Bucarest. La deuxième requérante est la fille de la première requérante. »

A une date non précisée, la deuxième requérante fit une demande d'intervention au principal et demanda que l'immeuble litigieux soit restitué conjointement à elle et à sa mère, en tant qu'héritières de M.B.

Par jugement du 12 janvier 1995, le tribunal accueillit tout d'abord la demande d'intervention de la deuxième requérante. Relevant ensuite que c'était par erreur que l'immeuble avait été nationalisé, il jugea que l'Etat n'avait pas acquis le droit de propriété légalement et que, dès lors, les requérantes en étaient les propriétaires légitimes.

La mairie de Bucarest fit appel de ce jugement. Son appel fut rejeté par une décision rendue par le tribunal départemental de Bucarest le 12 mai 1995.

En l'absence de recours, le jugement du 12 janvier 1995 devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.

Le 21 août 1995 le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution aux requérantes de leur immeuble et, le 16 octobre 1995, l'entreprise H., gestionnaire de la maison, s'exécuta. A cette date, les requérantes cessèrent de payer le loyer dû pour l'appartement qu'elles occupaient dans la maison, et commencèrent à acquitter les taxes foncières afférentes au bien. B. Le recours en annulation

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie, forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du 12 janvier 1995, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n° 92/1950.

Par arrêt du 7 mai 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 12 janvier 1995 et, sur le fond, rejeta l'action en revendication des requérantes. Elle jugea que l'application du décret n° 92/1950 ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions et que, dès lors, les premiers juges avaient empiété sur les attributions du pouvoir législatif en constatant que les requérantes étaient les véritables propriétaires du bien litigieux. La cour souligna enfin que, de toutes manières, de nouvelles lois allaient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était approprié abusivement.

Les services fiscaux informèrent les requérantes qu'à partir de 1997, l'immeuble en question allait être réintégré dans le patrimoine de l'Etat. C. L'action en restitution de l'immeuble fondée sur la loi n° 112/1995

A une date non précisée, les requérantes déposèrent une demande de restitution de leur immeuble auprès de la commission administrative pour l'application de la loi n° 112/1995 (ci-après « la commission administrative ») de Bucarest. Elles faisaient valoir qu'elles en avaient été illégalement dépossédées, en s'appuyant sur le jugement du tribunal de première instance du 1 er arrondissement de Bucarest du 12 janvier 1995, par lequel elles avaient obtenu gain de cause dans leur première action en revendication.

Le 6 mars 1997, l'Etat vendit l'un des appartements de leur immeuble aux anciens locataires. Le 20 mars 1997, il vendit un deuxième appartement à d'autres locataires de la maison, en dépit du fait que les requérantes avaient informé la mairie de Bucarest qu'un litige concernant leur droit de propriété sur ledit immeuble était pendant.

Par décision du 7 septembre 1998, la commission administrative restitua aux requérantes l'appartement n° 2, dans lequel elles habitaient en tant que locataires, et un terrain de 371,26 m 2 , afférent audit immeuble. La commission rejeta leur demande pour le surplus, sans pour autant leur octroyer un dédommagement. En l'absence de recours, cette décision devint définitive.

A une date non précisée, les requérantes demandèrent à la commission administrative de préciser la contenance de l'appartement qu'elles s'étaient vu restituer par décision du 7 septembre 1998. En particulier, elles demandaient à ce que la commission précise que ledit appartement comportait aussi un grenier, dont elles demandaient la restitution.

Le 7 juin 2000, la commission administrative accueillit leur demande. Sur ordre du maire de Bucarest, les requérantes se virent restituer l'appartement n° 2, tel que déterminé par les décisions des 7 septembre 1998 et 7 juin 2000. D. Les actions en annulation des contrats de vente de l'immeuble aux anciens locataires

Le 8 février 2002, les requérantes introduisirent devant le tribunal du 1 er arrondissement de Bucarest deux actions en annulation des contrats par lesquels les appartements n os 1 et 3 de leur immeuble, situés au sous-sol et au rez-de-chaussée, avaient été vendus aux anciens locataires. Selon les informations fournies par les parties, ces actions sont pendantes devant le tribunal de première instance de Bucarest. II.

