AFFAIRE CRETU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

09.07.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Exceptions préliminaires rejetées (non-épuisement des voies de recours internes, ratione materiae);Violation de l'art. 6-1 (absence d'un procès équitable);Violation de l'art. 6-1 (refus du droit d'accès à un tribunal);Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - demande rejetée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE CRETU c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CRETU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32925/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 iulie 2002 DEFINITIVF 09/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Cretu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 mai 2002 și 18 iunie 2002, înmânarea hotărârii care a fost adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 3292′′′) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, Georgeta și Maricel Cretu, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului la 23 august 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Curtea Supremă de Justiție a fost reprezentată de agentul său, dna C. I. Tarcea. Reclamanții susțineau în special că refuzul Curții Supreme de Justiție din 23 Februarie 1996 de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrară art. 6 din Convenție. În plus, reclamanții se plângeau de faptul că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea proprietăților lor, așa cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul n Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). La 2 octombrie 2000, prevalând de dispozițiile articolului 29 alineatul (3) din convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Primul reclamant, resortisant român, s-a născut în 1944. Recurenta, soția sa, de asemenea cetățean român, s-a născut în 1935. Ei locuiesc în Montreal, Canada. 10. În 1975, reclamanții au construit o casă pe un teren la București dat de părinții reclamantei. 11. În 1989, statul a luat în posesie proprietatea reclamanților, în temeiul decretului nr. 223/1974. Nici motivele, nici temeiul juridic al acestei privări de proprietate nu au fost niciodată notificate reclamanților. Acțiunea în revendicare a proprietății 12. În 1993, reclamanții au revendicat printr-o acțiune civilă introdusă în fața instanței de primă instanță din primul district București, bunul menționat anterior, invocând nulitatea ordinului de confiscare. 13. Prin hotărârea din 3 noiembrie 1993, Tribunalul de Primă Instanță din primul raion București a acceptat cererea lor și le-a confirmat dreptul de proprietate, ordonând statului să nu mai împiedice exercitarea dreptului lor. Prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume Primăria București și întreprinderea de stat H., care gestionează locuințe de stat, să restituie proprietatea reclamanților. În primul rând, Tribunalul a constatat că dispozițiile Decretului nr. 223/1974, în temeiul căruia fusese confiscată casa reclamanților, erau contrare articolului 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la art. 41 din Constituția din 1965, în vigoare la acea vreme, precum și la articolele 480 și 481 din Codul civil, conform căruia orice privare de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică și să fie însoțită de o despăgubire justă. Tribunalul a considerat că hotărârea administrativă de confiscare nu a putut produce efecte juridice, iar hotărârea a fost caducă. 14. Apelul Primăriei a fost respins de tribunalul departamental din București la 9 noiembrie 1994 și Tribunalul a arătat că instanțele judiciare erau competente să aplice legea și că instanțele erau competente să constate nulitatea unui act juridic fie în principal, fie în mod auxiliar. Această decizie a devenit definitivă. 15. Primarul București a ordonat la 22 martie 1995 restituirea casei. Reclamanții au luat în posesie casa la 28 aprilie 1995, după cum reiese din procesul-verbal întocmit cu această ocazie. 16. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării decretului de confiscare. 17. Ședința în fața Curții Supreme a fost stabilită la 23 februarie 1996 18. În memoria acestora, reclamanții au solicitat respingerea acțiunii în anulare și au susținut, pe de o parte, că decretul nr. 223/1974 era contrar articolului 41 din Constituția din 1965, în vigoare la acel moment, principiului conform căruia orice expropriere trebuia efectuată în scopul de interes public și după plata unei despăgubiri juste și susțineau că instanțele judiciare erau competente să verifice legalitatea aplicării unui astfel de decret. În cele din urmă, reclamanții se prevalau de art. 21 din Constituția română din 1991, care garantează accesul liber la justiție fără nicio limită. 19. Prin hotărârea din 23 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea definitivă din 3 noiembrie 1993 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamanților. 223/1974 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, instanța de primă instanță din prima secțiune a Bucureștiului nu a reușit să-și pronunțe judecata constatând că reclamanții erau adevărații proprietari ai bunului decât prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, reclamanții puteau obține despăgubiri pentru confiscare în temeiul Legii nr. 112/1995. Procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 112/1995 20. La o dată nespecificată, reclamanții au depus o cerere de restituire în fața comisiei administrative pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "legea nr. Comisia administrativă nu a răspuns la această solicitare a reclamanților. A doua acțiune în revendicare 21. La 26 iulie 1996, reclamanții i-au notat pe chiriașii clădirii că nu cumpără casa, deoarece în temeiul Legii nr. 112/1995, ei au cerut restituirea ei. 22. În octombrie 1996, statul a vândut casa chiriașilor. 