Mateescu și alții împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 30698/96) îndreptată împotriva României și prin care trei cetățeni ai acestui stat, Ddr. Mircea Mateescu, Doamna Maria Mateescu și Doamna Lully Georgeta Bianco („reclamanții") au sesizat Comisia în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna C. Tarcea, din ministerul Justiției.

Reclamanții se plâng în special de refuzul Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea sa din 28 mai 1995, de a recunoaște tribunalelor competența de a rezolva o acțiune de revendicare și de a trimite în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care au ridicat-o, pe care o consideră contrare articolului 6 din Convenție. De asemenea, reclamanții se plâng că menționata hotărâre a avuto efectul de a aduce atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost repartizată primei secții a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Curtea a declarat petiția admisibilă pe 6 iunie 2000.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat componența secțiilor (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată secției a doua astfel restructurate (art. 52 § 1).

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).

În 1942, E.M. și G.M., de la care reclamanții moșteniseră, cumpăraseră o proprietate imobiliară situată la București și compusă dintr-un imobil cu mai multe apartamente și un teren de 308,3 m².

În 1950, Statul luă posesia acestei case, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, fără ca proprietarii să fi fost notificați cu motivele sau baza legală a acestei privări de proprietate. A. Prima acțiune de revendicare

În 1994, reclamanții sesizaseră tribunalul de prima instanță din București cu o acțiune de revendicare a imobilului pe care-l moșteniseră împotriva primăriei București. Invocaseră că potrivit decretului nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că la momentul naționalizării, E.M. era casnice și G.M. era muncitor.

Prin sentință din 30 martie 1994, tribunalul de prima instanță constataseră că prin eroare casa fusese naționalizată în aplicarea decretului nr. 92/1950, deoarece E.M. și G.M. făceau parte dintr-o categorie de persoane excluse prin acest decret de la naționalizare. Tribunalul ordonase deci autorităților administrative, și anume primariei București și întreprinderii de stat D., administrator de locuințe de stat, să restituie imobilul litigios reclamanților.

Primăria București a declarat apel, care fuseserespins prin hotărârea tribunalului județean din București emisă pe 23 septembrie 1994.

În absența unui recurs, sentința din 30 martie 1994 devenie definitivă, nemaifiind atacabilă prin căile ordinare de recurs.

Pe 11 iulie 1994, primarul orașului București ordonase restituirea imobilului reclamanților și, pe 8 august 1994, întreprinderea D. s-execută. B. Recursul în anulare

La o dată ne-specificată, procurorul general al României formase în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva sentinței din 30 martie 1994, pe motiv că tribunalul de prima instanță depășise competența sa examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.

În fața Curții Supreme de Justiție, reclamanții ridicaseră excepția de neconstituționalitate a articolului 31 din Legea nr. 56/1993 privind organizarea Curții Supreme de Justiție și ceraseră trimiterea excepției în fața Curții Constituționale.

Curtea Supremă de Justiție emise hotărârea sa pe 28 iunie 1995. Respinsecerul de trimitere în fața Curții Constituționale, fără a preciza motivele. Pe fond, curtea anulasesentința din 30 martie 1994 și respinseacțiunea reclamanților. Subliniae că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, constataseche Statul se apropriasecu bunul în cauză în chiar ziua intrării în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și reamintiseche aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție judecaseche tribunalul de prima instanță din București depășiseatribuțiile sale și invadase competența puterii legislative. Subliniae în sfârșit che, oricum, noi legi urmau să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care Statul se apropriase abuziv.

La date ne-specificate, mențiunea dreptului de proprietate al reclamanților fuserayă din registrul foncier și Statul încheieun contract de închiriere cu G.A și A.A. pentru apartamentul nr. 1 al imobilului litigios. C. A doua acțiune de revendicare

La o dată ne-specificată, reclamanții introduseseră o nouă acțiune de revendicare în fața tribunalului de prima instanță din București.