D'après le Gouvernement, les faits nouveaux intervenus après la décision sur la recevabilité du 10 octobre 2000, à savoir l'issue de l'action en restitution de l'immeuble fondée sur la loi n° 112/1995, entraînent, pour les requérantes, la perte de leur qualité de victime, au sens de l'article 34 de la Convention.

Les requérantes invitent la Cour à poursuivre l'examen de l'affaire. Elles font valoir qu'elles ont été privées de leur bien et qu'à l'heure actuelle, elles ne se sont vu restituer qu'une partie. Elles soulignent aussi que, bien qu'elles aient notifié à la mairie qu'elles avaient introduit une action en restitution de leur immeuble et que cette action était pendante devant les autorités compétentes, l'Etat a vendu deux des appartements de leur immeuble aux anciens locataires. Elles estiment dès lors que la décision administrative du 7 septembre 1998, même après avoir été amendée le 7 juin 2000, ne saurait les priver de leur qualité de victime, qu'elles ont eue et qu'elles ont toujours.

La Cour rappelle qu'une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres, l'arrêt Ludi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n° 238, p. 18, § 34). Or, elle note en l'espèce que, bien que l'action en restitution introduite par les requérantes sur le fondement de la loi n° 112/1995 ait été partiellement accueillie, il reste qu'à l'heure actuelle elles ne peuvent toujours pas jouir de l'intégralité de leur bien, l'Etat en ayant vendu une partie à des tiers. La Cour note aussi que les requérantes ne se sont vu octroyer aucun dédommagement pour la partie de l'immeuble qui ne leur a pas été restituée. Dès lors, la décision de la commission administrative du 7 septembre 1998, même amendée le 7 juin 2000, ne saurait en aucun cas effacer entièrement les conséquences de l'arrêt précité de la Cour suprême de justice pour la jouissance, par les requérantes, de leur droit de propriété. De surcroît, la Cour observe que les griefs des requérantes ne se limitent pas à l'ingérence, par l'arrêt de la Cour suprême de justice, dans leur droit de propriété, mais concernent également la violation de l'article 6 § 1 de la Convention par ce même arrêt. Or, les requérantes peuvent incontestablement se prétendre victimes du fait de l'annulation d'une décision judiciaire définitive en leur faveur et du constat que les tribunaux n'étaient pas compétents pour examiner des actions en revendication, telles que celle qu'elles avaient introduite (cf. mutatis mutandis , arrêt Brumărescu c. Roumanie précité, § 50).

Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérantes peuvent se prétendre victimes des violations de la Convention qu'elles alléguaient, au sens de l'article 34 de la Convention. Partant, il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement. II. Sur la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la Convention

D'après les requérantes, l'arrêt de la Cour suprême de justice a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement admet que l'arrêt de la Cour suprême de justice a privé les requérantes de leur droit d'accès à un tribunal, mais soutient que cette intrusion aurait été de courte durée et que de toute manière elle était justifiée pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs. Il fait également valoir que la loi n°112/1995, entrée en vigueur le 29 janvier 1996, était destinée précisément à réparer les abus commis par l'ancien régime communiste.

Les requérantes affirment que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour se prononcer sur la validité d'un titre de propriété équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l'article 6 de la Convention. Les requérantes font également valoir qu'elles ont introduit une demande de restitution fondée selon la loi n°112/1995, selon les indications du Gouvernement, mais qu'une telle voie n'a abouti qu'à la récupération partielle de leur bien.

