AFFAIRE BARAGAN c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exception préliminaire rejetée (non-épuisement);Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du refus du droit d'accès à un tribunal;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE BARAGAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)
SECȚIA A DOUA
CAUZA
BARAGAN c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 33627/96)
HOTĂRÂRE
(Această versiune a fost rectificată sub art. 81 din Regulamentul Curții la 5 noiembrie 2002)
STRASBOURG
1 octombrie 2002
DEFINITIVĂ
01/01/2003
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corectări de formă.
În cauza Baragan c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), ședință sub formă de cameră compusă din:
Dl. J.-P. Costa, președinte,
Dl. A.B. Baka,
Dl. Gaukur Jörundsson,
Dl. L. Loucaides,
Dl. C. Bîrsan,
Dl. M. Ugrekhelidze,
Doamna A. Mularoni, judecători,
și din Doamna S. Dollé, grefieră de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 10 octombrie 2000 și 10 septembrie 2002,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 33627/96) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") de către un cetățean al acestui stat, Dl. Paun Baragan, la 2 octombrie 1996, în temeiul articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). Ca urmare a decesului, la 22 decembrie 1997, al reclamantului, moștenitorul lui testamentar, Dl. Emil Mihai Baragan, a exprimat la 1 noiembrie 2000, dorința de a continua instanța.
Dl. Emil Mihai Baragan este reprezentat de Doamna M. Macovei, avocată la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna C. Tarcea, din ministerul justiției.
Reclamantul susținea în particular că refuzul Curții supreme de justiție, la 14 mai 1996, de a recunoaște instanțelor competența pentru a tranșa o acțiune în revendicare era contrar articolului 6 din Convenție. În plus, reclamantul se plângea că hotărârea din 14 mai 1996 a Curții supreme de justiție a avut efect de a leza dreptul său la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
Printr-o decizie din 10 octombrie 2000, camera (prima secție) a declarat cererea admisibilă.
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).
Atât Dl. Emil Mihai Baragan cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).
FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul era un cetățean român, născut în 1903 și domiciliat la București.
În 1949, reclamantul a cumpărat un apartament situat la București.
În 1950, statul a preluat posesia apartamentului reclamantului invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Nici motivele nici baza legală a acestei lipsiri de proprietate nu au fost vreodată notificate reclamantului.
Acțiunea în revendicare de proprietate
În 1993, reclamantul a revendicat prin acțiune civilă introdusă în fața tribunalului de primă instanță din București bunul menționat mai sus. El a susținut că, în virtutea decretului nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că era funcționar la momentul naționalizării proprietății sale și că, în plus, apartamentul a fost naționalizat ca aparținând unui terț (C.L.).
Prin hotărâre din 26 octombrie 1993, tribunalul de primă instanță a constatat că a fost din eroare că domiciliul reclamantului a fost naționalizat în aplicarea decretului nr. 92/1950, deoarece a existat eroare în persoană a proprietarului și, în orice caz, reclamantul făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care decretul acesta le excludea din naționalizare. Tribunalul a ordonat de aceea autorităților administrative să restituie apartamentul reclamantului.
În absența recursului, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând mai fi atacată prin căi de atac ordinare.
La 28 martie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea bunului reclamantului.
De la 28 martie 1994, reclamantul a început să achite taxele funciare aferente acestei proprietăți. El le-a versate până la 14 mai 1996 inclusiv.
La o dată nespecificată, procurorul general al României a format un recurs în anulare în fața Curții supreme de justiție împotriva hotărârii din 26 octombrie 1993, pe motiv că judecătorii au depășit competențele lor examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.
