AFFAIRE MATEESCU ET AUTRES c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 du fait de l'annulation d'un jugement définitif;Violation de l'art. 6-1 du fait du refus du droit d'accés à un tribunal;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale
AFFAIRE MATEESCU ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)
A DOUA SECȚIE
CAUZA
MATEESCU ȘI ALȚII c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 30698/96)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
22 octombrie 2002
DEFINITIVĂ
22/01/2003
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Mateescu și alții c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședindu-se într-o cameră compusă din:
Ddr. J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, Gaukur Jörundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, Doamna A. Mularoni, judecători, și Doamna S. Dollé, greffieră de secție,
După deliberări în ședința închisă pe 1 octombrie 2002,
Emite hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 30698/96) îndreptată împotriva României și prin care trei cetățeni ai acestui stat, Ddr. Mircea Mateescu, Doamna Maria Mateescu și Doamna Lully Georgeta Bianco („reclamanții") au sesizat Comisia în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna C. Tarcea, din ministerul Justiției.
Reclamanții se plâng în special de refuzul Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea sa din 28 mai 1995, de a recunoaște tribunalelor competența de a rezolva o acțiune de revendicare și de a trimite în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care au ridicat-o, pe care o consideră contrare articolului 6 din Convenție. De asemenea, reclamanții se plâng că menționata hotărâre a avuto efectul de a aduce atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
Cererea a fost repartizată primei secții a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.
Curtea a declarat petiția admisibilă pe 6 iunie 2000.
Pe 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat componența secțiilor (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată secției a doua astfel restructurate (art. 52 § 1).
Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).
CU PRIVIRE LA FAPTE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții sunt cetățeni români născuți respectiv în 1960, 1933 și 1935. Reclamantele locuiesc la București, în timp ce reclamantul are reședința la Paris.
În 1942, E.M. și G.M., de la care reclamanții moșteniseră, cumpăraseră o proprietate imobiliară situată la București și compusă dintr-un imobil cu mai multe apartamente și un teren de 308,3 m².
În 1950, Statul luă posesia acestei case, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, fără ca proprietarii să fi fost notificați cu motivele sau baza legală a acestei privări de proprietate.
A. Prima acțiune de revendicare
În 1994, reclamanții sesizaseră tribunalul de prima instanță din București cu o acțiune de revendicare a imobilului pe care-l moșteniseră împotriva primăriei București. Invocaseră că potrivit decretului nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că la momentul naționalizării, E.M. era casnice și G.M. era muncitor.
Prin sentință din 30 martie 1994, tribunalul de prima instanță constataseră că prin eroare casa fusese naționalizată în aplicarea decretului nr. 92/1950, deoarece E.M. și G.M. făceau parte dintr-o categorie de persoane excluse prin acest decret de la naționalizare. Tribunalul ordonase deci autorităților administrative, și anume primariei București și întreprinderii de stat D., administrator de locuințe de stat, să restituie imobilul litigios reclamanților.
Primăria București a declarat apel, care fuseserespins prin hotărârea tribunalului județean din București emisă pe 23 septembrie 1994.
În absența unui recurs, sentința din 30 martie 1994 devenie definitivă, nemaifiind atacabilă prin căile ordinare de recurs.
Pe 11 iulie 1994, primarul orașului București ordonase restituirea imobilului reclamanților și, pe 8 august 1994, întreprinderea D. s-execută.
B. Recursul în anulare
La o dată ne-specificată, procurorul general al României formase în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva sentinței din 30 martie 1994, pe motiv că tribunalul de prima instanță depășise competența sa examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.
În fața Curții Supreme de Justiție, reclamanții ridicaseră excepția de neconstituționalitate a articolului 31 din Legea nr. 56/1993 privind organizarea Curții Supreme de Justiție și ceraseră trimiterea excepției în fața Curții Constituționale.
Curtea Supremă de Justiție emise hotărârea sa pe 28 iunie 1995. Respinsecerul de trimitere în fața Curții Constituționale, fără a preciza motivele. Pe fond, curtea anulasesentința din 30 martie 1994 și respinseacțiunea reclamanților. Subliniae că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, constataseche Statul se apropriasecu bunul în cauză în chiar ziua intrării în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și reamintiseche aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție judecaseche tribunalul de prima instanță din București depășiseatribuțiile sale și invadase competența puterii legislative. Subliniae în sfârșit che, oricum, noi legi urmau să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care Statul se apropriase abuziv.
La date ne-specificate, mențiunea dreptului de proprietate al reclamanților fuserayă din registrul foncier și Statul încheieun contract de închiriere cu G.A și A.A. pentru apartamentul nr. 1 al imobilului litigios.
C. A doua acțiune de revendicare
La o dată ne-specificată, reclamanții introduseseră o nouă acțiune de revendicare în fața tribunalului de prima instanță din București.
Prin sentință din 16 octombrie 1997, tribunalul admisereclamația lor și constatasedreptul de proprietate al reclamanților asupra menționatului imobil. Această sentință devenie definitivă în absența unui recurs.
D. Procedura inițiată împotriva inquilinilor
Pe 11 iunie 1996, reclamanții ceruseră în scris inquilinilor G.A. și A.A. să nu cumpere apartamentul în care locuiau deoarece era obiectul unei proceduri civile pendinte în fața tribunalelor naționale. În aceeași zi, reclamanții ceruseră primariei București să nu vândă imobilul litigios. O cerere similară fuseadresată pe 4 septembrie 1996 societății administrator de locuințe de stat. Cu toate acestea, pe 26 septembrie 1996, Statul încheieun contract de vânzare a apartamentului nr. 1 al imobilului și al terenului aferent cu G.A. și A.A.
La o dată ne-specificată, reclamantele introduseseră în fața tribunalului de prima instanță din București o acțiune de anulare a menționatului contract de vânzare împotriva foștilor inquilini. Această procedură este în continuare pendintă în fața tribunalului de prima instanță din București.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
Dispoziții relevante ale Legii nr. 56 din 9 iulie 1993 privind Curtea Supremă de Justiție se citesc după cum urmează:
art. 31
„Dacă o secție a Curții estimează necesară efectuarea unei schimbări de jurisprudență, trebuie să-și suspende pronunțarea și să sesizeze secțiile reunite ale Curții Supreme de Justiție. Când secțiile reunite s-au pronunțat asupra schimbării jurisprudenței, procesul se reia."
art. 32
„Curtea Supremă de Justiție-și suspendă pronunțarea când o excepție de neconstituționalitate privind legea aplicabilă este ridicată în fața ei și sesizează Curtea Constituțională a acestei excepții, în conformitate cu legea. Procesul în fața Curții Supreme de Justiție se reia când hotărârea definitivă a Curții Constituționale îi este notificată.
Alte dispoziții legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România (GC, nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII).
CU PRIVIRE LA DREPT
I. ASUPRA EXCEPȚIEI PRELIMINARE A GUVERNULUI
Potrivit Guvernului, faptele noi intervenite după decizia asupra admisibilității din 6 iunie 2000, și anume deznodământul celei de-a doua acțiuni de restituire a imobilului, atrag pentru reclamanți pierderea calității de victime, în sensul articolului 34 din Convenție.
Reclamanții invită Curtea să continue examinarea cauzei. Invocă că au fost lipsiți de bunurile lor și că în prezent nu s-au văzut restituire decât o parte. Subliniază de asemenea checa, deși au notificat primăria cheau introdus o acțiune de restituire a imobilului lor și cha această acțiune era pendintă în fața autorităților competente, Statul a vândut unul dintre apartamentele imobilului lor foștilor inquilini.
Curtea reamintește cha o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de victime decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau implicit, și apoi au remediat încălcarea Convenției (vezi, printre altele, hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34). Or, ea constată în cauza de față che, deși cea de-a doua acțiune de restituire introdusă de reclamanți a fost admisă, rămâne che în prezent ei nu pot încă să se bucure de întregul lor bun, Statul având vândut o parte cu terți. Curtea constată de asemenea che reclamanții nu s-au văzut acordar nicio despăgubire pentru partea imobilului care nu le-a fost restituită.
Prin urmare, sentința emisă de tribunalul de prima instanță din București pe 16 octombrie 1997 nu ar putea în niciun caz șterge complet consecințele menționatei hotărâri a Curții Supreme de Justiție pentru exercitarea de către reclamanți a dreptului lor de proprietate.
De altfel, Curtea observă chereclamațiile reclamanților nu se limitează la ingeriând prin hotărârea Curții Supreme de Justiție în dreptul lor de proprietate, ci se referă și la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție de către aceeași hotărâre. Or, reclamanții pot fără îndoială să se pretindă victime din fapt că anularea unei sentințe judiciare definitive în favoarea lor și constatare che tribunalele nu erau competente să examineze acțiuni de revendicare, așa cum era cea pe care au introdus-o (cf. mutatis mutandis, hotărârea Brumărescu c. România citată mai sus, § 50).
În aceste circumstanțe, Curtea estimează chereclamanții pot să se pretindă victime ale încălcărilor Convenției pe care le-au invocat, în sensul articolului 34 din Convenție.
Prin urmare, trebuie respinsă excepția Guvernului.
II. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Potrivit reclamanților, hotărârea din 28 iunie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
În memoriul lor, reclamanții invocă cherefuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a rezolva o acțiune de revendicare este contrar dreptului la tribunal garantat de art. 21 al Constituției române.
Se plâng de asemenea de absența unui proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție. Invocă în special chef judecătorii au refuzat să-și suspende pronunțarea și să trimită în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care au ridicat-o, în pofida obligației în acest sens care le era impusă de lege.
Se plâng în sfârșit de aplicarea retroactivă a Legii nr. 56/1993 privind recursul în anulare, invocând chenu era în vigoare la data hotărârii Curții Supreme de Justiție din 28 iunie 1995.
Guvernul admite chereclamanții s-au văzut opune un refuz al accesului la tribunal, dar estimează chacest refuz a fost temporar și chein orice caz era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separației puterilor.
De altfel, Guvernul subliniază chein temeiul articolului 32 al Legii nr. 56/1993, Curtea Supremă este obligată să-și suspende pronunțarea numai atunci când excepția de neconstituționalitate ridicată în fața ei privește legea aplicabilă litigiului. Or, acesta nu era cazul cu privire la art. 31 al Legii nr. 56/1993 pe care reclamanții l-au invocat în fața Curții Supreme. În consecință, Guvernul estimează chrefuzul Curții Supreme de Justiție de a-și suspinde pronunțarea și de a trimite cauza în fața Curții Constituționale a fost justificat și nu a adus atingere drepturilor pe care reclamanții le-au tras din art. 6 din Convenție.
În sfârșit, Guvernul consideră cheLegea nr. 56/1993 era în vigoare la data la care Curtea Supremă de Justiție a emis hotărârea sa, pe 28 iunie 1995 și cheprin urmare nu se poate vorbi în cauza de față de aplicare retroactivă a legii.
Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 28 iunie 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție cu privire la dreptul de acces la tribunal și la un proces echitabil.
Curtea reamintește chef în cauza Brumărescu c. România citată mai sus, ea concluzionaseche refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigii privind, ca și în prezenta cauză, revendicarea imobiliară, a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. Ea concluzionase de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 pe motiv chef anularea unei hotărâri definitive ar fi contrară principiului securității juridice (ibidem §§ 63 și 65).
Curtea estimează chenimic în cauza de față nu permite distincție din acest punct de vedere între prezenta cauză și cauza Brumărescu.
Prin urmare, Curtea estimează cheexcluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamanților din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
De altfel, aplicând în felul acesta dispoziții articolului 330 – în redactarea de la acel moment – al Codului de procedură civilă care reglementează recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție meconoscuse, prin hotărârea sa din 31 mai 1995, principiul securității raporturilor juridice și, prin urmare, dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 pe aceste două puncte.
Ținând seama de considerațiile ce preced, Curtea nu estimează necesar să se aplece asupra celorlalte grievanțe trase din art. 6 § 1 din Convenție care privesc refuzul Curții Supreme de Justiție de a-și suspenda pronunțarea și de a trimite în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamanți și aplicarea pretins retroactivă a Legii nr. 56/1993.
III. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamanții se plâng chef hotărârea din 28 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut efectul de a aduce atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispoziție precedentele nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.
"
Reclamanții estimează chef hotărârea Curții Supreme de Justiție judecând chef imobilul lor aparținea Statului și anulând sentința definitivă din 30 martie 1994 constituise o privare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor, care nu urmăreia un scop de utilitate publică. Observă chef, ca urmare a menționatei hotărâri, mențiunea dreptului lor de proprietate a fost rayă din registrul foncier. Or, numai pe 16 octombrie 1997 reclamanții se-au văzut din nou confirma dreptul lor de proprietate asupra imobilului lor. Cu toate acestea, subliniază chef nu s-au restituie în posesia apartamentului nr. 1 al imobilului, Statul l-având vândut între timp foștilor inquilini.
Guvernul estimează chef hotărârea Brumărescu c. România citată mai sus este aplicabilă în prezenta cauză, dar consideră chef încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privește numai apartamentul nerestituie.
Curtea reamintește chef dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului litigios fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 30 martie 1994 și constată chef dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanții aveau deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, citat mai sus, § 70).
Curtea constată apoi chef hotărârea Curții Supreme de Justiție anulasesentința definitivă din 30 martie 1994 și judecaseche proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră chef această situație este, dacă nu identică, cel puțin analogă cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu. Curtea estimează deci chef hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut efectul în prezenta cauză de a privi reclamanții de bunul lor, în sensul celui de-al doilea propoziție al primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, citat mai sus, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de Guvern situației astfel create.
De altfel, Curtea constată chef reclamanții au fost lipsiți de întregul lor bun până pe 16 octombrie 1997, dată a hotărârii definitive prin care noua acțiune de revendicare imobiliară a reclamanților a fost admisă, fără a percepe nicio despăgubire. Curtea nu poate ignora de altfel nici faptul chef reclamanții sunt în continuare lipsiți de unul dintre apartamentele imobilului lor, nici demersurile întreprinse de aceștia pentru a-și recupera exercitarea integrală a proprietății lor, în special acelea privind procedura anulării vânzării apartamentului nr. 1 al casei.
În aceste condiții, și chiar presupunând chef s-ar putea demonstra chef privarea proprietății a servit o cauză de interes public, Curtea estimează chef echilibrul just a fost rupt și chef reclamanții au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă.
Prin urmare, a fost și continuă să existe încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară chef exista încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante superioare nu permite a șterge decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daune materiale
Ca pretenție principală, reclamanții solicită restituirea integrală a bunului litigios. Intenționează să primească, în caz de ne-restituire, o sumă corespunzătoare valorii vânzării proprietății lor. Potrivit raportului de expertiză prezentat de reclamanți, valoarea apartamentului nr. 1 al casei și a terenului aferent ar fi de 34 743 euro („EUR").
Guvernul, sprijinindu-se pe opinia unui expert care analizaseraportul de expertiză produs de reclamanți în fața Curții, estimează chef valoarea piață a acestui apartament ar fi de 16 670 EUR.
Curtea estimează, în circumstanțele cauzei de față, chef restituirea integrală a bunului litigios, așa cum ordonasesentința definitivă a tribunalului de prima instanță din București din 30 martie 1994, ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalând cu cea în care s-ar fi găsit, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost meconoscute.
Reclamanții fiind restituiți apartamentele parterului și ale etajelor casei, restituire confirmată printr-o hotărâre definitivă din 16 octombrie 1997 a tribunalului de prima instanță din București (paragrafele 21 și 22, mai sus), Statul trebuie deci să restabilească dreptul de proprietate al reclamanților asupra restului imobilului, și anume asupra apartamentului nr. 1 al casei.
În caz chef Statul pârât nu procedează la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua când prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște chef va trebui să verseze reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a acestui apartament.
Cât la determinarea cuantumului acestei indemnizații, Curtea constată important decalaj care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de către experții desemnați de părțile litigiului.
Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare la București, Curtea estimează valoarea vânzării actuală a bunului și a terenului aferent la 26 000 EUR. Acest cuantum urmează să fie convertit în lei români la rata aplicabilă la data reglementării.
B. Daune morale
Reclamanții solicită de asemenea 60 000 USD pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinței grave pe care ar fi-o infligit Curtea Supremă de Justiție pe 28 mai 1995, privân-i de bunuri a doua oară, după chef în 1994 reușiseră să pună capăt încălcării dreptului lor de autoritățile comuniste timp de patruzeci de ani.
Guvernul se opune acestei pretenții, estimând chef nu poate fi reținut niciun prejudiciu moral. Susține chef reclamanții nu au dovedit existența unui legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat și obiectul cererei.
Curtea consideră chef evenimentele în cauză au antrenat ingerințe serioase în drepturile Ddr. Mateescu, Doamnei Mateescu și Doamnei Bianco la respectarea bunurilor lor, la tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 2 500 EUR ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Acest cuantum urmează să fie convertit în lei români la rata aplicabilă la data reglementării.
C. Cheltuieli și taxe
Reclamanții solicită rambursarea a 14 843 500 lei români, adică 467,53 EUR, pe care-i detaliază după cum urmează:
a) 1 040 000 lei români cu titlu de onorariu pentru activitatea desfășurată de expert; și
b) 13 803 500 lei români pentru taxele de timbru plătite pentru noua acțiune de revendicare, actualizate pentru a ține seama de rata inflației.
Guvernul lasă la aprecierea Curții să stabilească cuantumul de acordar pentru cheltuieli și taxe.
Curtea aloca celor interesați 14 843 500 lei români, adică 467,53 EUR, pentru cheltuielile și taxele suportate în procedurile în fața tribunalelor naționale.
D. Dobânzi moratoii
Curtea consideră chef rata anuală a dobânzilor moratoii trebuie să fie calchată pe cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Hotărăște
chef a existat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil;
Hotărăște
chef a existat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal;
Hotărăște
chef nu este necesar să examineze grievanțele trase din art. 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului Curții Supreme de Justiție de a-și suspenda pronunțarea și de a trimite în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamanți și din cauza aplicării pretins retroactive a Legii nr. 56/1993;
Hotărăște
chef a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
Hotărăște
a) chef Statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în termen de trei luni din ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, partea imobilului litigios care nu le-a fost deja restituită;
b) chef în caz de ne-restituire, Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în același termen de trei luni, 26 000 EUR (douăzeci șase mii euro) pentru daune materiale, convertit în lei români la rata aplicabilă la data reglementării;
c) chef Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în același termen de trei luni, 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro) pentru daune morale, convertit în lei romani la rata aplicabilă la data reglementării;
d) chef Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în același termen de trei luni, 14 843 500 (paisprezece milioane opt sute patruzeci trei mii cinci sute) lei români, adică 467,53 EUR (patru sute șaizeci șapte euro și cincizeci trei cenți), pentru cheltuielile și taxele;
e) chef cuantumurile indicate la (b), (c) și (d) vor fi majorate cu dobânzi simple la o rata anuală echivalând cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale din ziua expirării menționatului termen și până la plată;
Respinge
, cu unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 octombrie 2002 conform articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
S. Dollé
J.-P. Costa
Greffieră
Președinte