La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 7 mai 1996 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que dans l'affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention au motif que l'annulation d'un arrêt définitif est contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a également conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour observe que rien en l'espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l'affaire Brumărescu précitée. Dès lors, elle estime qu'en appliquant de la sorte les dispositions de l'article 330 du code de procédure civile régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu par sa décision du 7 mai 1996 le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit des requérantes à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, l'exclusion par la Cour suprême de justice de l'action en revendication des requérantes de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 sur ces deux points. III. Sur la violation alléguée de l'article 13 de la Convention

Les requérantes estiment que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication constitue également une violation de leur droit à un recours effectif, au sens de l'article 13 de la Convention, qui dispose ainsi : Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. »

Le Gouvernement estime que les garanties de l'article 13 de la Convention se trouvent absorbées en l'espèce par celles de l'article 6 de la Convention.

La Cour rappelle que, lorsque le droit revendiqué est un droit de caractère civil, l'article 6 § 1 constitue une lex specialis par rapport à l'article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celle-ci. Dès lors qu'elle a examiné les griefs des requérantes sur le terrain de l'article 6 § 1 précité, elle n'estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l'article 13 (cf. l'arrêt Kudla c. Pologne [GC], n° 30210/96, 26 octobre 2000, § 146, CEDH 2000-XI). IV. Sur la violation alléguée de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention

Les requérantes estiment que l'arrêt de la Cour suprême de justice a porté atteinte à son droit au respect de leurs biens, garanti par l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété des requérantes, s'agissant d'une situation de fait semblable à celle de l'affaire Brumărescu c. Roumanie précitée.

Les requérantes estiment que l'arrêt de la Cour suprême de justice jugeant que leur propriété appartenait à l'Etat et annulant le jugement définitif du 12 janvier 1995, constitue une privation de leur droit au respect de leurs biens, qui ne poursuit pas un but d'utilité publique et pour laquelle elles qu'elles n'ont reçu aucun dédommagement . De plus, elles soulignent qu'à la suite de l'arrêt, l'Etat a vendu à des tiers deux des appartements de l'immeuble litigieux. Elles font enfin valoir que, pour l'appartement n° 2 qu'elles occupent, elles ont dû payer un loyer jusqu'au 7 septembre 1998, date à laquelle la commission administrative le leur a restitué, et que ce préjudice n'avait nullement été réparé par l'Etat.

La Cour rappelle que le droit de propriété des requérantes sur le bien en litige a été établi par le jugement définitif du 12 janvier 1995 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. Les requérantes avaient donc un bien, au sens de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention (voir arrêt Brumărescu précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l'arrêt de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif et a dit que l'Etat était le propriétaire légitime du bien litigieux. Elle considère que cette situation est, sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire Brumărescu . La Cour estime donc que l'arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet dans la présente affaire de priver les requérantes de leur bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n° 1 (voir l'arrêt Brumărescu précité, §§ 73 ‑ 74). Or, aucune justification n'a été fournie par le gouvernement défendeur quant à la situation ainsi créée. En outre, la Cour relève que les requérantes, qui se sont vu restituer une partie de leur immeuble à la suite d'une deuxième action fondée sur la loi n° 112/1995, se trouvent toujours privées du restant de leur bien depuis maintenant plus de cinquante ans. La Cour relève aussi qu'elles n'ont pas perçu d'indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci, et que les efforts qu'elles ont déployés pour recouvrer intégralement leur propriété sont, à ce jour, demeurés vains.

Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu a été rompu, et que les requérantes ont supporté et continuent de supporter une charge spéciale et exorbitante. Partant, il y a eu et il continue d'y avoir violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. V. Sur l'application de l'article 41 DE LA Convention

Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel

Les requérantes sollicitent la restitution en nature de la partie de leur immeuble qui ne leur a pas été restituée par la décision de la commission administrative du 7 septembre 1998. Subsidiairement, elles sollicitent l'octroi d'une somme correspondant à la valeur actuelle de celle-ci, à savoir, selon un rapport d'expertise soumis à la Cour, 3 834 millions de lei roumains (« ROL »), soit 164 624 euros (« EUR »).