23. La 12 martie 1997, reclamanții au formulat în fața Tribunalului de Primă Instanță din București o acțiune în revendicare a clădirii și în anulare a contractelor de vânzare efectuate de stat în favoarea chiriașilor. Ei au susținut că chiriașii au cumpărat casa, în timp ce reclamanții au depus deja o cerere de restituire în fața comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "comisia administrativă") și, prin urmare, au fost cumpărători de rea credință (Brumăescu 24. Prin hotărârea din 21 septembrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din primul raion București a decis să trimită cauza în fața tribunalului departamental din București, din motive de competență materială. Acesta din urmă a decis să retrimite cauza Tribunalului de Primă Instanță din București pentru a fi judecat, deoarece această instanță era competentă din punct de vedere material (în funcție de valoarea imobilului). 25. Prin hotărârea din 28 noiembrie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din prima secțiune București a respins acțiunea reclamanților ca fiind nefondată. Instanța a considerat că casa reclamanților a fost naționalizată pe bună dreptate și că reclamanții nu au demonstrat că clădirea a fost naționalizată fără titlu valabil și, în consecință, cererea de anulare a contractelor de vânzare efectuate de stat în favoarea chiriașilor nu a avut nicio aplicare. 26. La 18 ianuarie 2001, reclamanții au formulat recurs împotriva acestei decizii. 27. Conform afirmațiilor reclamanților, la o dată nespecificată procedura a fost suspendată, la cererea consiliului local al orașului București. Procedura de evaluare a clădirii 28. La 25 mai 2001, Ministerul Justiției a solicitat o evaluare a clădirii în cauză, în fața tribunalului departamental din București. 29. Prin procesul-verbal de ședință din 16 august 2001, Tribunalul a decis să acorde omologarea raportului de expertiză. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE Brumarescu c. România 30. Unele dintre dispozițiile legale relevante sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, § 40-41). Constituția 31. Dispozițiile relevante ale articolului 41 din Constituție se citesc astfel Proprietatea privată este protejată prin lege, indiferent de titularul său. (...) Nimeni nu poate fi supus unei exproprieri decât din motive de utilitate publică și după o despăgubire echitabilă. (...) Codul civil 32. Articolele 480 și 481 din Codul civil se citesc astfel art. 480 din Codul civil. Proprietatea este dreptul fiecăruia de a se bucura și de a dispune exclusiv și absolut de proprietatea sa, în limitele prevăzute de lege art. 481 Nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și după un drept și echitabil despăgubiri Decretul nr. 223/1974 privind confiscarea anumitor clădiri 33. Dispozițiile relevante din decretul menționat anterior se citesc astfel Art. I În Republica Socialistă România, clădirile, clădirile și terenurile nu pot fi deținute decât de persoanele fizice care își au domiciliul în țară Articolul II Cei care au cerut să plece definitiv în străinătate trebuie să își înstrăineze clădirile înainte de a pleca. Alienarea trebuie făcută în favoarea statului (...). Clădirile aparținând persoanelor care au părăsit în mod fraudulos țara, unde persoanele care nu s - au întors la termenele legale devin proprietatea statului român fără nici o despăgubire.... PRIVIND RECEVABILITATEA PRIVIND excepțiile de la admisibilitate Cu privire la excepția privind neobosirea căilor de atac interne 34. Potrivit guvernului, căile de atac interne nu au fost epuizate, reclamanții putând forma o altă acțiune în revendicare a bunurilor. În plus, în 1997 au fost introduse acțiuni în revendicare și s-a suspendat procedura internă. Guvernul consideră că statul a obținut dreptul de proprietate asupra reclamanților cu titlu legal. 35. Reclamanții solicită Curții să continue examinarea cazului. Ei susțin că au fost privați de proprietatea lor și că, în prezent, ei nu și-au primit încă banii înapoi și subliniază, de asemenea, că nu au vrut niciodată să se despartă de proprietatea în cauză și că, în orice caz, nu au primit nici o indemnizație pentru contravaloarea proprietății lor. În plus, reclamanții informează Curtea că statul a vândut casa chiriașilor. Ei invocă existența unei a doua acțiuni în revendicare, care, conform afirmației lor, a fost suspendată la cererea Consiliului local de la București. 36. Curtea reamintește că în Hotărârea Brumarescu c. România din 28 octombrie 1999 ea a afirmat că guvernul, responsabil de anularea unei hotărâri definitive pronunțate în urma unei acțiuni în revendicare, nu poate exclude de la neobosirea cauzată de lipsa de introducere de către solicitanți a unei noi acțiuni în revendicare (hotărârea Brumarescu menționată anterior §§ 54-55). Curtea ia notă de faptul că, în orice caz, în speță, reclamanții au introdus o nouă acțiune în revendicare și că această procedură a fost suspendată. 37. Prin urmare, această excepție trebuie respinsă. Cu excepția incompatibilității materiale a reclamanților. 