SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SEGAL c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 3227/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 decembrie 2002 DEFINITIVF 17/03/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Segal c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B.
Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 26 noiembrie 2002, rend la chetă că aici: PROCEDURA A la originea cauzei se află o cerere (n 32927/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. Sandra Segal ( La 2 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În special, recurenta susține că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 12 ianuarie 1996, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar articolului 6 din convenție.
În plus, recurenta se plânge că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Instanța a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
La 2 octombrie 2000, Curtea a decis să examineze admisibilitatea și fondul cauzei. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. CIRCONSTANȚE DE LA La 4 ianuarie 1994, reclamanta a introdus o acțiune în revendicare imobiliară în fața societății din statul H., administrator al locuințelor din statul București și al consiliului municipal din București. În fața instanței de primă instanță din data de 1 În secțiunea București, ea susținea că părinții săi au fost proprietari ai unei clădiri cu trei etaje din București și ai unui teren din București cu o înălțime de 183 m2 și că statul membru era adecvat în mod abuziv în proprietate, prevalând de decretul de naționalizare nr. 92/1950.
Cu toate acestea, în momentul naționalizării, tatăl său era arhitect și, din acest motiv, clădirea sa era exclusă de la naționalizare în temeiul articolului II din decretul menționat. Recurenta solicita să i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului și a terenului ca moștenitoare a părinților săi. 12. Prin hotărârea din 14 martie 1994, Tribunalul a considerat că aceasta a încălcat articolul II din Decretul nr. 92/1950 că proprietatea care le-a aparținut părinților recurentei fusese naționalizată. El a considerat că statul nu dobândise în mod legal dreptul de proprietate, că, prin urmare, titlul său era nul, recurenta fiind proprietarul legitim al bunului în cauză. 13. Consiliul municipal din București a făcut apel la această hotărâre.
El a fost respins printr-o decizie a tribunalului județ din București din 24 iunie 1994, pe motiv că consiliul municipal nu era achitat de dreptul de timbru. 14. Consiliul municipal din București forma acțiune în fața instanței judecătorești din București. Aceasta a respins acțiunea printr-o hotărâre definitivă din 16 iunie 1997. La 17 ianuarie 1995, recurenta încheie cu fiul său un contract de vânzare a apartamentului nr. 4 al clădirii sale. La 7 aprilie 1995, aceasta încheie un contract similar cu I.D. (o persoană privată) pentru apartamentul nr 6 al clădirii sale. 16. La 14 noiembrie 1996, reclamanta se afla in posesia cladirii, in care se afla primăria Bucurestiului.
17. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă, a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 martie 1994. În memoriul său în fața Curții Supreme de Justiție, acesta a susținut că, în ceea ce privește legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950, Tribunalul de Primă Instanță și-a depășit competențele de atribuire și le-a încălcat pe cele ale autorității legislative și, prin urmare, a solicitat instanței supreme să anuleze această hotărâre și să respingă acțiunea reclamantei. 18. Prin hotărârea din 12 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit acțiunea în anulare.
Ea a constatat că imobilul revendicat devenise proprietatea statului în conformitate cu dispozițiile decretului nr. 92/1950 și a considerat că instanțele naionale nu erau competente să examineze problema dacă acesta fusese naționalizat în conformitate cu dispozițiile decretului menționat anterior, această atribuire aparținând exclusiv guvernului. Evoluții ulterioare datei de 12 ianuarie 1996 A doua acțiune în revendicare imobiliară 19. În 1999, reclamanta a introdus în fața tribunalului județ din București împotriva Consiliului General de la București o nouă acțiune în revendicare a proprietății pe care o moștenise. 20. Prin hotărârea din 8 mai 2000, instanța a acceptat cererea sa.