Prin sentință din 16 octombrie 1997, tribunalul admisereclamația lor și constatasedreptul de proprietate al reclamanților asupra menționatului imobil. Această sentință devenie definitivă în absența unui recurs. D. Procedura inițiată împotriva inquilinilor

Pe 11 iunie 1996, reclamanții ceruseră în scris inquilinilor G.A. și A.A. să nu cumpere apartamentul în care locuiau deoarece era obiectul unei proceduri civile pendinte în fața tribunalelor naționale. În aceeași zi, reclamanții ceruseră primariei București să nu vândă imobilul litigios. O cerere similară fuseadresată pe 4 septembrie 1996 societății administrator de locuințe de stat. Cu toate acestea, pe 26 septembrie 1996, Statul încheieun contract de vânzare a apartamentului nr. 1 al imobilului și al terenului aferent cu G.A. și A.A.

La o dată ne-specificată, reclamantele introduseseră în fața tribunalului de prima instanță din București o acțiune de anulare a menționatului contract de vânzare împotriva foștilor inquilini. Această procedură este în continuare pendintă în fața tribunalului de prima instanță din București.

Alte dispoziții legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România (GC, nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII).

Reclamanții invită Curtea să continue examinarea cauzei. Invocă că au fost lipsiți de bunurile lor și că în prezent nu s-au văzut restituire decât o parte. Subliniază de asemenea checa, deși au notificat primăria cheau introdus o acțiune de restituire a imobilului lor și cha această acțiune era pendintă în fața autorităților competente, Statul a vândut unul dintre apartamentele imobilului lor foștilor inquilini.

Curtea reamintește cha o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de victime decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau implicit, și apoi au remediat încălcarea Convenției (vezi, printre altele, hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34). Or, ea constată în cauza de față che, deși cea de-a doua acțiune de restituire introdusă de reclamanți a fost admisă, rămâne che în prezent ei nu pot încă să se bucure de întregul lor bun, Statul având vândut o parte cu terți. Curtea constată de asemenea che reclamanții nu s-au văzut acordar nicio despăgubire pentru partea imobilului care nu le-a fost restituită. Prin urmare, sentința emisă de tribunalul de prima instanță din București pe 16 octombrie 1997 nu ar putea în niciun caz șterge complet consecințele menționatei hotărâri a Curții Supreme de Justiție pentru exercitarea de către reclamanți a dreptului lor de proprietate. De altfel, Curtea observă chereclamațiile reclamanților nu se limitează la ingeriând prin hotărârea Curții Supreme de Justiție în dreptul lor de proprietate, ci se referă și la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție de către aceeași hotărâre. Or, reclamanții pot fără îndoială să se pretindă victime din fapt că anularea unei sentințe judiciare definitive în favoarea lor și constatare che tribunalele nu erau competente să examineze acțiuni de revendicare, așa cum era cea pe care au introdus-o (cf. mutatis mutandis, hotărârea Brumărescu c. România citată mai sus, § 50). În aceste circumstanțe, Curtea estimează chereclamanții pot să se pretindă victime ale încălcărilor Convenției pe care le-au invocat, în sensul articolului 34 din Convenție. Prin urmare, trebuie respinsă excepția Guvernului.

În memoriul lor, reclamanții invocă cherefuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a rezolva o acțiune de revendicare este contrar dreptului la tribunal garantat de art. 21 al Constituției române. Se plâng de asemenea de absența unui proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție. Invocă în special chef judecătorii au refuzat să-și suspende pronunțarea și să trimită în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care au ridicat-o, în pofida obligației în acest sens care le era impusă de lege. Se plâng în sfârșit de aplicarea retroactivă a Legii nr. 56/1993 privind recursul în anulare, invocând chenu era în vigoare la data hotărârii Curții Supreme de Justiție din 28 iunie 1995.