Le Gouvernement estime que les sommes demandées par les requérantes à titre de dédommagement matériel sont exagérées. A cet égard, il soutient que la valeur marchande des appartements du rez-de-chaussée et du sous-sol de l'immeuble des requérantes s'élève, conformément à un rapport d'expertise homologué par le tribunal compétent, à 91 554 USD, et que la valeur du terrain afférent s'élève, selon le même rapport d'expertise, à 33 473 USD, soit un total de 125 027 USD. Subsidiairement, le Gouvernement souligne qu'en vertu de la jurisprudence constante des organes de la Convention, il serait loisible aux requérantes de se voir octroyer un dédommagement d'un montant inférieur à la valeur marchande de leur immeuble.

Les requérantes estiment que seul un dédommagement correspondant à la valeur actuelle de leur immeuble les placerait, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où elles se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n° 1 de la Convention n'avaient pas été méconnues.

La Cour note que les requérantes se sont déjà vu restituer l'appartement n° 2 de leur immeuble, en vertu de la décision administrative du 7 septembre 1998, amendée le 7 juin 2000. Dans ces circonstances, elle estime que la restitution aux requérantes du restant de leur immeuble les placerait, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où elles se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n° 1 n'avaient pas été méconnues. Cela est sans préjudice de toute prétention que les actuels propriétaires pourraient avoir à la propriété des appartements n os 1 et 3, prétention qui relèverait des tribunaux internes.

A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, la Cour décide qu'il devra verser aux requérantes, pour dommage matériel, la valeur actuelle de la partie de l'immeuble qui ne leur a pas été restituée.

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l'important écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier à Bucarest, la Cour estime la valeur vénale actuelle de la partie non restituée de la maison et du terrain y afférent à 140 617 EUR. Le montant des indemnités que le Gouvernement devrait payer aux requérantes s'élèverait ainsi à 140 617 EUR. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement. B. Dommage moral

Les requérantes sollicitent aussi 50 000 USD, soit 53 940 EUR, pour le préjudice moral subi du fait du « stress psychique auquel elles ont été soumises pendant cinquante ans », lorsqu'elles étaient locataires dans leur propre maison, ainsi que pour l'humiliation qui leur a été infligée par la Cour suprême de justice, qui les a privées une deuxième fois de leur bien.

Le Gouvernement ne fait pas d'observation sur ce point.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans le droit des requérantes au respect de leurs biens et dans leur droit à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 14 000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement. C. Intérêts moratoires

Les sommes accordées étant libellées en euros, la Cour juge approprié de fixer un taux d'intérêt moratoire de 7,25 % l'an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du refus du droit d'accès à un tribunal ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence de procès équitable ; 4. Dit qu'il n'est pas nécessaire d'examiner le grief tiré de l'article 13 de la Convention ; 5. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention ; 6. Dit que l'Etat défendeur doit restituer conjointement aux requérantes, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, la partie de l'immeuble qui ne leur a pas été déjà restituée en vertu de la décision administrative du 7 septembre 1998, amendée le 7 juin 2000 ; 7. Dit qu'à défaut d'une telle restitution, l ' Etat défendeur doit verser conjointement aux requérantes, dans le même délai de trois mois, 140 617 EUR (cent quarante mille six cent dix-sept euros) pour dommage matériel, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; 3 8. Dit que l'Etat défendeur doit verser conjointement aux requérantes, dans le même délai de trois mois, 14 000 EUR (quatorze mille euros) pour dommage moral, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; _______________ 3. Rectifié le 9 juillet 2002. Le point n o 7 du dispositif était manquant dans le texte précédent de l'arrêt. 9. Dit que les montants indiqués sous (7) et (8) seront à majorer d ' un intérêt simple de 7,25 % l'an à compter de l ' expiration desdits délais et jusqu ' au versement ; 10. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 juillet 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président