Baragan împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 33627/96) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") de către un cetățean al acestui stat, Dl. Paun Baragan, la 2 octombrie 1996, în temeiul articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). Ca urmare a decesului, la 22 decembrie 1997, al reclamantului, moștenitorul lui testamentar, Dl. Emil Mihai Baragan, a exprimat la 1 noiembrie 2000, dorința de a continua instanța.

Dl. Emil Mihai Baragan este reprezentat de Doamna M. Macovei, avocată la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna C. Tarcea, din ministerul justiției.

Reclamantul susținea în particular că refuzul Curții supreme de justiție, la 14 mai 1996, de a recunoaște instanțelor competența pentru a tranșa o acțiune în revendicare era contrar articolului 6 din Convenție. În plus, reclamantul se plângea că hotărârea din 14 mai 1996 a Curții supreme de justiție a avut efect de a leza dreptul său la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 10 octombrie 2000, camera (prima secție) a declarat cererea admisibilă.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Atât Dl. Emil Mihai Baragan cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament). FAPTE I.

În 1949, reclamantul a cumpărat un apartament situat la București.

În 1950, statul a preluat posesia apartamentului reclamantului invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Nici motivele nici baza legală a acestei lipsiri de proprietate nu au fost vreodată notificate reclamantului. Acțiunea în revendicare de proprietate

În 1993, reclamantul a revendicat prin acțiune civilă introdusă în fața tribunalului de primă instanță din București bunul menționat mai sus. El a susținut că, în virtutea decretului nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că era funcționar la momentul naționalizării proprietății sale și că, în plus, apartamentul a fost naționalizat ca aparținând unui terț (C.L.).

Prin hotărâre din 26 octombrie 1993, tribunalul de primă instanță a constatat că a fost din eroare că domiciliul reclamantului a fost naționalizat în aplicarea decretului nr. 92/1950, deoarece a existat eroare în persoană a proprietarului și, în orice caz, reclamantul făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care decretul acesta le excludea din naționalizare. Tribunalul a ordonat de aceea autorităților administrative să restituie apartamentul reclamantului.

În absența recursului, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând mai fi atacată prin căi de atac ordinare.

La 28 martie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea bunului reclamantului.

De la 28 martie 1994, reclamantul a început să achite taxele funciare aferente acestei proprietăți. El le-a versate până la 14 mai 1996 inclusiv.

La o dată nespecificată, procurorul general al României a format un recurs în anulare în fața Curții supreme de justiție împotriva hotărârii din 26 octombrie 1993, pe motiv că judecătorii au depășit competențele lor examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.

Prin hotărâre din 14 mai 1996, Curtea supremă de justiție a anulat hotărârea definitivă din 26 octombrie 1993 și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat că legea era un mijloc de achiziție a proprietății, a constatat că statul s-a împropiat apartamentul în cauză în aceeași zi a intrării în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judecătorești. De aceea, Curtea supremă de justiție a considerat că tribunalul de primă instanță din București nu putea randa hotărârea sa constatând că reclamantul era proprietarul adevărat al bunului decât modificând decretul menționat și, de aceea, depășind atribuțiunile sale și încălcând pe acelea ale puterii legislative. Curtea supremă de justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a judecat că în specie reclamantul nu a adus dovada dreptului lui de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul lui era fondat pe decretul de naționalizare. Curtea supremă de justiție a concluzionat că în orice caz ar trebui adoptate noi legi care să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile care au fost preluate de stat în mod abuziv.

Conform informațiilor date de Dl. Emil Mihai Baragan, la o dată nespecificată, statul a vândut apartamentul chiriasului H.J. în aplicarea legii nr. 122/1995. II.

Curtea consideră, ținând seama de obiectul prezentei cauze și de ansamblul elementelor care sunt în posesia sa, că moștenitorul reclamantului poate pretinde a avea un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și îi recunoaște de aceea capacitatea de a se substitui de acum înainte reclamantului în specie (a se vedea în special hotărârile Vocaturo c. Italia din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29, § 2; G. c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, § 2; și Pandolfelli și Palumbo c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 231-B, p. 16, § 2). II.