21. Această hotărâre a fost confirmată la apelul formulat de pârât printr-o hotărâre a Tribunalului de apel din București din 19 februarie 2001 22. La 22 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție și-a primit acțiunea și a decis trimiterea dosarului în fața instanței judecătorești pentru viciul de procedură. Conform informațiilor de care dispune Curtea, această procedură este în prezent în curs de desfășurare. La o dată care nu a fost precizată, Tribunalul de Primă Instanță din București a introdus, împotriva reclamantei și a fiului său, o acțiune în anulare a contractului de vânzare pe care l-au încheiat pentru apartamentul nr. 4 al lai imobilității în litigiu (a se vedea supra, § 15). Prin hotărârea din 29 septembrie 1999, instanța a acceptat cererea sa și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare încheiat de reclamantă și de fiul său în 1995 25. Recurenta și fiul ei au făcut apel la această hotărâre.
Prin decizie înainte de a pronunța dreptul din 6 februarie 2001, instanța, la cererea avocatului recurentei, s-a pronunțat la examinarea acestei cereri până când Curtea Supremă a pronunțat printr-o hotărâre definitivă situația proprietății reclamantei ca urmare a celei de-a doua acțiuni în revendicare (a se vedea a doua acțiune în cauză). 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, această procedură este încă în curs de desfășurare în fața tribunalului departamental din București. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 26. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([GC], n 28342/95, § 44, CEDO 1999-II).
Cu privire la excepția de incompatibilitate rațională în materie de obiecții întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenție 27. Guvernul consideră că obiecțiile formulate de reclamantă pe teritoriul art. 6 alin. (1) din Convenție și privind accesul la o instanță și echitatea procedurii nu sunt compatibile cu dispozițiile Convenției. În special, acesta susține că obiectul acțiunii în fața Curții Supreme de Justiție este o procedură extraordinară și că, prin urmare, art. 6 din convenție nu se aplică în speță. 28. Curtea amintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1) din convenție, sub titlul său dreptul (dreptul) pe care îl poate susține, cel puțin în mod apărător, recunoscut în dreptul intern. Acesta trebuie să fie o cauză reală și serioasă, care poate privi atât existența unui drept, cât și întinderea sau modalitățile sale de exercitare.
În plus, la sfârșitul procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul în cauză (a se vedea Hotărârea Masson și Van Zon c. Țările de Jos din 28 September 1995, seria A n 327-A, p. 17, § 44 și Acquaviva c. Franța din 21 noiembrie 1995, seria A n 333-A, p. 14, § 46). Or, în speță, Curtea constată că acțiunea recurentei avea un obiect patrimonial, pe care se baza o presupusă încălcare a unor drepturi patrimoniale și că, în plus, Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra fondului litigiului. 29. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Cu excepția faptului că căile de atac interne nu sunt epuizate 30. Guvernul pledează, de asemenea, pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne.
El susține că, în urma adoptării Legii nr. 10 din 8 februarie 2001, este legitim pentru reclamantă să introducă o nouă acțiune în revendicare. 31. Curtea amintește că, în hotărârea Brumãescu citată anterior (§§ 54-55) ea declarase că guvernul, responsabil de anularea unei hotărâri definitive pronunțate în urma unei acțiuni în revendicare, nu putea să excize de neobosirea datorată neîndeplinirii obligațiilor reclamantului de a introduce o nouă acțiune în revendicare. Curtea observă că, în orice caz, în speță, recurenta a introdus o nouă acțiune în revendicare, care, potrivit informațiilor de care dispune Curtea, se află în prezent pe rol în fața instanțelor naționale. 32. Prin urmare, această excepție trebuie respinsă și din partea guvernului.