38. Guvernul consideră că plângerea privind dreptul la o instanță independentă și imparțială nu este compatibilă cu dispozițiile convenției și, în special, susține că obiectul acțiunii în fața Curții Supreme de Justiție este o procedură extraordinară și, prin urmare, art. 6 din convenție nu se aplică în speță 39. Curtea amintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1) să se aplice, sub forma sa de drept civil, trebuie să se aplice, trebuie să existe o dispută reală și serioasă, aceasta poate să se refere atât la existența unui drept, cât și la întinderea sa sau la modalitățile sale de exercitare. În plus, rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru dreptul în cauză (hotărârile Masson și Van Zon c. Țările de Jos din 28 septembrie 1995, seria A n 327-A, p. 17, § 44, și Acquaviva c. Franța din 21 noiembrie 1995, seria A n Cu toate acestea, Curtea constată că acțiunea reclamantului avea un obiect patrimonial și se baza pe o presupusă încălcare a unor drepturi patrimoniale, iar Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat asupra fondului litigiului. 40. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. B. Pe baza temeiniciei cererii 41. Curtea constată că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Potrivit reclamanților, hotărârea din 23 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 43. În memoriul acestora, reclamanții susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrară dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția României și articolului 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției. În plus, aceștia susțin că afirmația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia reclamanții nu erau proprietarii bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această instanță pentru a primi acțiunea în anulare, și anume lipsa competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. 44. Guvernul admite că reclamanților li s-a opus un refuz de acces la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor. 45. Curtea amintește că, în cauza Brumãrescu c. România Mai sus (§ 61-62), Comisia a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) este contrară principiului securității juridice, întrucât anularea unei hotărâri definitive contravine principiului securității juridice. Comisia a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile referitoare la o revendicare imobiliară, ca și în prezenta cauză, încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție. 46. , Curtea consideră că, prin aplicarea astfel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 23 februarie 1996, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 47. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamanților de competența instanțelor este, în sine, contrară dreptului de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din Convenție (loc. cit. § 65). 48. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) cu privire la aceste două aspecte. Cu privire la presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenția 49. Reclamanții se plâng că hotărârea din 23 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, astfel cum a fost recunoscută la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Ei consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, care a statuat că proprietatea lor aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 3 noiembrie 1993, a constituit o privare de bunurile lor, privare care nu urmărea niciun scop de utilitate publică. În plus, în conformitate cu legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut unei terțe părți casa în cauză, iar reclamanților nu li s-a restituit încă proprietatea lor. Ei nu au intenția de a solicita despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, deoarece ei nu consideră această lege drept o acțiune eficientă. 51. Guvernul este de părere că jurisprudența creată de cauza Brumerescu adaugă că reclamanții ar fi putut beneficia de reparațiile impuse prin Legea nr. 112 din 1995, conform căruia persoanele cărora li s-a refuzat de către stat, în temeiul unui titlu, bunurile imobile cu destinație de locuință, pot fi restabilite în dreptul lor de proprietate dacă locuiesc încă în locuința confiscată sau li se acordă despăgubiri; pe de altă parte, el subliniază că reclamanții ar putea solicita despăgubiri, conform legii nr. 10/2001. 52. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 3 noiembrie 1993 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamanții s-au putut bucura de bunurile lor, în calitate de proprietari legitimi, de la 28 aprilie 1995 până la 23 februarie 1996. Prin urmare, reclamanții aveau un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul 1 (a se vedea Hotărârea Brumarescu c. România citată anterior, punctul 70). 53. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 3 noiembrie 1993 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (loc. cit. 73-74. În orice caz, Curtea arată că reclamanții sunt privați de proprietatea bunului de mai bine de cinci ani fără a fi primit despăgubiri și că eforturile depuse de aceștia pentru recuperarea proprietății sale au rămas în zadar până în prezent. De asemenea, Curtea nu poate ignora demersurile întreprinse ulterior de solicitanți pentru a-și redobândi întreaga proprietate, în special cele referitoare la o ultimă acțiune în revendicare a procedurilor de anulare a vânzării bunurilor. 54. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect, între 23 februarie 1996 și până în prezent, a fost rupt și că reclamanții au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 55. Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 56. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În primul rând, reclamanții au solicitat restituirea bunului în litigiu și intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietății lor, și anume 250 000 USD ( 554 EUR pe an și pentru deprecierea bunurilor mobile cu ocazia evacuării din 1989, aceștia solicită 5 000 USD, adică 5 679 EUR. Reclamanții s-au declarat de acord cu rezultatele expertizei aprobate de tribunalul departamental din București și produse de guvern în fața Curții. 