Prin hotărâre din 14 mai 1996, Curtea supremă de justiție a anulat hotărârea definitivă din 26 octombrie 1993 și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat că legea era un mijloc de achiziție a proprietății, a constatat că statul s-a împropiat apartamentul în cauză în aceeași zi a intrării în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judecătorești. De aceea, Curtea supremă de justiție a considerat că tribunalul de primă instanță din București nu putea randa hotărârea sa constatând că reclamantul era proprietarul adevărat al bunului decât modificând decretul menționat și, de aceea, depășind atribuțiunile sale și încălcând pe acelea ale puterii legislative. Curtea supremă de justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a judecat că în specie reclamantul nu a adus dovada dreptului lui de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul lui era fondat pe decretul de naționalizare. Curtea supremă de justiție a concluzionat că în orice caz ar trebui adoptate noi legi care să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile care au fost preluate de stat în mod abuziv.
Conform informațiilor date de Dl. Emil Mihai Baragan, la o dată nespecificată, statul a vândut apartamentul chiriasului H.J. în aplicarea legii nr. 122/1995.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII).
ÎN DREPT
I.
OBSERVAȚIE PRELIMINARĂ
Curtea observă că Dl. Paun Baragan a decedat la 22 decembrie 1997, dar că moștenitorul lui, Dl. Emil Mihai Baragan, a exprimat, prin scrisoare din 1 noiembrie 2000, dorința de a continua instanța.
Curtea consideră, ținând seama de obiectul prezentei cauze și de ansamblul elementelor care sunt în posesia sa, că moștenitorul reclamantului poate pretinde a avea un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și îi recunoaște de aceea capacitatea de a se substitui de acum înainte reclamantului în specie (a se vedea în special hotărârile Vocaturo c. Italia din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29, § 2; G. c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, § 2; și Pandolfelli și Palumbo c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 231-B, p. 16, § 2).
II.
PRIVIND EXCEPȚIILE PRELIMINARE RIDICATE DE GUVERN
Guvernul susține irrecevabilitatea cererii pentru non-epuizare a căilor de atac interne. El susține că, ca urmare a adoptării legii nr. 10/2001, este posibil pentru Dl. Emil Mihai Baragan să introducă o nouă acțiune în revendicare.
Dl. Emil Mihai Baragan invită Curtea să continue examinarea cauzei. El susține că unchiul lui a fost privat de bunul lui și că, în prezent, nu i s-a restituit niciodată. El adaugă că, chiar și conform acestei legi, restituția în natură nu mai este posibilă deoarece statul, după hotărârea Curții supreme din 14 mai 1996, a vândut apartamentul chiriasului H.J.
Curtea reamintește că, în hotărârea Brumărescu citată mai sus, a considerat că Guvernul, responsabil pentru anularea unei hotărâri definitive pronunțate ca urmare a unei acțiuni în revendicare, nu poate invoca non-epuizarea datorată faptului că reclamantul nu ar fi introdus o nouă acțiune în revendicare (ibidem, §§ 54-55).
Prin urmare, excepția preliminară a Guvernului trebuie respinsă.
III.
PRIVIND FONDUL
A.
Privind presupusa violație a articolului 6 § 1 din Convenție privind accesul la tribunal și echitatea proceduri
După reclamant, hotărârea din 14 mai 1996 a Curții supreme de justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată pe drept (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)"
În memoriu, reclamantul susține că refuzul Curții supreme de justiție de a recunoaște instanțelor competența de a tranșa o acțiune în revendicare este contrar dreptului la tribunal garantat de art. 21 din Constituția română și de art. 3 din codul civil român, care reglementează negarea justiției. În plus, el susține că afirmația Curții supreme de justiție, potrivit căreia reclamantul nu era proprietar al bunului în litigiu, se află în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul în anulare, și anume absența competenței instanțelor judecătorești de a tranșa fondul litigiului.
Guvernul admite că reclamantul s-a lovit de o refuzare a accesului la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor.
Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 14 mai 1996 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește că, în cauza Brumărescu citată mai sus (§§ 61-62), a concluzionat la violarea articolului 6 § 1 pe motiv că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului securității juridice. Ea a concluzionat de asemenea că refuzul Curții supreme de justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigii purtând, ca în prezenta cauză, asupra unei revendări imobiliare, încălcau art. 6 § 1 din Convenție.