Guvernul admite chereclamanții s-au văzut opune un refuz al accesului la tribunal, dar estimează chacest refuz a fost temporar și chein orice caz era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separației puterilor. De altfel, Guvernul subliniază chein temeiul articolului 32 al Legii nr. 56/1993, Curtea Supremă este obligată să-și suspende pronunțarea numai atunci când excepția de neconstituționalitate ridicată în fața ei privește legea aplicabilă litigiului. Or, acesta nu era cazul cu privire la art. 31 al Legii nr. 56/1993 pe care reclamanții l-au invocat în fața Curții Supreme. În consecință, Guvernul estimează chrefuzul Curții Supreme de Justiție de a-și suspinde pronunțarea și de a trimite cauza în fața Curții Constituționale a fost justificat și nu a adus atingere drepturilor pe care reclamanții le-au tras din art. 6 din Convenție. În sfârșit, Guvernul consideră cheLegea nr. 56/1993 era în vigoare la data la care Curtea Supremă de Justiție a emis hotărârea sa, pe 28 iunie 1995 și cheprin urmare nu se poate vorbi în cauza de față de aplicare retroactivă a legii.

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 28 iunie 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție cu privire la dreptul de acces la tribunal și la un proces echitabil.

Curtea reamintește chef în cauza Brumărescu c. România citată mai sus, ea concluzionaseche refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigii privind, ca și în prezenta cauză, revendicarea imobiliară, a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. Ea concluzionase de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 pe motiv chef anularea unei hotărâri definitive ar fi contrară principiului securității juridice (ibidem §§ 63 și 65).

Curtea estimează chenimic în cauza de față nu permite distincție din acest punct de vedere între prezenta cauză și cauza Brumărescu. Prin urmare, Curtea estimează cheexcluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamanților din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

De altfel, aplicând în felul acesta dispoziții articolului 330 – în redactarea de la acel moment – al Codului de procedură civilă care reglementează recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție meconoscuse, prin hotărârea sa din 31 mai 1995, principiul securității raporturilor juridice și, prin urmare, dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 pe aceste două puncte.

Ținând seama de considerațiile ce preced, Curtea nu estimează necesar să se aplece asupra celorlalte grievanțe trase din art. 6 § 1 din Convenție care privesc refuzul Curții Supreme de Justiție de a-și suspenda pronunțarea și de a trimite în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamanți și aplicarea pretins retroactivă a Legii nr. 56/1993. III. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamanții se plâng chef hotărârea din 28 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut efectul de a aduce atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional. Dispoziție precedentele nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi. "

Reclamanții estimează chef hotărârea Curții Supreme de Justiție judecând chef imobilul lor aparținea Statului și anulând sentința definitivă din 30 martie 1994 constituise o privare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor, care nu urmăreia un scop de utilitate publică. Observă chef, ca urmare a menționatei hotărâri, mențiunea dreptului lor de proprietate a fost rayă din registrul foncier. Or, numai pe 16 octombrie 1997 reclamanții se-au văzut din nou confirma dreptul lor de proprietate asupra imobilului lor. Cu toate acestea, subliniază chef nu s-au restituie în posesia apartamentului nr. 1 al imobilului, Statul l-având vândut între timp foștilor inquilini.

Guvernul estimează chef hotărârea Brumărescu c. România citată mai sus este aplicabilă în prezenta cauză, dar consideră chef încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privește numai apartamentul nerestituie.

Curtea reamintește chef dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului litigios fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 30 martie 1994 și constată chef dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanții aveau deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, citat mai sus, § 70).

Curtea constată apoi chef hotărârea Curții Supreme de Justiție anulasesentința definitivă din 30 martie 1994 și judecaseche proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră chef această situație este, dacă nu identică, cel puțin analogă cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu. Curtea estimează deci chef hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut efectul în prezenta cauză de a privi reclamanții de bunul lor, în sensul celui de-al doilea propoziție al primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, citat mai sus, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de Guvern situației astfel create. De altfel, Curtea constată chef reclamanții au fost lipsiți de întregul lor bun până pe 16 octombrie 1997, dată a hotărârii definitive prin care noua acțiune de revendicare imobiliară a reclamanților a fost admisă, fără a percepe nicio despăgubire. Curtea nu poate ignora de altfel nici faptul chef reclamanții sunt în continuare lipsiți de unul dintre apartamentele imobilului lor, nici demersurile întreprinse de aceștia pentru a-și recupera exercitarea integrală a proprietății lor, în special acelea privind procedura anulării vânzării apartamentului nr. 1 al casei.

În aceste condiții, și chiar presupunând chef s-ar putea demonstra chef privarea proprietății a servit o cauză de interes public, Curtea estimează chef echilibrul just a fost rupt și chef reclamanții au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă.

Prin urmare, a fost și continuă să existe încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Ca pretenție principală, reclamanții solicită restituirea integrală a bunului litigios. Intenționează să primească, în caz de ne-restituire, o sumă corespunzătoare valorii vânzării proprietății lor. Potrivit raportului de expertiză prezentat de reclamanți, valoarea apartamentului nr. 1 al casei și a terenului aferent ar fi de 34 743 euro („EUR").

Guvernul, sprijinindu-se pe opinia unui expert care analizaseraportul de expertiză produs de reclamanți în fața Curții, estimează chef valoarea piață a acestui apartament ar fi de 16 670 EUR.

Curtea estimează, în circumstanțele cauzei de față, chef restituirea integrală a bunului litigios, așa cum ordonasesentința definitivă a tribunalului de prima instanță din București din 30 martie 1994, ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalând cu cea în care s-ar fi găsit, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost meconoscute. Reclamanții fiind restituiți apartamentele parterului și ale etajelor casei, restituire confirmată printr-o hotărâre definitivă din 16 octombrie 1997 a tribunalului de prima instanță din București (paragrafele 21 și 22, mai sus), Statul trebuie deci să restabilească dreptul de proprietate al reclamanților asupra restului imobilului, și anume asupra apartamentului nr. 1 al casei.

În caz chef Statul pârât nu procedează la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua când prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște chef va trebui să verseze reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a acestui apartament.

Cât la determinarea cuantumului acestei indemnizații, Curtea constată important decalaj care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de către experții desemnați de părțile litigiului.

Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare la București, Curtea estimează valoarea vânzării actuală a bunului și a terenului aferent la 26 000 EUR. Acest cuantum urmează să fie convertit în lei români la rata aplicabilă la data reglementării. B. Daune morale

Reclamanții solicită de asemenea 60 000 USD pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinței grave pe care ar fi-o infligit Curtea Supremă de Justiție pe 28 mai 1995, privân-i de bunuri a doua oară, după chef în 1994 reușiseră să pună capăt încălcării dreptului lor de autoritățile comuniste timp de patruzeci de ani.

Guvernul se opune acestei pretenții, estimând chef nu poate fi reținut niciun prejudiciu moral. Susține chef reclamanții nu au dovedit existența unui legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat și obiectul cererei.

Curtea consideră chef evenimentele în cauză au antrenat ingerințe serioase în drepturile Ddr. Mateescu, Doamnei Mateescu și Doamnei Bianco la respectarea bunurilor lor, la tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 2 500 EUR ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Acest cuantum urmează să fie convertit în lei români la rata aplicabilă la data reglementării. C. Cheltuieli și taxe

Reclamanții solicită rambursarea a 14 843 500 lei români, adică 467,53 EUR, pe care-i detaliază după cum urmează: a) 1 040 000 lei români cu titlu de onorariu pentru activitatea desfășurată de expert; și b) 13 803 500 lei români pentru taxele de timbru plătite pentru noua acțiune de revendicare, actualizate pentru a ține seama de rata inflației.

Guvernul lasă la aprecierea Curții să stabilească cuantumul de acordar pentru cheltuieli și taxe.

Curtea aloca celor interesați 14 843 500 lei români, adică 467,53 EUR, pentru cheltuielile și taxele suportate în procedurile în fața tribunalelor naționale. D. Dobânzi moratoii

Curtea consideră chef rata anuală a dobânzilor moratoii trebuie să fie calchată pe cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Hotărăște chef a existat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil; 2. Hotărăște chef a existat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal; 3. Hotărăște chef nu este necesar să examineze grievanțele trase din art. 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului Curții Supreme de Justiție de a-și suspenda pronunțarea și de a trimite în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamanți și din cauza aplicării pretins retroactive a Legii nr. 56/1993; 4. Hotărăște chef a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 5. Hotărăște a) chef Statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în termen de trei luni din ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, partea imobilului litigios care nu le-a fost deja restituită; b) chef în caz de ne-restituire, Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în același termen de trei luni, 26 000 EUR (douăzeci șase mii euro) pentru daune materiale, convertit în lei români la rata aplicabilă la data reglementării; c) chef Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în același termen de trei luni, 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro) pentru daune morale, convertit în lei romani la rata aplicabilă la data reglementării; d) chef Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în același termen de trei luni, 14 843 500 (paisprezece milioane opt sute patruzeci trei mii cinci sute) lei români, adică 467,53 EUR (patru sute șaizeci șapte euro și cincizeci trei cenți), pentru cheltuielile și taxele; e) chef cuantumurile indicate la (b), (c) și (d) vor fi majorate cu dobânzi simple la o rata anuală echivalând cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale din ziua expirării menționatului termen și până la plată; 6. Respinge , cu unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 octombrie 2002 conform articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Dollé J.-P. Costa Greffieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 30698/96) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet Etat, M. Mircea Mateescu, M me Maria Mateescu et M me Lully Georgeta Bianco (« les requérants ») ont saisis la Commission en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. Tarcea, du ministère de la Justice.

Les requérants se plaignent en particulier du refus de la Cour suprême de justice, par son arrêt du 28 mai 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication et de renvoyer devant la Cour constitutionnelle l’exception d’inconstitutionnalité qu’ils avaient soulevée, qu’ils estiment contraires à l’article 6 de la Convention. En outre, les requérants se plaignent que ledit arrêt a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

La Cour a déclaré la requête recevable le 6 juin 2000.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1942, E.M. et G.M., dont les requérants avaient hérité, achetèrent un bien immobilier sis à Bucarest et composé d’un bâtiment comportant plusieurs appartements et d’un terrain de 308,3 m 2 .

En 1950, l’Etat prit possession de cette maison, en invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950, sans que les propriétaires se soient vus notifiés les motifs ou la base légale de cette privation de propriété. A. La première action en revendication

En 1994, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en revendication de l’immeuble dont ils avaient hérité à l’encontre de la mairie de Bucarest. Ils faisaient valoir qu’en vertu du décret n o 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient pas être nationalisés et qu’au moment de la nationalisation, E.M. était femme au foyer et G.M. était ouvrier.

Par jugement du 30 mars 1994, le tribunal de première instance releva que c’était par erreur que la maison avait été nationalisée en application du décret n o 92/1950, car E.M. et G.M. faisaient partie d’une catégorie de personnes exclue par ce décret de la nationalisation. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir la mairie de Bucarest et l’entreprise d’Etat D., gérant de logements d’Etat, de restituer l’immeuble litigieux aux requérants.

La mairie de Bucarest interjeta appel, qui fut rejeté par la décision du tribunal départemental de Bucarest rendue le 23 septembre 1994.

En l’absence de recours, le jugement du 30 mars 1994 devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.

Le 11 juillet 1994, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution de l’immeuble aux requérants et, le 8 août 1994, l’entreprise D. s’exécuta. B. Le recours en annulation

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du 30 mars 1994, au motif que le tribunal de première instance avaient outrepassé ses compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 92/1950.

Devant la Cour suprême de justice, les requérants soulevèrent l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 31 de la loi n o 56/1993 sur l’organisation de la Cour suprême de justice et demandèrent le renvoi de l’exception devant la Cour constitutionnelle.

La Cour suprême de justice rendit son arrêt le 28 juin 1995. Elle rejeta la demande de renvoi à la Cour constitutionnelle, sans en préciser les motifs. Sur le fond, la cour annula le jugement du 30 mars 1994 et rejeta l’action des requérants. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l’Etat s’était approprié le bien en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n o 92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême de justice jugea que le tribunal de première instance de Bucarest avait outrepassé ses attributions et empiété sur celles du pouvoir législatif. Elle souligna enfin que, de toute manière, de nouvelles lois allaient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était abusivement appropriés.

A des dates non précisées, la mention du droit de propriété des requérants fut rayée du registre foncier et l’Etat conclut avec G.A et A.A. un contrat de bail pour l’appartement n o 1 de l’immeuble litigieux. C. La deuxième action en revendication

A une date non précisée, les requérants introduisirent une nouvelle action en revendication devant le tribunal de première instance de Bucarest.

Par un jugement du 16 octobre 1997, le tribunal fit droit à leur demande et constata le droit de propriété des requérants sur ledit immeuble. Ce jugement devint définitif en l’absence de recours. D. La procédure initiée à l’encontre des locataires

Le 11 juin 1996, les requérants demandèrent par écrit aux locataires G.A. et A.A. de ne pas acheter l’appartement dans lequel ils logeaient car il faisait l’objet d’une procédure civile pendante devant les tribunaux nationaux. Le même jour, les requérants demandèrent à la mairie de Bucarest de ne pas vendre l’immeuble en litige. Une demande similaire fut adressée le 4 septembre 1996 à la société gérant des logements d’Etat. Néanmoins, le 26 septembre 1996, l’Etat conclut avec G.A et A.A un contrat de vente de l’appartement n o 1 de l’immeuble et du terrain y afférent.

A une date non précisée, les requérantes introduisirent devant le tribunal de première instance de Bucarest une action en annulation dudit contrat de vente à l’encontre des anciens locataires. Cette procédure est toujours pendante devant le tribunal de première instance de Bucarest. II.

Les autres dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII). EN DROIT I.

Les requérants invitent la Cour à poursuivre l’examen de l’affaire. Ils font valoir qu’ils ont été privés de leur bien et qu’à l’heure actuelle, ils ne se sont vu restituer qu’une partie. Ils soulignent aussi que, bien qu’ils aient notifié à la mairie qu’ils avaient introduit une action en restitution de leur immeuble et que cette action était pendante devant les autorités compétentes, l’Etat a vendu l’un des appartements de leur immeuble aux anciens locataires.

La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres, l’arrêt Ludi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n o 238, p. 18, § 34). Or, elle note en l’espèce que, bien que la deuxième action en restitution introduite par les requérants ait été accueillie, il reste qu’à l’heure actuelle ils ne peuvent toujours pas jouir de l’intégralité de leur bien, l’Etat en ayant vendu une partie à des tiers. La Cour note aussi que les requérants ne se sont vu octroyer aucun dédommagement pour la partie de l’immeuble qui ne leur a pas été restituée. Dès lors, le jugement rendu par le tribunal de première instance de Bucarest le 16 octobre 1997 ne saurait en aucun cas effacer entièrement les conséquences de l’arrêt précité de la Cour suprême de justice pour la jouissance, par les requérants, de leur droit de propriété. De surcroît, la Cour observe que les griefs des requérants ne se limitent pas à l’ingérence, par l’arrêt de la Cour suprême de justice, dans leur droit de propriété, mais concernent également la violation de l’article 6 § 1 de la Convention par ce même arrêt. Or, les requérants peuvent incontestablement se prétendre victimes du fait de l’annulation d’une décision judiciaire définitive en leur faveur et du constat que les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner des actions en revendication, telles que celle qu’elles avaient introduite (cf. mutatis mutandis , arrêt Brumărescu c. Roumanie précité, § 50). Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérants peuvent se prétendre victimes des violations de la Convention qu’ils alléguaient, au sens de l’article 34 de la Convention. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement. II.

Dans leur mémoire, les requérants font valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l’article 21 de la Constitution roumaine. Ils se plaignent en outre de l’absence d’un procès équitable devant la Cour suprême de justice. Ils font valoir en particulier que les juges ont refusé de surseoir à statuer et de renvoyer devant la Cour constitutionnelle l’exception d’inconstitutionnalité qu’ils avaient soulevée, malgré l’obligation en ce sens qui leur était imposée par la loi. Ils se plaignent enfin de l’application rétroactive de la loi n o 56/1993 visant le recours en annulation, alléguant qu’elle n’était pas en vigueur à la date de l’arrêt de la Cour suprême de justice du 28 juin 1995.