Cu privire la calitatea de victimă a reclamantei 33. Potrivit guvernului, vânzarea, de către reclamantă, în 1995, a unei părți din clădirea sa ar fi dus la pierderea calității de victimă, în sensul articolului 34 din Convenție. 34. Recurenta invită Curtea să continue examinarea cauzei. Aceasta susține că a fost privată de proprietatea sa prin hotărârea Curții Supreme de Justiie din 12 ianuarie 1996 și că, în prezent, ea nu este încă văzută recunoscând, printr-o hotărâre definitivă, dreptul de proprietate asupra clădirii sale. 35. Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost de acord cu prerogativele sale de proprietar atunci când o decizie definitivă îi recunoaștea această calitate și înainte ca acțiunea în anulare formulată de procurorul general să fie primită de Curtea Supremă de Justiție, nu o poate priva de calitatea de victimă, în sensul articolului 34 din convenție.
Într-adevăr, Curtea arată că hotărârea Curții Supreme a anulat hotărârea definitivă din 14 martie 1994, confirmând astfel dreptul de proprietate de stat asupra întregii proprietăți a acesteia. Ea remarcă, de asemenea, că reclamanta se află la momentul actual în aceeași situație ca și la 12 În ianuarie 1996, nu s-a luat nicio decizie definitivă care să recunoască, cel puțin în esență, și apoi să fie reparată, încălcarea cu succes a Convenției care rezultă din hotărârea Curții Supreme (a se vedea Hotărârea Brumãescu menționată anterior, § 50). Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în speță, statul a numit reclamanta în instanță pentru a anula contractul de vânzare pe care îl încheiase cu fiul său, și că, în plus, instanța de primă instanță a acceptat această cerere printr-o decizie care, pentru moment, nu a devenit definitivă (a se vedea supra §§ 23-25.
Cu toate acestea, Curtea consideră că motivul pe baza căruia guvernul întemeiază această excepție de admisibilitate constituie, în fapt, un aspect determinant pentru stabilirea domeniului de aplicare al prejudiciului suferit efectiv de reclamantă și, în acest sens, ar trebui să se țină seama de aceasta pe teren la art. 41 din Convenție. 36. Prin urmare, este necesar să se respingă această excepție a guvernului. Pe baza temeiniciei cererii 37. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, este necesar să se declare cererea admisibilă.
II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 38. Recurenta consideră că Hotărârea din 12 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție și-a încălcat dreptul la o instanță care decide cu privire la legalitatea naționalizării clădirii sale. În plus, Comisia consideră că principiul egalității armelor nu a fost respectat în cadrul procedurii în fața Curții Supreme din moment ce acțiunea în anulare prin care hotărârile instanțelor inferioare au fost anulate este o cale de atac extraordinară, la discreția procurorului general al României.
Aceasta se referă la art. 6 alin. (1) din Convenție, care este formulată astfel în părțile sale relevante: Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 39. Guvernul admite că reclamanta este considerată a fi împotriva unui refuz al dreptului la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării competențelor. Acesta subliniază, de asemenea, că procurorul general, competent să introducă o acțiune în anulare, este un terț față de părțile aflate în litigiu și că, prin urmare, introducerea unei acțiuni în anulare de către acesta nu poate duce la un dezechilibru între drepturile procedurale ale părților.
40. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 12 ianuarie 1996 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 41. Curtea amintește că, în cauza Brumãescu menționată anterior (§§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție era contrară principiului certitudinii juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile ca și în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție.
42. Curtea consideră că nimic în acest caz nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere în prezenta cauză cu cauza Bruméscu Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, precum și a fost redactat la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 12 ianuarie 1996, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul recurentei la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 43. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantei competenței instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție.
Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să se ia în considerare cauza recurentei referitoare la principiul egalității de arme în cadrul procedurii în fața Curții Supreme de Justiție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIEI 45. Recurenta se plânge că hotărârea din 12 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 46. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei, în ceea ce privește o situație de fapt similară celei a cauzei Brumãescu 47. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 14 martie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.
În plus, recurenta a putut beneficia de proprietatea sa în întregime, în calitate de proprietar legitim, până la hotărârea Curții Supreme de Justiție din 12 ianuarie 1996. Prin urmare, recurenta avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Bruméescu, § 70). 48. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 14 martie 1994 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era legal. Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumăscu Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect, în prezenta cauză, să priveze reclamanta de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumărescu, §§ 73-74).