58. Guvernul susține, în primul rând, că acordarea unei sume cu titlu de daune materiale ar fi nejustificată, deoarece reclamanții își pot revendica în continuare, cu succes, dreptul de proprietate în fața instanțelor interne. În orice caz, guvernul consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 103 606 USD sau 117 USD. 693 EUR, potrivit raportului de expertiză pe care l-a prezentat în fața Curții. În ceea ce privește lipsa de beneficii, guvernul consideră că valoarea contractului de închiriere este de 7 440 USD/an, adică 8 403 EUR/an, potrivit raportului de expertiză. Guvernul susține că Convenția nu impune acordarea de despăgubiri pentru valoarea deplină de piață a bunurilor și solicită Curții să aplice acest principiu în prezenta cauză. Potrivit guvernului, pretențiile privind degradarea bunurilor mobile nu au făcut obiectul cererii prezentate Curții și nu au fost prezentate niciodată în fața instanțelor interne și, în consecință, trebuie respinse. 59. Curtea apreciază, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instană din primul raion București din 3 noiembrie 1993, ar plasa reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 1 din protocol 1 nu au fost necunoscute; întrucât reclamanții nu au fost returnați casa, statul trebuie, prin urmare, să restabilească dreptul de proprietate al reclamanților pe casa și teritoriul său, obiectul cererii. 60. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului. 61. În ceea ce privește stabilirea cuantumului acestei indemnizații, Curtea arată că singura expertiză a bunului este cea prezentată de guvern, cu rezultatele cărora reclamanții s-au declarat de acord. Din acest motiv, Curtea aplică concluziile raportului de expertiză prezentat Curții de către guvern, și anume 117 693 EUR, adică 103 606 USD, pentru valoarea actuală a bunului. 62. În ceea ce privește pretențiile ca urmare a degradării efectelor mobile, Curtea constată că nu acordă decât prejudiciile rezultate din încălcarea constatată. Or, în acest caz, s-a constatat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție numai în ceea ce privește privarea de proprietate, problema privind degradările bunurilor care nu au făcut obiectul cererii de origine. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea decide să nu aloce reclamanților nici o sumă în acest sens. Pagubă morală 63. De asemenea, reclamanții solicită 25 000 USD, adică 28 399 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței. grav, insuportabil și incomensurabil că Curtea Supremă de Justiție le-ar fi aplicat în 1996, privându-le de proprietatea lor a doua oară, după ce au reușit, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste. 64. Guvernul se ridică împotriva acestei pretenții, considerând că nu se poate reține niciun prejudiciu moral. El consideră că suferința fizică a reclamanților, precum și legătura cauzală dintre aceste suferințe și încălcările constatate nu au fost demonstrate. În plus, guvernul susține că ar fi contrar jurisprudenței instanțelor române să acorde o compensație pentru pierderea utilizării și a utilizării ca prejudiciu moral. 65. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile reclamanților la respectarea bunurilor lor, la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 17 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. 549 EUR, indiferent dacă acestea sunt defalcate după cum urmează, fără a prezenta nici un număr detaliat de cont, motivând această omisiune cu privire la imposibilitatea de a obține documentele justificative 500 USD, adică 3 980 EUR, pentru cheltuielile procedurilor interne legate de eforturile lor de a fi reintegrați în dreptul lor de proprietate (onorari de avocat) și 500 USD, adică 568 EUR, suportate pentru cheltuieli diverse. 67. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, pe baza prezentării documentelor justificative. 68. Curtea, în conformitate cu jurisprudența sa, va verifica dacă cheltuielile și cheltuielile de judecată a căror rambursare a fost solicitată au fost suportate efectiv și în mod necesar pentru a preveni sau a remedia situația considerată ca reprezentând o încălcare a convenției și dacă acestea sunt rezonabile în ceea ce privește suma lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Nielsen și Johnsen c. Norvegia [GC], nr. 2311/93, § 62, CEDH 1999-VIII). 69. Având în vedere că reclamanții nu au justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate, Curtea decide să nu aloce reclamanților nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 70. Sumele acordate fiind exprimate în euro, Curtea consideră că este adecvat să stabilească rata dobânzii moratoriu la 7,25 % pe an. PRIN CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, respinge excepțiile guvernului Declare cererea admisibilă A fost încălcată art. 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei unui proces echitabil A fost încălcată art. 6 alineatul (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță care a declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția A se vedea că statul pârât trebuie să restituie recurentelor, în termen de trei luni de la pronunțarea prezentei hotărâri, casa în litigiu și terenul pe care se află aceasta afirmă că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 117 693 EUR (o sută șaptesprezece mii șase sute nouăzeci și nouă de euro), pentru daune materiale A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, 17 000 EUR (șaptesprezece mii de euro) pentru daune morale A spus că sumele indicate la punctele 7 și 8 vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% pe an de la expirarea acestor termene și până la plata 10. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 iulie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle J.-P. Costa Module Președinte