Curtea reamintește că, în hotărârea Brumărescu citată mai sus, a considerat că Guvernul, responsabil pentru anularea unei hotărâri definitive pronunțate ca urmare a unei acțiuni în revendicare, nu poate invoca non-epuizarea datorată faptului că reclamantul nu ar fi introdus o nouă acțiune în revendicare (ibidem, §§ 54-55).

Prin urmare, excepția preliminară a Guvernului trebuie respinsă. III.

După reclamant, hotărârea din 14 mai 1996 a Curții supreme de justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată pe drept (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)"

În memoriu, reclamantul susține că refuzul Curții supreme de justiție de a recunoaște instanțelor competența de a tranșa o acțiune în revendicare este contrar dreptului la tribunal garantat de art. 21 din Constituția română și de art. 3 din codul civil român, care reglementează negarea justiției. În plus, el susține că afirmația Curții supreme de justiție, potrivit căreia reclamantul nu era proprietar al bunului în litigiu, se află în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul în anulare, și anume absența competenței instanțelor judecătorești de a tranșa fondul litigiului.

Guvernul admite că reclamantul s-a lovit de o refuzare a accesului la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor.

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 14 mai 1996 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că, în cauza Brumărescu citată mai sus (§§ 61-62), a concluzionat la violarea articolului 6 § 1 pe motiv că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului securității juridice. Ea a concluzionat de asemenea că refuzul Curții supreme de justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigii purtând, ca în prezenta cauză, asupra unei revendări imobiliare, încălcau art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră că nimic în specie nu permite să se distingă din acest punct de vedere prezenta cauză de cauza Brumărescu. De aceea, Curtea consideră că, aplicând în felul acesta dispozițiile articolului 330 din Codul de procedură civilă, în versiunea aplicabilă faptelor în specie, reglementând recursul în anulare, Curtea supremă de justiție a neînțeles prin decizia sa din 14 mai 1996 principiul securității raporturilor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

În plus, excluderea de către Curtea supremă de justiție a acțiunii reclamantului în revendicare din competența instanțelor judecătorești este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, a existat o violație a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte. B. Privind presupusa violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamantul se plânge că hotărârea din 14 mai 1996 a Curții supreme de justiție a avut efect de a leza dreptul lui la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privit de proprietatea sa decât pentru cauza de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. "

Reclamantul consideră că hotărârea Curții supreme de justiție din 14 mai 1996 judecând că apartamentul lui aparținea statului și anulând hotărârea definitivă din 12 februarie 1993, a constituit o lipsire din dreptul lui la respectarea bunurilor sale, lipsire care nu urmăreau un scop de interes public. El observă că, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut unui terț bunul litigios.

Guvernul adaugă că reclamantul ar fi putut beneficia de măsurile de reparare prevăzute de legea nr. 112 din 1995, conform căreia persoanele care au fost lipsite de statul lor, în virtutea unui titlu, din bunurile imobiliare destinate locuințelor, pot fi restabilite în dreptul lor de proprietate, dacă locuiesc încă locuința confiscată, sau pot primi despăgubiri. El observă de asemenea că legea nr. 10/2001 ar fi un recurs efectiv în specie. Guvernul consideră că hotărârea Curții supreme de justiție a urmărit realizarea unui scop legitim și că ingerința nu poate fi considerată disproporționată în raport cu jurisprudența organelor Convenției. De aceea, el cere Curții să declare că nu a existat nicio violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamantului pe bunul litigios a fost stabilit de o hotărâre definitivă din 26 octombrie 1993 și observă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Într-adevăr, reclamantul a putut să se bucure de bunul lui cu deplină liniște, ca proprietar legitim, de la 28 martie 1994 până la 14 mai 1996. El s-a achitat de asemenea de taxele și impozitele imobiliare aferente bunului lui pentru aceasta din urmă perioadă. Reclamantul avea deci un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea hotărârea Brumărescu, § 70).

Curtea observă apoi că hotărârea din 14 mai 1996 a Curții supreme de justiție a anulat hotărârea definitivă din 12 februarie 1993 și a judecat că proprietarul legitim al bunului era statul. Ea consideră că această situație este, dacă nu identică, cel puțin similară celei în care se afla reclamantul în cauza Brumărescu. Curtea consideră deci că hotărârea Curții supreme de justiție din 14 mai 1996 a avut efect de a-l priva pe Dl. Paun Baragan de bunul lui în sensul celui de-al doilea rând al primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea hotărârea Brumărescu, §§ 73-74). În plus, ea observă că reclamantul se află privat de proprietatea bunului de acum mai mult de cinci ani fără a fi perceput o indemnizație reflectând valoarea reală a acestuia.

În aceste condiții, chiar și în ipoteza că s-ar putea demonstra că lipsirea de proprietate a servit o cauză de interes public, Curtea consideră că echilibrul just, de la 14 mai 1996 și până în prezent, a fost ruptă și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă.

Prin urmare, a existat și continuă să existe o violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. IV.

Pe cale principală, Dl. Emil Mihai Baragan cere restituirea bunului litigios. Intenționează să primească, în caz de non-restituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lui, și anume, conform raportului de expertiză depus la Curte de el, 77 390 de dolari americani (USD), sau 78 092 de euro (EUR), pe care le împarte după cum urmează: 49 856 USD, sau 50 308 EUR, pentru valoarea actuală a apartamentului și terenului aferent, 27 500 USD, sau 27 749 EUR, pentru lipsa de utilizare a proprietății sale și 34,78 USD, sau 35 EUR, pentru taxe plătite la diverse instituții.

Guvernul contestă concluziile traging din raportul de expertiză prezentat Curții de Dl. Emil Mihai Baragan, deoarece consideră această procedură "extrajudiciară". El susține de asemenea că o cerere de expertiză a fost făcută de Guvern și că, prin proces-verbal de ședință din 15 martie 2001, tribunalul județean din București a omologat raportul menționat. (Raportul de expertiză respectiv nu a fost prezentat în fața Curții.) Guvernul susține că, în virtutea acestui raport, valoarea actuală a imobilului este de 20 100 USD, sau 20 282 EUR și că valoarea lipsei de utilizare între 14 mai 1996 și 14 noiembrie 2000 este de 9 600 USD, sau 9 678 EUR. În final, el consideră că valoarea recomandată de expertul reclamantului este "o valoare subiectivă, lipsită de motivare convingătoare". În concluzie, Guvernul cere Curții să nu țină cont de concluziile traging din raportul de expertiză furnizat de reclamant, ci de cele traging din raportul lui. Privitor la taxele achitate de reclamant, el afirmă că taxele menționate au fost achitate în timp ce era proprietar și că la acel moment trebuia să execute toate obligațiile, inclusiv plata impozitelor.

Curtea consideră, în circumstanțele acestei cauze, că restituția bunului litigios, ca fiind ordinată de hotărârea definitivă a tribunalului de primă instanță din București din 12 februarie 1993, ar plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Reclamantul nefiind restituitor casa, statul trebuie să-i restabilească reclamantului dreptul de proprietate pe apartament, obiectul cererii.

În absența unui act prin care statul pârât să procedeze la o asemenea restituire în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verseze lui Dl. Emil Mihai Baragan, ca moștenitor al Dl. Paun Baragan, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului.

Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare la București, Curtea evaluează valoarea vânzării actuale a bunului la 25 000 EUR. B. Daune morale

Dl. Emil Mihai Baragan cere 55 000 USD, sau 55 499 EUR, pentru daune morale suferite de unchiul lui, "stresul, anxietatea și depresia" suferite din cauza suferinței grave de a-și pierde proprietatea pentru a doua oară, ca urmare a hotărârii Curții supreme de justiție din 14 mai 1996. El adaugă de asemenea că unchiul lui, care avea 91 de ani, "era stresat și convins că va deceda fără a-și vedea drepturile restabilite". El cere de asemenea 40 000 USD, sau 40 363 EUR, pentru daune morale suferite de el însuși după decesul unchiului lui, pentru lipsirea de proprietate care i-a adus "depresie, stres și frustrare".