În plus, Curtea arată că reclamanta a fost privată de proprietatea bunurilor timp de aproape șapte ani, fără a fi primit o despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse de aceasta pentru recuperarea proprietății sale au rămas în zadar până în prezent. 49. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că recurenta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 50. Prin urmare, a existat și continuă să fie încălcată art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția. IV.
În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât este posibil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 52. Recurenta solicită o sumă corespunzătoare valorii clădirii sale în momentul naționalizării, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții, 630 410 USD (USD), adică 664 681,56 EUR (EUR). 53. Guvernul contestă ferm evaluarea efectuată în speță de către expertul desemnat de reclamant. El consideră că suma maximă care i-ar putea fi acordată este de 168 000 USD, adică 177 133,14 EUR, reprezentând, în conformitate cu concluziile unui expert care a examinat raportul de expertiză întocmit de reclamantă în fața Curții, valoarea în vamă a proprietății în litigiu și a terenului aferent.
54. Recurenta subliniază incertitudinea juridică în care se află în prezent, susținând că două litigii referitoare la clădirea în cauză sunt în prezent în curs de desfășurare cu privire la rolul instanțelor naționale, și anume cel referitor la cea de-a doua acțiune în revendicare imobiliară și cel privind cererea de la Õ stat în anulare a contractului de vânzare a apartamentului n (4) Recurenta subliniază că, în aceste circumstanțe, este dificil să se facă o evaluare reală a daunelor suferite și, prin urmare, solicită Curții să suspende luarea unei decizii cu privire la cererea sa de satisfacție echitabilă până când hotărârea din 8 mai 2000, care a făcut obiectul celei de-a doua acțiuni în revendicare, devine definitivă și irevocabilă.
În cele din urmă, recurenta subliniază că, în cazul în care ar obține câștig de cauză, printr-o decizie definitivă, în această a doua acțiune în revendicare, aceasta va considera că este remediată prejudiciul suferit ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție din 12 ianuarie 1996. 55. Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt. Având în vedere încălcarea constatată a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cea mai bună formă de reparație în acest caz ar consta în restituirea bunului în cauză de către statul membru, precum și de hotărârea definitivă din 14 martie 1994 (a se vedea Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [G.C.], nr 28342/95, § 22, Rec., 1999 VII).
Prin urmare, întrebarea trebuie rezervată și stabilită în termen de trei luni de la data prezentei hotărâri procedura ulterioară, ținând cont de situația în care se ajunge la un acord între statul pârât și reclamantă [art. 75 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil Spus că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță menționată nu este necesar să se reexamineze … că problema articolului 41 din Convenție nu se află în stare pentru prejudiciile materiale invocate de reclamantă.
În consecință: rezervă această întrebare; invită guvernul și reclamanta să-i dea cunoștință, în termen de trei luni de la data prezentei hotărâri, de orice acord la care ar putea ajunge; rezervă procedura și deleagă președintele va stabili dacă este necesar, în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 decembrie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululer Președinte
AFFAIRE SEGAL c. ROUMANIE (Requête n o 32927/96) ARRÊT STRASBOURG 17 décembre 2002 DÉFINITIF 17/03/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Segal c. Roumanie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , Gaukur Jörundsson , L. Loucaides , C. Bîrsan , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 novembre 2002, Rend l’arrêt que voici : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32927/96) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Sandra Segal (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 2 mai 1996, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. Tarcea, du ministère de la Justice.
3.La requérante allègue en particulier que le refus de la Cour suprême de Justice, le 12 janvier 1996, de reconnaître aux tribunaux la compétence de trancher une action en revendication est contraire à l’article 6 de la Convention. En outre, la requérante se plaint que cet arrêt de la Cour suprême a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1.
4.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).
5.La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
7.Le 2 octobre 2000, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
8.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.
9. La requérante est une ressortissante roumaine née en 1936 et réside à Bucarest.
10.Les faits de la cause, tels que présentés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. A. La première action en revendication
11.Le 4 janvier 1994, la requérante introduisit une action en revendication immobilière à l’encontre de l’entreprise d’Etat H., administrateur de logements d’Etat, et du conseil municipal de Bucarest. Devant le tribunal de première instance du 1 er arrondissement de Bucarest, elle faisait valoir que ses parents avaient été propriétaires d’un immeuble de trois étages sise à Bucarest et du terrain y attenant mesurant 183 m², et que l’Etat s’était approprié abusivement l’immeuble, en se prévalant du décret de nationalisation n o 92/1950. Or, au moment de la nationalisation, son père était architecte et, pour cette raison, son immeuble était exclu de la nationalisation en application de l’article II dudit décret. La requérante demandait à se voir reconnaître le droit de propriété sur l’immeuble et le terrain en tant qu’héritière de ses parents.
12.Par jugement du 14 mars 1994, le tribunal releva que c’était en violation de l’article II du décret n o 92/1950 que l’immeuble ayant appartenu aux parents de la requérante avait été nationalisé. Il jugea que l’Etat n’en avait pas acquis légalement le droit de propriété, que, dès lors, son titre était nul, la requérante étant la propriétaire légitime du bien en question.
13.Le conseil municipal de Bucarest fit appel de ce jugement. Il fut rejeté par une décision du tribunal départemental de Bucarest du 24 juin 1994, au motif que le conseil municipal ne s’était pas acquitté du droit de timbre.
14.Le conseil municipal de Bucarest forma recours devant la cour d’appel de Bucarest. Celle-ci rejeta le recours par un arrêt définitif du 16 septembre 1994, en renvoyant aux motifs de l’arrêt du tribunal départemental.
15.Le 17 janvier 1995, la requérante conclut avec son fils un contrat de vente de l’appartement n o 4 de son immeuble. Le 7 avril 1995, elle conclut un contrat similaire avec I.D. (une personne privée) pour l’appartement n o 6 de son immeuble.
16.Le 14 novembre 1996, la requérante s’est vu mise en possession de l’immeuble litigieux par la mairie de Bucarest.
17.A une date qui n’a pas été précisée, le procureur général de la Roumanie forma, conformément à l’article 330 du code de procédure civile, un recours en annulation contre le jugement du 14 mars 1994. Dans son mémoire devant la Cour suprême de Justice, il faisait valoir qu’en examinant la légalité de l’application du décret n o 92/1950, le tribunal de première instance avait outrepassé ses compétences d’attribution et empiété sur celles du pouvoir législatif. Par conséquent, il demanda à la cour suprême d’annuler ledit jugement et de rejeter l’action de la requérante.
18.Par arrêt du 12 janvier 1996, la Cour suprême de Justice accueillit le recours en annulation. Elle constata que l’immeuble revendiqué était devenu propriété de l’Etat en application des dispositions du décret n o 92/1950 et jugea que les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner la question de savoir s’il avait été nationalisé dans le respect des dispositions dudit décret, cette attribution appartenant exclusivement au gouvernement. B. Développements postérieurs au 12 janvier 1996 a) La deuxième action en revendication immobilière
19.En 1999, la requérante introduisit devant le tribunal départemental de Bucarest à l’encontre du Conseil général de Bucarest une nouvelle action en revendication de l’immeuble dont elle avait hérité.
20.Par jugement du 8 mai 2000, le tribunal fit droit à sa demande.
21.Ce jugement fut confirmé sur appel introduit par le défendeur, par une décision de la cour d’appel de Bucarest du 19 février 2001.