Le Gouvernement admet que les requérants se sont vu opposer un refus d’accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que, de toute manière, il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs. En outre, le Gouvernement souligne qu’en vertu de l’article 32 de la loi n o 56/1993, la Cour suprême est tenue de surseoir à statuer seulement lorsque l’exception d’inconstitutionnalité soulevée devant elle concerne la loi applicable au litige. Or, tel n’était pas le cas en ce qui concerne l’article 31 de la loi n o 56/1993 que les requérants avaient invoqué devant la Cour suprême. En conséquence, le Gouvernement estime que le refus de la Cour suprême de justice de surseoir à statuer et d’envoyer l’affaire devant la Cour constitutionnelle a été justifié et n’a pas porté atteinte aux droits que les requérants tirent de l’article 6 de la Convention. Enfin, le Gouvernement considère que la loi n o 56/1993 était en vigueur à la date à laquelle la Cour suprême de justice a rendu son arrêt, le 28 juin 1995 et que, dès lors, il ne saurait être question en l’espèce d’une application rétroactive de la loi.

La Cour doit donc rechercher si l’arrêt du 28 juin 1995 a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention quant au droit d’accès à un tribunal et à un procès équitable.

La Cour rappelle que dans l’affaire Brumărescu c. Roumanie précitée, elle a conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention. Elle a également conclu à la violation de l’article 6 § 1 au motif que l’annulation d’un arrêt définitif serait contraire au principe de la sécurité juridique ( ibid. §§ 63 et 65).

La Cour estime que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire Brumărescu . Dès lors, la Cour estime que l’exclusion par la Cour suprême de justice de l’action en revendication des requérants de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 – dans sa rédaction de l’époque – du code de procédure civile régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu, par sa décision du 31 mai 1995, le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par-là, le droit des requérants à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ces deux points.

Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur les autres griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention portant sur le refus de la Cour suprême de justice de surseoir à statuer et de renvoyer devant la Cour constitutionnelle l’exception d’inconstitutionnalité soulevée par les requérants et sur l’application prétendument rétroactive de la loi n o 56/1993. III.

Les requérants estiment que l’arrêt de la Cour suprême de justice jugeant que leur immeuble appartenait à l’Etat et annulant le jugement définitif du 30 mars 1994 a constitué une privation de leur droit au respect de leurs biens, qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique. Ils font observer qu’à la suite dudit arrêt, la mention de leur droit de propriété a été rayée du registre foncier. Or, ce n’est que le 16 octobre 1997 que les requérants se sont vu à nouveau confirmer leur droit de propriété sur leur immeuble. Cependant, ils soulignent qu’ils ne sont pas rentrés en possession de l’appartement n o 1 de l’immeuble, l’Etat l’ayant vendu entre temps aux anciens locataires.

Le Gouvernement estime que l’arrêt Brumărescu c. Roumanie précité est applicable dans la présente affaire, mais considère que la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention porte uniquement sur l’appartement non restitué.

La Cour rappelle que le droit de propriété des requérants sur le bien en litige avait été établi par un arrêt définitif du 30 mars 1994 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. Les requérants avaient donc un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l’arrêt de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif du 30 mars 1994 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu. La Cour estime donc que l’arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet dans la présente affaire de priver les requérants de leur bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, §§ 73-74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée. De surcroît, la Cour relève que les requérants ont été privés de l’ensemble de leur bien jusqu’au 16 octobre 1997, date de la décision définitive par laquelle une nouvelle action en revendication immobilière des requérants a été accueillie, sans qu’ils perçoivent de dédommagement. La Cour ne saurait ignorer en outre ni le fait que les requérants se trouvent toujours privés d’un des appartements de leur immeuble, ni les démarches entreprises par ceux-ci pour recouvrer la jouissance entière de leur propriété, en particulier celles ayant trait à la procédure d’annulation de la vente de l’appartement n o 1 de la maison.