Guvernul afirmă că unchiul reclamantului, Paun Baragan, a decedat din 1997 și că dreptul la reparare este un drept esențial personal care nu poate fi transmis prin succesiune. În concluzie, el cere Curții să observe că dreptul acesta "intuitu personae" nu poate fi invocat de reclamantul Emil Mihai Baragan ca moștenitor. În final, el subliniază că nicio relație de cauzalitate nu există între prejudiciul susținut de reclamantul Emil Mihai Baragan și cel al unchiului lui, Paun Baragan, și consideră că valoarea cerută de acesta din urmă este disproporționată. De aceea, el cere Curții să respingă acest grief.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, ea poate indemniza prejudiciul moral al unui reclamant decedat în cursul proceduri din fața Curții, versând suma moștenilorilor (cf. hotărârile Dalban c. România, nr. 28114/95, § 59, 28.09.1999, Loukanov c. Bulgaria, nr. 21915/93, § 53, 20.03.1997, și X c. Franța, nr. 18020/1991, §§ 51-54, 31.03.1992). Curtea consideră că evenimentele în cauză au creat ingerințe grave în drepturile Dl. Paun Baragan la respectarea bunurilor sale, la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 4 000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. Acest montant urmează să fie plătit lui Dl. Emil Mihai Baragan ca moștenitor testamentar al unchiului lui și să fie convertit în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării.

Privitor la prejudiciul moral cerut de Dl. Emil Mihai Baragan, Curtea observă că acesta nu a fost parte la nicio procedură internă și că nu ar putea invoca prejudiciu moral în legătură directă cu violarea constatată. Curtea decide că nu se impune a se aloca lui Dl. Emil Mihai Baragan nicio sumă pentru eventualul prejudiciu moral suferit de el. C. Frais și dépens

Dl. Emil Mihai Baragan cere rambursarea a 3 510 USD, sau 3 642 EUR, pe care le împarte după cum urmează, prezentând o deconturi detaliată: a) 380 USD, sau 383 EUR, pentru taxele procedurilor interne legate de eforturile reclamantului de a fi reintegrat în dreptul lui de proprietate; b) 3 079 USD, sau 3 106 EUR, ca onorariu pentru munca efectuată de avocatul lui în procedura din fața Curții, atât pe fond cât și pe chestiunea satisfacției echitabile;

Privitor la cheltuielile de justiție, Guvernul lasă la aprecierea Curții evaluarea cheltuielilor efectiv suportate de reclamant, cheltuieli necesare și utile pentru procedurile interne și în fața Curții.

Curtea, în conformitate cu jurisprudența sa, va cerceta dacă cheltuielile și despăgubirile pentru care se cere rambursarea au fost real și neapărat suportate pentru a preveni sau remedia situația judecată constitutivă a unei violări a Convenției și dacă sunt rezonabile privitor la rata lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea Nilsen și Johnsen c. Norvegia [GC], nr. 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).

Statuând în echitate după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea decide să aloce lui Dl. Emil Mihai Baragan 2 450 EUR ca onorariu de avocat pentru procedurile duse în fața organelor Convenției și 380 EUR ca taxe de proceduri interne. Acest montant urmează să fie convertit în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării. D. Dobânzi mora

Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor mora trebuie să fie modelată pe aceea a facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Declară că a existat o violație a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil; 3. Declară că a existat o violație a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la un tribunal; 4. Declară că a existat o violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 5. Declară că statul pârât trebuie să restituie lui Dl. Emil Mihai Baragan, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, apartamentul litigios și terenul pe care este situat; 6. Declară că, în absența unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să verseze lui Dl. Emil Mihai Baragan, ca moștenitor al Dl. Paun Baragan, în același termen, 25 000 EUR (douăzeci și cinci de mii de euro), pentru daune materiale, să fie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării; 7. Declară că statul pârât trebuie să verseze lui Dl. Emil Mihai Baragan, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, să fie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării: i. 4 000 EUR (patru mii de euro) ca moștenitor al Dl. Paun Baragan, pentru daune morale suferite de acesta din urmă; ii. 2 830 EUR (doi mii opt sute treizeci de euro) pentru taxe de onorariu de avocat; 8. Declară că sumele indicate sub 6) și 7) vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă cu rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale de la expirarea acestui termen și până la plată; 9. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 octombrie 2002 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte Rectificat la 5 noiembrie 2002. Textul vechi se cuvintează: "45. În absența unui act prin care statul pârât să procedeze la o asemenea restituire în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verseze lui Dl. Emil Mihai Baragan, ca moștenitor al Dl. Paun Baragan, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului."

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 33627/96) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Paun Baragan, avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 2 octobre 1996, en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). A la suite du décès, le 22 décembre 1997, du requérant, son hériter testamentaire, à savoir M. Emil Mihai Baragan, a exprimé le 1 er novembre 2000, le souhait de continuer l'instance.

M. Emil Mihai Baragan est représenté par Mme M. Macovei, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. Tarcea, du ministère de la Justice.

Le requérant alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 14 mai 1996, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l'article 6 de la Convention. En outre, le requérant se plaignait que l'arrêt du 14 mai 1996 de la Cour suprême de justice avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n o 1.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 10 octobre 2000, la chambre (première section) a déclaré la requête recevable.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant M. Emil Mihai Baragan que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1949, le requérant acheta un appartement sis à Bucarest.

En 1950, l'Etat prit possession de l'appartement du requérant en invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950. Ni les motifs ni la base légale de cette privation de propriété ne furent jamais notifiés au requérant. L'action en revendication de propriété

En 1993, le requérant revendiqua par une action civile introduite devant le tribunal de première instance de Bucarest le bien susmentionné. Il fit valoir qu'en vertu du décret n o 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient être nationalisés et qu'il était fonctionnaire au moment de la nationalisation de sa propriété et que, par ailleurs, l'appartement avait été nationalisé comme appartenant à un tiers (C.L.).

Par jugement du 26 octobre 1993, le tribunal de première instance releva que c'était par erreur que le domicile du requérant avait été nationalisé en application du décret n o 92/1950, car il y avait eu erreur en la personne du propriétaire et, en tout état de cause, le requérant faisait partie d'une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal ordonna dés lors aux autorités administratives de restituer l'appartement au requérant.

En l'absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.

Le 28 mars 1994, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution du bien au requérant.

A partir du 28 mars 1994, le requérant commença à acquitter les taxes foncières afférentes à cette propriété. Il les versa jusqu'au 14 mai 1996 inclus.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice contre le jugement du 26 octobre 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n o 92/1950.

Par arrêt du 14 mai 1996, la Cour suprême de justice annula le jugement définitif du 26 octobre 1993 et rejeta l'action du requérant. Elle souligna que la loi était un moyen d'acquisition de la propriété, constata que l'Etat s'était approprié l'appartement en question le jour même de l'entrée en vigueur du décret de nationalisation n o 92/1950 et rappela que l'application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux. Par conséquent, la Cour suprême de justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest n'avait pu rendre son jugement constatant que le requérant était le véritable propriétaire du bien qu'en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice confirma le droit des anciens propriétaires d'introduire des actions en revendication, mais jugea qu'en l'espèce le requérant n'avait pas apporté la preuve de son droit de propriété, tandis que l'Etat avait démontré que son titre était fondé sur le décret de nationalisation. La Cour suprême de justice conclut qu'en tout état de cause, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.

Selon les informations données par M. Emil Mihai Baragan, à une date non précisée, l'Etat a vendu l'appartement au locataire H.J. en application de la loi n o 122/1995. II.

La Cour estime, eu égard à l'objet de la présente affaire et à l'ensemble des éléments qui sont en sa possession, que l'héritier du requérant peut prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l'examen de la requête et lui reconnaît dès lors la qualité pour se substituer désormais au requérant en l'espèce (voir notamment les arrêts Vocaturo c. Italie du 24 mai 1991, série A n o 206-C, p. 29, § 2 ; G. c. Italie du 27 février 1992, série A n o 228-F, p. 65, § 2 ; et Pandolfelli et Palumbo c. Italie du 27 février 1992, série A n o 231-B, p. 16, § 2 ). II.

La Cour rappelle que dans l'arrêt Brumărescu précité elle a considéré que le Gouvernement, responsable de l'annulation d'un jugement définitif rendu à la suite d'une action en revendication, ne saurait exciper du non-épuisement dû au fait que le requérant n'aurait pas introduit une nouvelle action en revendication (ibidem, §§ 54-55).

Partant, il y a lieu de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement. III.

D'après le requérant, l'arrêt du 14 mai 1996 de la Cour suprême de justice a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Dans son mémoire, le requérant fait valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l'article 21 de la Constitution roumaine et par l'article 3 du code civil roumain, qui régit le déni de justice. En outre, il fait valoir que l'affirmation de la Cour suprême de justice, selon laquelle le requérant n'était pas propriétaire du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours en annulation, à savoir l'absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige.

Le Gouvernement admet que le requérant s'est vu opposer un refus d'accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et qu'en tout état de cause il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs.

La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 14 mai 1996 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que dans l'affaire Brumărescu précité (§§ 61-62), elle avait conclu à la violation de l'article 6 § 1 au motif que l'annulation d'un arrêt définitif était contraire au principe de la sécurité juridique. Elle avait également conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreignait l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime que rien en l'espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l'affaire Brumărescu . Dès lors, la Cour estime qu'en appliquant de la sorte les dispositions de l'article 330 du Code de procédure civile, dans sa rédaction applicable aux faits dans l'espèce, régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu par sa décision du 14 mai 1996 le principe de la sécurité des rapports juridiques et par là, le droit du requérant à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, l'exclusion par la Cour suprême de justice de l'action en revendication du requérant de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 sur ces deux points. B. Sur la violation alléguée de l'article 1 du Protocole N o 1 à la Convention

Le requérant se plaint que l'arrêt du 14 mai 1996 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le requérant estime que l'arrêt de la Cour suprême de justice du 14 mai 1996 jugeant que son appartement appartenait à l'Etat et annulant le jugement définitif du 12 février 1993, a constitué une privation de son droit au respect de ses biens, privation qui ne poursuivait pas un but d'utilité publique. Il fait observer qu'en application de la loi n o 112 du 23 novembre 1995, l'Etat a vendu à un tiers le bien litigieux.

Le Gouvernement ajoute que le requérant aurait pu bénéficier des mesures de réparation prévues par la loi n o 112 de 1995, selon laquelle les personnes qui se sont vu priver par l'Etat, en vertu d'un titre, de leurs biens immeubles à destination de logement, peuvent êtres rétablies dans leur droit de propriété, si elles habitent toujours le logement confisqué, ou bien se voir octroyer des dédommagements. Il fait observer également que la loi n o 10/2001 serait un recours efficace en l'espèce. Le Gouvernement estime que l'arrêt de la Cour suprême de justice a poursuivi la réalisation d'un but légitime et que l'ingérence ne peut pas passer pour disproportionnée au regard de la jurisprudence des organes de la Convention. En conséquence il prie la Cour de déclarer qu'il n'y a eu aucune violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La Cour rappelle que le droit de propriété du requérant sur le bien en litige avait été établi par un jugement définitif du 26 octobre 1993 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. D'ailleurs, le requérant a pu jouir de son bien en toute tranquillité, en tant que propriétaire légitime, du 28 mars 1994 jusqu'au 14 mai 1996. Il s'est acquitté également des taxes et des impôts immobiliers afférents à son bien pour cette dernière période. Le requérant avait donc un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir arrêt Brumărescu , § 70).

La Cour relève ensuite que l'arrêt du 14 mai 1996 de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif du 12 février 1993 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l'Etat. Elle considère que cette situation est, sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire Brumărescu . La Cour estime donc que l'arrêt de la Cour suprême de justice du 14 mai 1996 a eu pour effet de priver M. Paun Baragan de son bien au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir arrêt Brumărescu , §§ 73-74). En outre, elle relève que le requérant se trouve privé de la propriété du bien depuis maintenant plus de cinq ans sans avoir perçu d'indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci.

Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre, depuis le 14 mai 1996 et jusqu'à présent, a été rompu et que le requérant a supporté et continue de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d'y avoir violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. IV.

A titre principal, M. Emil Mihai Baragan sollicite la restitution du bien litigieux. Il entend recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de son bien, à savoir, selon le rapport d'expertise soumis à la Cour par lui, 77 390 dollars américains (USD), soit 78 092 euros (EUR), qu'il ventile comme suit : 49 856 USD, soit 50 308 EUR, pour la valeur actuelle de l'appartement et du terrain afférent, 27 500 USD, soit 27 749 EUR, pour le défaut de jouissance de sa propriété et 34,78 USD, soit 35 EUR, pour des frais payés aux diverses institutions.

Le Gouvernement conteste les conclusions tirées du rapport d'expertise produit devant la Cour par M. Emil Mihai Baragan, car il considère cette procédure comme « extrajudiciaire ». Il soutient aussi qu'une demande d'expertise a été faite par le Gouvernement et que, par procès-verbal d'audience du 15 mars 2001, le tribunal départemental de Bucarest a homologué ledit rapport. (Ledit rapport d'expertise n'a pas été présenté devant la Cour.) Le Gouvernement soutient qu'en vertu de ce rapport, la valeur actuelle de l'immeuble est de 20 100 USD, soit 20 282 EUR et que la valeur du défaut de jouissance entre le 14 mai 1996 et 14 novembre 2000 est de 9 600 USD, soit 9 678 EUR. Enfin, il estime que la valeur recommandée par l'expert du requérant est « une valeur subjective, dépourvue de motivation convaincante ». En conclusion, le Gouvernement prie la Cour de ne pas prendre en compte les conclusions tirées du rapport d'expertise fourni par le requérant, mais celles tirées de son rapport. Pour ce qui est des taxes acquittées par le requérant, il affirme que lesdites taxes ont été acquittées pendant qu'il était propriétaire et qu'à l'époque il devait exécuter toutes les obligations, y compris le payement des impôts.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu'ordonnée par le jugement définitif du tribunal de première instance de Bucarest du 12 février 1993, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait, si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. Le requérant ne s'étant pas vu restituer la maison, l'Etat doit donc rétablir le droit de propriété du requérant sur l'appartement, objet de la requête.

A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à M. Emil Mihai Baragan en tant qu'héritier de M. Paun Baragan, pour dommage matériel, la valeur actuelle du bien. [i]

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier à Bucarest, la Cour estime la valeur vénale actuelle du bien à 25 000 EUR. B. Dommage moral

M. Emil Mihai Baragan réclame 55 000 USD, soit 55 499 EUR, pour le dommage moral subi par son oncle, « le stress, l'anxiété et la dépression » subies du fait de la souffrance grave de se voir perdre pour la deuxième fois son bien, à la suite de l'arrêt de la Cour suprême de justice le 14 mai 1996. Il ajoute aussi que son oncle qui avait 91 ans, « était stressé et persuadé de ce qu'il allait décéder sans voir ses droits rétablis ». Il réclame aussi 40 000 USD, soit 40 363 EUR, pour le dommage moral subi par lui même après le décès de son oncle, pour la privation de propriété qui lui a apporté « de la dépression, du stress et de la frustration ».

Le Gouvernement affirme que l'oncle du requérant, Paun Baragan, est décédé depuis 1997 et que le droit à réparation est un droit essentiellement personnel qui ne peut pas être transmis par voie de succession. En conclusion, il prie la Cour d'observer que ce droit « intuitu personae » ne peut pas être invoqué par le requérant Emil Mihai Baragan en tant qu'héritier. Enfin il souligne qu'aucun lien de causalité n'existe entre le préjudice allégué par le requérant Emil Mihai Baragan et celui de son oncle, Paun Baragan, et considère que la valeur demandée par ce premier est disproportionnée. En conséquence il prie la Cour de rejeter ce grief.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, elle peut indemniser le préjudice moral d'un requérant décédé au cours de la procédure devant la Cour, en le versant aux héritiers (cf. arrêts Dalban c. Roumanie , n o 28114/95, § 59, 28.09.1999, Loukanov c. Bulgarie , n o 21915/93, § 53, 20.03.1997, et X c. France , n o 18020/1991, §§ 51-54, 31.03.1992). La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits de M. Paun Baragan au respect de ses biens, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 4 000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. Ce montant est à payer à M. Emil Mihai Baragan en tant qu'héritier testamentaire de son oncle et à convertir en monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement.

Pour ce qui est du préjudice moral réclamé par M. Emil Mihai Baragan, la Cour note que celui-ci n'a été partie à aucune procédure interne et qu'il ne pourrait pas invoquer de préjudice moral en liaison directe avec la violation constatée. La Cour décide qu'il n'y a lieu d'allouer à M. Emil Mihai Baragan aucune somme pour l'éventuel préjudice moral subi par lui. C. Frais et dépens

M. Emil Mihai Baragan sollicite le remboursement de 3 510 USD, soit 3 642 EUR, qu'il ventile comme suit, en présentant un décompte détaillé : a) 380 USD, soit 383 EUR, pour les frais des procédures internes liées aux efforts du requérant pour se voir réintégrer dans son droit de propriété ; b) 3 079 USD, soit 3 106 EUR, à titre d'honoraires pour le travail accompli par son avocat dans la procédure devant la Cour, tant sur le fond que sur la question de la satisfaction équitable ;

Quant aux frais de justice, le Gouvernement laisse à l'appréciation de la Cour l'évaluation de frais effectivement encourus par le requérant, frais nécessaires et utiles pour les procédures internes et devant la Cour.

La Cour, conformément à sa jurisprudence, recherchera si les frais et dépens dont le remboursement est réclamé ont été réellement et nécessairement encourus pour prévenir ou redresser la situation jugée constitutive d'une violation de la Convention et s'ils sont raisonnables quant à leur taux (voir, par exemple, l'arrêt Nilsen et Johnsen c. Norvège [GC], n o 23118/93, § 62, CEDH 1999-VIII).

Statuant en équité comme l'article 41 de la Convention le veut, la Cour décide d'allouer à M. Emil Mihai Baragan 2 450 EUR à titre d'honoraire d'avocat pour les procédures menées devant les organes de la Convention et 380 EUR à titre de frais de procédures internes. Ce montant est à convertir en monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement. D. Intérêts moratoires

La Cour considère que le taux annuel des intérêts moratoires doit être calqué sur celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement ; 2 Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence d'un procès équitable ; 3 Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d'accès à un tribunal ; 4. Dit qu'il y a violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit que l'Etat défendeur doit restituer à M. Emil Mihai Baragan, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, l'appartement litigieux et le terrain sur lequel il est sis ; 6. Dit qu'à défaut d'une telle restitution, l ' Etat défendeur doit verser à M. Emil Mihai Baragan, en tant qu'héritier de M. Paun Baragan, dans le même délai, 25 000 EUR (vingt cent mille euros), pour dommage matériel, à convertir en monnaie nationale de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 7. Dit que l'Etat défendeur doit verser à M. Emil Mihai Baragan, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 4 000 EUR (quatre mille euros) en tant qu'héritier de M. Paun Baragan, pour dommage moral subi par ce dernier ; ii. 2 830 EUR (deux mille huit cent trente euros) pour frais d'honoraire d'avocat ; 8. Dit que les montants indiqués sous 6) et 7) seront à majorer d'un intérêt simple à un taux annuel équivalant au taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement ; 9. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er octobre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [i] Rectifié le 5 novembre 2002. L’ancien texte se lit : « 45. A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à M. Emil Mihai Baragan en tant qu'héritier de M. Paun Baragan, pour dommage matériel, la valeur actuelle du bien. »