22.Le Conseil général fit recours contre cette décision. Le 22 mai 2002, la Cour suprême de Justice accueillit son recours et décida le renvoi du dossier devant la cour d’appel pour vice de procédure. Selon les informations dont dispose la Cour, cette procédure est actuellement toujours pendante. b) L’action en annulation du contrat de vente de l’appartement n o 4
23.A une date qui n’a pas été précisée, l’Etat introduisit auprès du tribunal de première instance de Bucarest, à l’encontre de la requérante et de son fils, une action en annulation du contrat de vente qu’ils avaient conclu pour l’appartement n o 4 de l’immeuble en litige (cf. supra, § 15).
24.Par jugement du 29 septembre 1999, le tribunal fit droit à sa demande et constata la nullité absolue du contrat de vente conclu par la requérante et son fils en 1995.
25.La requérante et son fils firent appel de ce jugement. Par décision avant dire droit du 6 février 2001, le tribunal, sur demande de l’avocat de la requérante, sursit à l’examen de cet appel jusqu’à ce que la Cour suprême aura tranché par un arrêt définitif la situation de l’immeuble de la requérante à la suite de sa deuxième action en revendication ( cf. supra , §§ 19 ‑ 22). Selon les informations dont dispose la Cour, cette procédure est toujours pendante devant le tribunal départemental de Bucarest. II.
26. Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, §§ 31 ‑ 44, CEDH 1999-VII). EN DROIT I.
1. Sur l’exception d’incompatibilité ratione materiae des griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention
27.Le Gouvernement estime que les griefs formulés par la requérante sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention et concernant l’accès à un tribunal et l’équité de la procédure ne sont pas compatibles avec les dispositions de la Convention. En particulier, il fait valoir que l’objet de l’action devant la Cour suprême de Justice était une procédure extraordinaire et que, dès lors, l’article 6 de la Convention ne s’applique pas en l’espèce.
28.La Cour rappelle que, pour que l’article 6 § 1 de la Convention, sous sa rubrique « civile », trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait « contestation » sur un « droit » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse, pouvant concerner aussi bien l’existence même d’un droit, que son étendue ou ses modalités d’exercice. En outre, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question (cf. les arrêts Masson et Van Zon c. Pays-Bas du 28 septembre 1995, série A n o 327-A, p. 17, § 44 et Acquaviva c. France du 21 novembre 1995, série A n o 333-A, p. 14, § 46). Or, en l’espèce, la Cour note que l’action de la requérante avait un objet patrimonial, qu’elle se fondait sur une atteinte alléguée à des droits eux aussi patrimoniaux et que, de surcroît, la Cour suprême de Justice s’est prononcée sur le fond du litige.
29.Partant, il y a lieu de rejeter cette exception. 2. Sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes
30.Le Gouvernement plaide également l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir qu’à la suite de l’adoption de la loi n o 10 du 8 février 2001, il est loisible à la requérante d’introduire une nouvelle action en revendication.
31.La Cour rappelle que dans l’arrêt Brumărescu précité (§§ 54-55) elle avait dit que le Gouvernement, responsable de l’annulation d’un jugement définitif rendu à la suite d’une action en revendication, ne saurait exciper du non-épuisement dû au manquement du requérant d’introduire une nouvelle action en revendication. La Cour note qu’en tout état de cause, en l’espèce, la requérante a introduit une nouvelle action en revendication, qui, selon les informations dont dispose la Cour, se trouve actuellement pendante devant les tribunaux nationaux.
32.Partant, il y a lieu de rejeter également cette exception du Gouvernement. 3. Sur la qualité de victime de la requérante
33.D’après le Gouvernement, la vente, par la requérante, en 1995, d’une partie de son immeuble aurait entraîné sa perte de la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention.
34.La requérante invite la Cour à poursuivre l’examen de l’affaire. Elle fait valoir qu’elle a été privée de son bien par l’arrêt de la Cour suprême de Justice du 12 janvier 1996 et qu’à l’heure actuelle, elle ne s’est toujours pas vu reconnaître, par un arrêt définitif, le droit de propriété sur son immeuble.
35.La Cour estime que le fait pour la requérante d’avoir joui de ses prérogatives de propriétaire lorsqu’une décision définitive lui avait reconnu cette qualité, et avant que le recours en annulation formé par le procureur général ne soit accueilli par la Cour suprême de Justice, ne saurait la priver de la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention. En effet, la Cour relève que l’arrêt de la Cour suprême a annulé le jugement définitif du 14 mars 1994, confirmant ainsi le droit de propriété de Etat sur l’ensemble de l’immeuble litigieux. Elle note aussi que la requérante se trouve à l’heure actuelle dans la même situation qu’au 12 janvier 1996, aucune décision définitive n’ayant reconnu, au moins en substance, puis réparé, l’éventuelle violation de la Convention résultant de l’arrêt de la Cour suprême (voir l’arrêt Brumărescu précité, § 50). Cette conclusion s’impose d’autant plus qu’en l’espèce, l’Etat a assigné la requérante en justice pour faire annuler le contrat de vente qu’elle avait conclu avec son fils, et que, de surcroît, le tribunal de première instance a fait droit à cette demande par une décision qui, pour l’heure, n’est pas encore devenue définitive (voir supra §§ 23-25). La Cour estime, cependant, que la raison sur laquelle le Gouvernement fonde cette exception de recevabilité constitue en l’occurrence un aspect déterminant pour établir l’étendue du préjudice effectivement subi par la requérante et, à ce titre, il convient d’en tenir compte sur le terrain de l’article 41 de la Convention.
36.Partant, il y a lieu de rejeter cette exception du Gouvernement. 4. Sur le bien-fondé de la requête
37.La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de déclarer la requête recevable. II.
38. La requérante estime que l’arrêt du 12 janvier 1996 de la Cour suprême de Justice a porté atteinte à son droit à un tribunal qui décide sur la légalité de la nationalisation de son immeuble. Elle estime en outre que le principe de l’égalité des armes n’a pas été respecté dans la procédure devant la Cour suprême dès lors que le recours en annulation par le biais duquel les décisions des tribunaux inférieurs ont été annulées est une voie de recours extraordinaire, à la discrétion du procureur général de la Roumanie. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui est libellé ainsi dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
39.Le Gouvernement admet que la requérante s’est vu opposer un refus du droit à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que, de toute manière, il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs. Il souligne aussi que le procureur général, compétent pour introduire un recours en annulation, est un tiers par rapport aux parties en litige et que, par conséquent, l’introduction par lui d’un recours en annulation ne saurait s’interpréter comme menant à un déséquilibre entre les droits procéduraux des parties.
40.La Cour doit donc rechercher si l’arrêt du 12 janvier 1996 a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention.
41.La Cour rappelle que dans l’affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle avait conclu à la violation de l’article 6 § 1 au motif que l’annulation d’un arrêt définitif était contraire au principe de la sécurité juridique. Elle avait également conclu que le refus de la Cour suprême de Justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges comme dans la présente affaire, portant sur une revendication immobilière, enfreignait l’article 6 § 1 de la Convention.
42.La Cour estime que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire Brumărescu . Dès lors, la Cour estime qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, ainsi qu’il était rédigé à l’époque des faits, la Cour suprême de Justice a méconnu, par sa décision du 12 janvier 1996, le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit de la requérante à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
43.De surcroît, l’exclusion par la Cour suprême de Justice, de l’action en revendication de la requérante de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 également sur ce point.
44.Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur le grief de la requérante portant sur l’atteinte alléguée au principe de l’égalité des armes dans la procédure devant la Cour suprême de Justice. III.
o
45. La requérante se plaint que l’arrêt du 12 janvier 1996 de la Cour suprême de Justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
46.Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété de la requérante, s’agissant d’une situation de fait semblable à celle de l’affaire Brumărescu .