Curtea consideră că nimic în specie nu permite să se distingă din acest punct de vedere prezenta cauză de cauza Brumărescu.
De aceea, Curtea consideră că, aplicând în felul acesta dispozițiile articolului 330 din Codul de procedură civilă, în versiunea aplicabilă faptelor în specie, reglementând recursul în anulare, Curtea supremă de justiție a neînțeles prin decizia sa din 14 mai 1996 principiul securității raporturilor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
În plus, excluderea de către Curtea supremă de justiție a acțiunii reclamantului în revendicare din competența instanțelor judecătorești este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
Prin urmare, a existat o violație a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte.
B.
Privind presupusa violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
Reclamantul se plânge că hotărârea din 14 mai 1996 a Curții supreme de justiție a avut efect de a leza dreptul lui la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privit de proprietatea sa decât pentru cauza de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
"
Reclamantul consideră că hotărârea Curții supreme de justiție din 14 mai 1996 judecând că apartamentul lui aparținea statului și anulând hotărârea definitivă din 12 februarie 1993, a constituit o lipsire din dreptul lui la respectarea bunurilor sale, lipsire care nu urmăreau un scop de interes public. El observă că, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut unui terț bunul litigios.
Guvernul adaugă că reclamantul ar fi putut beneficia de măsurile de reparare prevăzute de legea nr. 112 din 1995, conform căreia persoanele care au fost lipsite de statul lor, în virtutea unui titlu, din bunurile imobiliare destinate locuințelor, pot fi restabilite în dreptul lor de proprietate, dacă locuiesc încă locuința confiscată, sau pot primi despăgubiri. El observă de asemenea că legea nr. 10/2001 ar fi un recurs efectiv în specie.
Guvernul consideră că hotărârea Curții supreme de justiție a urmărit realizarea unui scop legitim și că ingerința nu poate fi considerată disproporționată în raport cu jurisprudența organelor Convenției. De aceea, el cere Curții să declare că nu a existat nicio violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamantului pe bunul litigios a fost stabilit de o hotărâre definitivă din 26 octombrie 1993 și observă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Într-adevăr, reclamantul a putut să se bucure de bunul lui cu deplină liniște, ca proprietar legitim, de la 28 martie 1994 până la 14 mai 1996. El s-a achitat de asemenea de taxele și impozitele imobiliare aferente bunului lui pentru aceasta din urmă perioadă.
Reclamantul avea deci un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea hotărârea Brumărescu, § 70).
Curtea observă apoi că hotărârea din 14 mai 1996 a Curții supreme de justiție a anulat hotărârea definitivă din 12 februarie 1993 și a judecat că proprietarul legitim al bunului era statul. Ea consideră că această situație este, dacă nu identică, cel puțin similară celei în care se afla reclamantul în cauza Brumărescu.
Curtea consideră deci că hotărârea Curții supreme de justiție din 14 mai 1996 a avut efect de a-l priva pe Dl. Paun Baragan de bunul lui în sensul celui de-al doilea rând al primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea hotărârea Brumărescu, §§ 73-74). În plus, ea observă că reclamantul se află privat de proprietatea bunului de acum mai mult de cinci ani fără a fi perceput o indemnizație reflectând valoarea reală a acestuia.
În aceste condiții, chiar și în ipoteza că s-ar putea demonstra că lipsirea de proprietate a servit o cauză de interes public, Curtea consideră că echilibrul just, de la 14 mai 1996 și până în prezent, a fost ruptă și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă.
Prin urmare, a existat și continuă să existe o violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
IV.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că a fost o violație a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante înalte nu permite ștergerea decât incomplet a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții prejudiciate, după caz, o satisfacție echitabilă."
A.
