AFFAIRE SEGAL c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exceptions préliminaires rejetées (ratione materiae, non-épuisement des voies de recours internes, victime);Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du droit d'accés à un tribunal;Non-lieu à examiner l'art. 6-1 en ce qui concerne l'égalité des armes;Violation de P1-1;Satisfaction équitable réservée
AFFAIRE SEGAL c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SEGAL c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 3227/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 decembrie 2002 DEFINITIVF 17/03/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Segal c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 26 noiembrie 2002, rend la chetă că aici: PROCEDURA A la originea cauzei se află o cerere (n 32927/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. Sandra Segal ( La 2 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În special, recurenta susține că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 12 ianuarie 1996, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar articolului 6 din convenție. În plus, recurenta se plânge că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Instanța a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 2 octombrie 2000, Curtea a decis să examineze admisibilitatea și fondul cauzei. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. CIRCONSTANȚE DE LA La 4 ianuarie 1994, reclamanta a introdus o acțiune în revendicare imobiliară în fața societății din statul H., administrator al locuințelor din statul București și al consiliului municipal din București. În fața instanței de primă instanță din data de 1 În secțiunea București, ea susținea că părinții săi au fost proprietari ai unei clădiri cu trei etaje din București și ai unui teren din București cu o înălțime de 183 m2 și că statul membru era adecvat în mod abuziv în proprietate, prevalând de decretul de naționalizare nr. 92/1950. Cu toate acestea, în momentul naționalizării, tatăl său era arhitect și, din acest motiv, clădirea sa era exclusă de la naționalizare în temeiul articolului II din decretul menționat. Recurenta solicita să i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului și a terenului ca moștenitoare a părinților săi. 12. Prin hotărârea din 14 martie 1994, Tribunalul a considerat că aceasta a încălcat articolul II din Decretul nr. 92/1950 că proprietatea care le-a aparținut părinților recurentei fusese naționalizată. El a considerat că statul nu dobândise în mod legal dreptul de proprietate, că, prin urmare, titlul său era nul, recurenta fiind proprietarul legitim al bunului în cauză. 13. Consiliul municipal din București a făcut apel la această hotărâre. El a fost respins printr-o decizie a tribunalului județ din București din 24 iunie 1994, pe motiv că consiliul municipal nu era achitat de dreptul de timbru. 14. Consiliul municipal din București forma acțiune în fața instanței judecătorești din București. Aceasta a respins acțiunea printr-o hotărâre definitivă din 16 iunie 1997. La 17 ianuarie 1995, recurenta încheie cu fiul său un contract de vânzare a apartamentului nr. 4 al clădirii sale. La 7 aprilie 1995, aceasta încheie un contract similar cu I.D. (o persoană privată) pentru apartamentul nr 6 al clădirii sale. 16. La 14 noiembrie 1996, reclamanta se afla in posesia cladirii, in care se afla primăria Bucurestiului. 17. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă, a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 martie 1994. În memoriul său în fața Curții Supreme de Justiție, acesta a susținut că, în ceea ce privește legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950, Tribunalul de Primă Instanță și-a depășit competențele de atribuire și le-a încălcat pe cele ale autorității legislative și, prin urmare, a solicitat instanței supreme să anuleze această hotărâre și să respingă acțiunea reclamantei. 18. Prin hotărârea din 12 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit acțiunea în anulare. Ea a constatat că imobilul revendicat devenise proprietatea statului în conformitate cu dispozițiile decretului nr. 92/1950 și a considerat că instanțele naionale nu erau competente să examineze problema dacă acesta fusese naționalizat în conformitate cu dispozițiile decretului menționat anterior, această atribuire aparținând exclusiv guvernului. Evoluții ulterioare datei de 12 ianuarie 1996 A doua acțiune în revendicare imobiliară 19. În 1999, reclamanta a introdus în fața tribunalului județ din București împotriva Consiliului General de la București o nouă acțiune în revendicare a proprietății pe care o moștenise. 20. Prin hotărârea din 8 mai 2000, instanța a acceptat cererea sa. 21. Această hotărâre a fost confirmată la apelul formulat de pârât printr-o hotărâre a Tribunalului de apel din București din 19 februarie 2001 22. La 22 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție și-a primit acțiunea și a decis trimiterea dosarului în fața instanței judecătorești pentru viciul de procedură. Conform informațiilor de care dispune Curtea, această procedură este în prezent în curs de desfășurare. La o dată care nu a fost precizată, Tribunalul de Primă Instanță din București a introdus, împotriva reclamantei și a fiului său, o acțiune în anulare a contractului de vânzare pe care l-au încheiat pentru apartamentul nr. 4 al lai imobilității în litigiu (a se vedea supra, § 15). Prin hotărârea din 29 septembrie 1999, instanța a acceptat cererea sa și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare încheiat de reclamantă și de fiul său în 1995 25. Recurenta și fiul ei au făcut apel la această hotărâre. Prin decizie înainte de a pronunța dreptul din 6 februarie 2001, instanța, la cererea avocatului recurentei, s-a pronunțat la examinarea acestei cereri până când Curtea Supremă a pronunțat printr-o hotărâre definitivă situația proprietății reclamantei ca urmare a celei de-a doua acțiuni în revendicare (a se vedea a doua acțiune în cauză). 