47.La Cour rappelle que le droit de propriété de la requérante sur le bien en litige avait été établi par un jugement définitif du 14 mars 1994 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. D’ailleurs, la requérante a pu jouir de son bien en toute tranquillité, en tant que propriétaire légitime, jusqu’à l’arrêt de la Cour suprême de Justice du 12 janvier 1996. La requérante avait donc un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir l’arrêt Brumărescu , § 70).
48.La Cour relève ensuite que l’arrêt de la Cour suprême de Justice a annulé le jugement définitif du 14 mars 1994 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l’arrêt de la Cour suprême a eu pour effet, dans la présente affaire, de priver la requérante de son bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir l’arrêt Brumărescu , §§ 73-74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée. En outre, la Cour relève que la requérante se trouve privée de la propriété du bien depuis maintenant près de sept ans sans avoir perçu d’indemnité reflétant la valeur réelle de celui ‑ ci, et que les efforts déployés par elle pour en recouvrer la propriété sont à ce jour demeurés vains.
49.Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre a été rompu et que la requérante a supporté et continue de supporter une charge spéciale et exorbitante.
50.Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. IV.
51. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
52.La requérante sollicite une somme correspondant à la valeur de son immeuble au moment de la nationalisation, à savoir, selon le rapport d’expertise soumis à la Cour, 630 410 dollars américains (USD), soit 664 681,56 euros (EUR).
53.Le Gouvernement conteste fermement l’évaluation opérée en l’espèce par l’expert désigné par la requérante. Il estime que le montant maximum qui pourrait être lui octroyé est de 168 000 USD, soit 177 133,14 EUR, représentant, selon les conclusions d’un expert ayant examiné le rapport d’expertise produit par la requérante devant la Cour, la valeur marchande de l’immeuble en litige et du terrain afférent.
54.La requérante souligne l’incertitude juridique dans laquelle elle se trouve actuellement, en faisant valoir que deux litiges relatifs à l’immeuble litigieux sont actuellement pendants sur le rôle des juridictions nationales, à savoir celui portant sur sa deuxième action en revendication immobilière et celui relatif à la demande de l’Etat en annulation du contrat de vente de l’appartement n o 4. La requérante souligne que, dans ces circonstances, il est difficile de faire une évaluation réelle des dommages subis et demande, dès lors, à la Cour de surseoir à statuer sur sa demande de satisfaction équitable jusqu’à ce que le jugement du 8 mai 2000, qui a fait droit à sa deuxième action en revendication, devienne définitif et irrévocable. La requérante souligne, enfin, qu’au cas où elle obtiendrait gain de cause, par une décision définitive, dans cette deuxième action en revendication, elle considérera comme étant réparé le préjudice qu’elle a subi à la suite de l’arrêt de la Cour suprême de Justice du 12 janvier 1996.
55.La Cour considère que, dans les circonstances de l’espèce, la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en l’état. Vu la violation constatée de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, la meilleure forme de réparation dans cette affaire consisterait dans la restitution du bien en question par l’Etat, ainsi qu’ordonnée par le jugement définitif du 14 mars 1994 (voir Brumarescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [G.C.], n o 28342/95, § 22 , Recueil des arrêts et décisions 1999 ‑ VII). Partant, il y a lieu de réserver la question et de fixer dans trois mois à compter de la date du présent arrêt la procédure ultérieure, en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’Etat défendeur et la requérante (article 75 § 1 du règlement). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette les exceptions du Gouvernement ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal ; 5. Dit qu’il n’est pas nécessaire d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention portant sur l’atteinte alléguée au principe de l’égalité des armes dans la procédure devant la Cour suprême de Justice ; 6. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 7. Dit que la question de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état pour les dommages matériels allégués par la requérante. En conséquence : a) réserve cette question ; b) invite le Gouvernement et la requérante à lui donner connaissance, dans les trois mois à compter de la date du présent arrêt, de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure et délègue au président le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 décembre 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président