Daune materiale
Pe cale principală, Dl. Emil Mihai Baragan cere restituirea bunului litigios. Intenționează să primească, în caz de non-restituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lui, și anume, conform raportului de expertiză depus la Curte de el, 77 390 de dolari americani (USD), sau 78 092 de euro (EUR), pe care le împarte după cum urmează: 49 856 USD, sau 50 308 EUR, pentru valoarea actuală a apartamentului și terenului aferent, 27 500 USD, sau 27 749 EUR, pentru lipsa de utilizare a proprietății sale și 34,78 USD, sau 35 EUR, pentru taxe plătite la diverse instituții.
Guvernul contestă concluziile traging din raportul de expertiză prezentat Curții de Dl. Emil Mihai Baragan, deoarece consideră această procedură "extrajudiciară". El susține de asemenea că o cerere de expertiză a fost făcută de Guvern și că, prin proces-verbal de ședință din 15 martie 2001, tribunalul județean din București a omologat raportul menționat. (Raportul de expertiză respectiv nu a fost prezentat în fața Curții.) Guvernul susține că, în virtutea acestui raport, valoarea actuală a imobilului este de 20 100 USD, sau 20 282 EUR și că valoarea lipsei de utilizare între 14 mai 1996 și 14 noiembrie 2000 este de 9 600 USD, sau 9 678 EUR. În final, el consideră că valoarea recomandată de expertul reclamantului este "o valoare subiectivă, lipsită de motivare convingătoare". În concluzie, Guvernul cere Curții să nu țină cont de concluziile traging din raportul de expertiză furnizat de reclamant, ci de cele traging din raportul lui.
Privitor la taxele achitate de reclamant, el afirmă că taxele menționate au fost achitate în timp ce era proprietar și că la acel moment trebuia să execute toate obligațiile, inclusiv plata impozitelor.
Curtea consideră, în circumstanțele acestei cauze, că restituția bunului litigios, ca fiind ordinată de hotărârea definitivă a tribunalului de primă instanță din București din 12 februarie 1993, ar plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
Reclamantul nefiind restituitor casa, statul trebuie să-i restabilească reclamantului dreptul de proprietate pe apartament, obiectul cererii.
În absența unui act prin care statul pârât să procedeze la o asemenea restituire în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verseze lui Dl. Emil Mihai Baragan, ca moștenitor al Dl. Paun Baragan, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului.
Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare la București, Curtea evaluează valoarea vânzării actuale a bunului la 25 000 EUR.
B.
Daune morale
Dl. Emil Mihai Baragan cere 55 000 USD, sau 55 499 EUR, pentru daune morale suferite de unchiul lui, "stresul, anxietatea și depresia" suferite din cauza suferinței grave de a-și pierde proprietatea pentru a doua oară, ca urmare a hotărârii Curții supreme de justiție din 14 mai 1996. El adaugă de asemenea că unchiul lui, care avea 91 de ani, "era stresat și convins că va deceda fără a-și vedea drepturile restabilite".
El cere de asemenea 40 000 USD, sau 40 363 EUR, pentru daune morale suferite de el însuși după decesul unchiului lui, pentru lipsirea de proprietate care i-a adus "depresie, stres și frustrare".
Guvernul afirmă că unchiul reclamantului, Paun Baragan, a decedat din 1997 și că dreptul la reparare este un drept esențial personal care nu poate fi transmis prin succesiune. În concluzie, el cere Curții să observe că dreptul acesta "intuitu personae" nu poate fi invocat de reclamantul Emil Mihai Baragan ca moștenitor. În final, el subliniază că nicio relație de cauzalitate nu există între prejudiciul susținut de reclamantul Emil Mihai Baragan și cel al unchiului lui, Paun Baragan, și consideră că valoarea cerută de acesta din urmă este disproporționată. De aceea, el cere Curții să respingă acest grief.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, ea poate indemniza prejudiciul moral al unui reclamant decedat în cursul proceduri din fața Curții, versând suma moștenilorilor (cf. hotărârile Dalban c. România, nr. 28114/95, § 59, 28.09.1999, Loukanov c. Bulgaria, nr. 21915/93, § 53, 20.03.1997, și X c. Franța, nr. 18020/1991, §§ 51-54, 31.03.1992).