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, această procedură este încă în curs de desfășurare în fața tribunalului departamental din București. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 26. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([GC], n 28342/95, § 44, CEDO 1999-II). Cu privire la excepția de incompatibilitate rațională în materie de obiecții întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenție 27. Guvernul consideră că obiecțiile formulate de reclamantă pe teritoriul art. 6 alin. (1) din Convenție și privind accesul la o instanță și echitatea procedurii nu sunt compatibile cu dispozițiile Convenției. În special, acesta susține că obiectul acțiunii în fața Curții Supreme de Justiție este o procedură extraordinară și că, prin urmare, art. 6 din convenție nu se aplică în speță. 28. Curtea amintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1) din convenție, sub titlul său dreptul (dreptul) pe care îl poate susține, cel puțin în mod apărător, recunoscut în dreptul intern. Acesta trebuie să fie o cauză reală și serioasă, care poate privi atât existența unui drept, cât și întinderea sau modalitățile sale de exercitare. În plus, la sfârșitul procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul în cauză (a se vedea Hotărârea Masson și Van Zon c. Țările de Jos din 28 September 1995, seria A n 327-A, p. 17, § 44 și Acquaviva c. Franța din 21 noiembrie 1995, seria A n 333-A, p. 14, § 46). Or, în speță, Curtea constată că acțiunea recurentei avea un obiect patrimonial, pe care se baza o presupusă încălcare a unor drepturi patrimoniale și că, în plus, Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra fondului litigiului. 29. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Cu excepția faptului că căile de atac interne nu sunt epuizate 30. Guvernul pledează, de asemenea, pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne. El susține că, în urma adoptării Legii nr. 10 din 8 februarie 2001, este legitim pentru reclamantă să introducă o nouă acțiune în revendicare. 31. Curtea amintește că, în hotărârea Brumãescu citată anterior (§§ 54-55) ea declarase că guvernul, responsabil de anularea unei hotărâri definitive pronunțate în urma unei acțiuni în revendicare, nu putea să excize de neobosirea datorată neîndeplinirii obligațiilor reclamantului de a introduce o nouă acțiune în revendicare. Curtea observă că, în orice caz, în speță, recurenta a introdus o nouă acțiune în revendicare, care, potrivit informațiilor de care dispune Curtea, se află în prezent pe rol în fața instanțelor naționale. 32. Prin urmare, această excepție trebuie respinsă și din partea guvernului. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantei 33. Potrivit guvernului, vânzarea, de către reclamantă, în 1995, a unei părți din clădirea sa ar fi dus la pierderea calității de victimă, în sensul articolului 34 din Convenție. 34. Recurenta invită Curtea să continue examinarea cauzei. Aceasta susține că a fost privată de proprietatea sa prin hotărârea Curții Supreme de Justiie din 12 ianuarie 1996 și că, în prezent, ea nu este încă văzută recunoscând, printr-o hotărâre definitivă, dreptul de proprietate asupra clădirii sale. 35. Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost de acord cu prerogativele sale de proprietar atunci când o decizie definitivă îi recunoaștea această calitate și înainte ca acțiunea în anulare formulată de procurorul general să fie primită de Curtea Supremă de Justiție, nu o poate priva de calitatea de victimă, în sensul articolului 34 din convenție. Într-adevăr, Curtea arată că hotărârea Curții Supreme a anulat hotărârea definitivă din 14 martie 1994, confirmând astfel dreptul de proprietate de stat asupra întregii proprietăți a acesteia. Ea remarcă, de asemenea, că reclamanta se află la momentul actual în aceeași situație ca și la 12 În ianuarie 1996, nu s-a luat nicio decizie definitivă care să recunoască, cel puțin în esență, și apoi să fie reparată, încălcarea cu succes a Convenției care rezultă din hotărârea Curții Supreme (a se vedea Hotărârea Brumãescu menționată anterior, § 50). Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în speță, statul a numit reclamanta în instanță pentru a anula contractul de vânzare pe care îl încheiase cu fiul său, și că, în plus, instanța de primă instanță a acceptat această cerere printr-o decizie care, pentru moment, nu a devenit definitivă (a se vedea supra §§ 23-25. Cu toate acestea, Curtea consideră că motivul pe baza căruia guvernul întemeiază această excepție de admisibilitate constituie, în fapt, un aspect determinant pentru stabilirea domeniului de aplicare al prejudiciului suferit efectiv de reclamantă și, în acest sens, ar trebui să se țină seama de aceasta pe teren la art. 41 din Convenție. 36. Prin urmare, este necesar să se respingă această excepție a guvernului. Pe baza temeiniciei cererii 37. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, este necesar să se declare cererea admisibilă. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 38. Recurenta consideră că Hotărârea din 12 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție și-a încălcat dreptul la o instanță care decide cu privire la legalitatea naționalizării clădirii sale. În plus, Comisia consideră că principiul egalității armelor nu a fost respectat în cadrul procedurii în fața Curții Supreme din moment ce acțiunea în anulare prin care hotărârile instanțelor inferioare au fost anulate este o cale de atac extraordinară, la discreția procurorului general al României. Aceasta se referă la art. 6 alin. (1) din Convenție, care este formulată astfel în părțile sale relevante: Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 39. Guvernul admite că reclamanta este considerată a fi împotriva unui refuz al dreptului la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării competențelor. Acesta subliniază, de asemenea, că procurorul general, competent să introducă o acțiune în anulare, este un terț față de părțile aflate în litigiu și că, prin urmare, introducerea unei acțiuni în anulare de către acesta nu poate duce la un dezechilibru între drepturile procedurale ale părților. 40. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 12 ianuarie 1996 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 41. Curtea amintește că, în cauza Brumãescu menționată anterior (§§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție era contrară principiului certitudinii juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile ca și în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție. 42. Curtea consideră că nimic în acest caz nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere în prezenta cauză cu cauza Bruméscu Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, precum și a fost redactat la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 12 ianuarie 1996, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul recurentei la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 43. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantei competenței instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să se ia în considerare cauza recurentei referitoare la principiul egalității de arme în cadrul procedurii în fața Curții Supreme de Justiție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIEI 45. Recurenta se plânge că hotărârea din 12 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 46. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei, în ceea ce privește o situație de fapt similară celei a cauzei Brumãescu 47. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 14 martie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. În plus, recurenta a putut beneficia de proprietatea sa în întregime, în calitate de proprietar legitim, până la hotărârea Curții Supreme de Justiție din 12 ianuarie 1996. Prin urmare, recurenta avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Bruméescu, § 70). 48. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 14 martie 1994 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era legal. Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumăscu Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect, în prezenta cauză, să priveze reclamanta de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumărescu, §§ 73-74). În plus, Curtea arată că reclamanta a fost privată de proprietatea bunurilor timp de aproape șapte ani, fără a fi primit o despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse de aceasta pentru recuperarea proprietății sale au rămas în zadar până în prezent. 49. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că recurenta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 50. Prin urmare, a existat și continuă să fie încălcată art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția. IV. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât este posibil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 52. Recurenta solicită o sumă corespunzătoare valorii clădirii sale în momentul naționalizării, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții, 630 410 USD (USD), adică 664 681,56 EUR (EUR). 53. Guvernul contestă ferm evaluarea efectuată în speță de către expertul desemnat de reclamant. El consideră că suma maximă care i-ar putea fi acordată este de 168 000 USD, adică 177 133,14 EUR, reprezentând, în conformitate cu concluziile unui expert care a examinat raportul de expertiză întocmit de reclamantă în fața Curții, valoarea în vamă a proprietății în litigiu și a terenului aferent. 54. Recurenta subliniază incertitudinea juridică în care se află în prezent, susținând că două litigii referitoare la clădirea în cauză sunt în prezent în curs de desfășurare cu privire la rolul instanțelor naționale, și anume cel referitor la cea de-a doua acțiune în revendicare imobiliară și cel privind cererea de la Õ stat în anulare a contractului de vânzare a apartamentului n (4) Recurenta subliniază că, în aceste circumstanțe, este dificil să se facă o evaluare reală a daunelor suferite și, prin urmare, solicită Curții să suspende luarea unei decizii cu privire la cererea sa de satisfacție echitabilă până când hotărârea din 8 mai 2000, care a făcut obiectul celei de-a doua acțiuni în revendicare, devine definitivă și irevocabilă. În cele din urmă, recurenta subliniază că, în cazul în care ar obține câștig de cauză, printr-o decizie definitivă, în această a doua acțiune în revendicare, aceasta va considera că este remediată prejudiciul suferit ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție din 12 ianuarie 1996. 55. Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt. Având în vedere încălcarea constatată a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cea mai bună formă de reparație în acest caz ar consta în restituirea bunului în cauză de către statul membru, precum și de hotărârea definitivă din 14 martie 1994 (a se vedea Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [G.C.], nr 28342/95, § 22, Rec., 1999 VII). Prin urmare, întrebarea trebuie rezervată și stabilită în termen de trei luni de la data prezentei hotărâri procedura ulterioară, ținând cont de situația în care se ajunge la un acord între statul pârât și reclamantă [art. 75 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil Spus că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță menționată nu este necesar să se reexamineze ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... că problema articolului 41 din Convenție nu se află în stare pentru prejudiciile materiale invocate de reclamantă. În consecință: rezervă această întrebare; invită guvernul și reclamanta să-i dea cunoștință, în termen de trei luni de la data prezentei hotărâri, de orice acord la care ar putea ajunge; rezervă procedura și deleagă președintele va stabili dacă este necesar, în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 decembrie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululer Președinte