Dans ces conditions, et à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre a été rompu et que les requérants ont supporté et continuent de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. IV.

A titre principal, les requérants sollicitent la restitution intégrale du bien litigieux. Ils entendent recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur vénale de leur propriété. Selon le rapport d’expertise présenté par les requérants, la valeur de l’appartement n o 1 de la maison et du terrain afférent serait de 34 743 euros (« EUR »).

Le Gouvernement, s’appuyant sur l’avis d’un expert qui a analysé le rapport d’expertise produit par les requérants devant la Cour, estime que la valeur marchande du cet appartement serait de 16 670 EUR.

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution intégrale du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du tribunal de première instance de Bucarest du 30 mars 1994, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient, si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. Les requérants s’étant vu restituer les appartements de rez-de-chaussée et des étages de la maison, restitution confirmée par une décision définitive du 16 octobre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest (paragraphe 21 et 22, ci-dessus), l’Etat doit donc rétablir le droit de propriété des requérants sur le reste de l’immeuble, à savoir sur l’appartement n o 1 de la maison.

A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, la valeur actuelle de cet appartement.

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l’important écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier à Bucarest, la Cour estime la valeur vénale actuelle du bien et du terrain y afférent à 26 000 EUR. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement. B. Dommage moral

Les requérants sollicitent aussi 60 000 USD pour le préjudice moral subi du fait de la souffrance grave que leur aurait infligée la Cour suprême de justice le 28 mai 1995, en les privant de leur bien une deuxième fois, après qu’ils eussent réussi, en 1994, à mettre un terme à la violation de leur droit par les autorités communistes pendant quarante ans.

Le Gouvernement s’élève contre cette prétention, en estimant qu’aucun préjudice moral ne saurait être retenu. Il soutient que les requérants n’ont pas prouvé l’existence d’un lien de causalité entre le préjudice allégué et l’objet de la requête.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits de M. Mateescu, M me Mateescu et M me Bianco au respect de leur bien, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 2 500 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement C. Frais et dépens

Les requérants sollicitent le remboursement de 14 843 500 lei roumains, soit 467,53 EUR, qu’ils ventilent comme suit : a) 1 040 000 lei roumains à titre d’honoraires pour le travail accompli par l’expert ; et b) 13 803 500 lei roumains pour les taxe de timbre payées pour la nouvelle action en revendication, réactualisés pour tenir compte du taux d’inflation.

Le Gouvernement laisse à l’appréciation de la Cour d’établir le montant à accorder pour les frais et dépens.

La Cour alloue aux intéressés 14 843 500 lei roumains, soit 467,53 EUR, pour les frais et dépens encourus dans les procédures devant les tribunaux nationaux. D. Intérêts moratoires

La Cour considère que le taux annuel des intérêts moratoires doit être calqué sur celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR , À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal ; 3. Dit qu’il n’est pas nécessaire d’examiner les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention du fait du refus de la Cour suprême de justice de surseoir à statuer et de renvoyer devant la Cour constitutionnelle l’exception d’inconstitutionnalité soulevée par les requérants et du fait de l’application prétendument rétroactive de la loi n o 56/1993 ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit restituer aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la partie de l’immeuble litigieux qui ne leur a pas été déjà restituée ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les mêmes trois mois, 26 000 EUR (vingt-six mille euros) pour dommage matériel, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; c) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans le même délai de trois mois, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour dommage moral, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; d) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans le même délai de trois mois, 14 843 500 (quatorze millions huit cent quarante trois mille cinq cents) lei roumains, soit 467,53 EUR (quatre cent soixante ‑ sept euros et cinquante trois centimes), pour les frais et dépens ; e) que les montants indiqués sous (b), (c) et (d) seront à majorer d’un intérêt simple à un taux annuel équivalant au taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ; 6. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 octobre 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président