Curtea consideră că evenimentele în cauză au creat ingerințe grave în drepturile Dl. Paun Baragan la respectarea bunurilor sale, la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 4 000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. Acest montant urmează să fie plătit lui Dl. Emil Mihai Baragan ca moștenitor testamentar al unchiului lui și să fie convertit în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării.
Privitor la prejudiciul moral cerut de Dl. Emil Mihai Baragan, Curtea observă că acesta nu a fost parte la nicio procedură internă și că nu ar putea invoca prejudiciu moral în legătură directă cu violarea constatată.
Curtea decide că nu se impune a se aloca lui Dl. Emil Mihai Baragan nicio sumă pentru eventualul prejudiciu moral suferit de el.
C.
Frais și dépens
Dl. Emil Mihai Baragan cere rambursarea a 3 510 USD, sau 3 642 EUR, pe care le împarte după cum urmează, prezentând o deconturi detaliată:
a) 380 USD, sau 383 EUR, pentru taxele procedurilor interne legate de eforturile reclamantului de a fi reintegrat în dreptul lui de proprietate;
b) 3 079 USD, sau 3 106 EUR, ca onorariu pentru munca efectuată de avocatul lui în procedura din fața Curții, atât pe fond cât și pe chestiunea satisfacției echitabile;
Privitor la cheltuielile de justiție, Guvernul lasă la aprecierea Curții evaluarea cheltuielilor efectiv suportate de reclamant, cheltuieli necesare și utile pentru procedurile interne și în fața Curții.
Curtea, în conformitate cu jurisprudența sa, va cerceta dacă cheltuielile și despăgubirile pentru care se cere rambursarea au fost real și neapărat suportate pentru a preveni sau remedia situația judecată constitutivă a unei violări a Convenției și dacă sunt rezonabile privitor la rata lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea Nilsen și Johnsen c. Norvegia [GC], nr. 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).
Statuând în echitate după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea decide să aloce lui Dl. Emil Mihai Baragan 2 450 EUR ca onorariu de avocat pentru procedurile duse în fața organelor Convenției și 380 EUR ca taxe de proceduri interne. Acest montant urmează să fie convertit în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării.
D.
Dobânzi mora
Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor mora trebuie să fie modelată pe aceea a facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
Respinge excepția preliminară a Guvernului;
Declară că a existat o violație a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil;
Declară că a existat o violație a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la un tribunal;
Declară că a existat o violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
Declară că statul pârât trebuie să restituie lui Dl. Emil Mihai Baragan, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, apartamentul litigios și terenul pe care este situat;
Declară că, în absența unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să verseze lui Dl. Emil Mihai Baragan, ca moștenitor al Dl. Paun Baragan, în același termen, 25 000 EUR (douăzeci și cinci de mii de euro), pentru daune materiale, să fie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării;
Declară că statul pârât trebuie să verseze lui Dl. Emil Mihai Baragan, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, să fie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării:
i. 4 000 EUR (patru mii de euro) ca moștenitor al Dl. Paun Baragan, pentru daune morale suferite de acesta din urmă;
ii. 2 830 EUR (doi mii opt sute treizeci de euro) pentru taxe de onorariu de avocat;
Declară că sumele indicate sub 6) și 7) vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă cu rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale de la expirarea acestui termen și până la plată;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 octombrie 2002 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
J.-P. Costa
Grefieră
Președinte
Rectificat la 5 noiembrie 2002.
Textul vechi se cuvintează:
"45. În absența unui act prin care statul pârât să procedeze la o asemenea restituire în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verseze lui Dl. Emil Mihai Baragan, ca moștenitor al Dl. Paun Baragan, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului."