AFFAIRE GHITESCU c. ROUMANIE

AFFAIRE GHITESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GHITESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32915/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 aprilie 2003 DEFINITIVF 29/07/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Ghitescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Loucaide Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 10 octombrie 2000 și la 8 aprilie 2003, renunță la hotărâre că iată, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 32915/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Dan Sorin Ghit Ecuador ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 6 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( C. Tarcea, de la Ministerul Justiției. Reclamantul afirma în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 15 decembrie 1995, de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare, era contrar art. 6 alin. (1) din Convenție. În plus, reclamantul s-a plâns că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură al Curții). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 10 octombrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantului, cât și guvernului au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În 1931, bunicii reclamantului au cumpărat un teren situat la București, pe care au construit o casă. 11. În 1950, statul a preluat proprietatea, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prima acțiune în revendicare 12. În 1994, în calitate de moștenitor, reclamantul a revendicat, printr-o acțiune civilă introdusă în fața Tribunalului de Primă Instanță din cel de-al cincilea district București, bunul imobil menționat anterior. El susținea că mai devreme, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile angajaților nu puteau fi naționalizate și că bunicii săi erau angajați în momentul naționalizării bunului lor. 13. Prin hotărârea din 9 noiembrie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al cincilea district București a recunoscut că a fost din greșeală că binele bunicilor reclamantului fusese naționalizat în conformitate cu decretul nr. 92/1950, deoarece ei făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret le excludea din naționalizare. Tribunalul a ordonat autorităților administrative, și anume primăria București, să o restituie reclamantului. 14. La cererea primăriei din București a fost respins la 26 ianuarie 1995 de departamental din București. Tribunalul a considerat că acțiunea introdusă de reclamant era o acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 din Codul civil, care proteja dreptul de proprietate și a considerat că instanțele n Õ ar fi putut refuza să se pronunțe asupra unui astfel de litigiu fără a comite o denigrare a justiției în sensul articolului 3 din Codul civil român. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă. 15. La 22 martie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea bunului reclamantului. 16. La 19 iunie 1995, reclamantul a vândut două dintre cele trei apartamente din imobil: l Printr-o clauză prevăzută în cele două contracte de vânzare, reclamantul rămâne proprietar al subsolului, al subsolului imobilului și al terenului aferent. 17. Conform informațiilor furnizate de guvern, cumpărătorii apartamentelor nr. 2 și nr. 3 de la imobil au înscris, în aceeași zi, dreptul lor de proprietate. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 9 noiembrie 1994, în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că instanțele și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării decretului nr. 92/1950. 19. Prin hotărârea din 15 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului. Curtea a constatat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamantul era adevăratul proprietar al bunului pe care îl deține prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul de drept le-ar fi fost în mod abuziv. 20. Din informațiile furnizate de solicitant reiese că, la 3 noiembrie 1996, primăria București a anulat decizia administrativă din 22 martie 1995 privind restituirea bunurilor. Cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/95 21. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere de restituire la Comisia Administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "Comisia Administrativă") de la București. El a susținut că bunicii săi fuseseră deposedați de bunurile lor în 1950, încălcând decretul de naționalizare nr. 92/1950, că Tribunalul de Primă Instanță din București, în hotărârea sa definitivă din 9 noiembrie 1994, judecase această privare de proprietate ilegală și că, prin urmare, avea dreptul de a fi reintegrat în dreptul său de proprietate asupra întregii sale proprietăți. 22. printr-o decizie din 19 ianuarie 1998, comisia administrativă a decis restituirea în natură a apartamentului n La 5 martie 1998, reclamantul a formulat o contestație împotriva acestei decizii. În fața instanței de primă instanță din București, el a criticat refuzul comisiei administrative de a-i pune capăt întregului imobil și lipsa motivării acestui refuz. 24. Prin hotărârea din 26 septembrie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al cincilea raion al Bucureștiului a respins contestația reclamantului, a anulat decizia administrativă din 19 ianuarie 1998 și a ordonat comisiei să emită o altă decizie cu privire la restituirea în natură a proprietății în întregime, pe motiv că acesta constituia o singură unitate locativă. 25. Prin decizia din 26 martie 2001, tribunalul județului din București a respins apelul la primărie pentru lipsa calității de a acționa. Tribunalul a reținut că primăria nu avea capacitatea de a formula recurs împotriva unei hotărâri pronunțate într-un litigiu între reclamant și Consiliul General Municipal din București CGMB 26. Hotărârea Primăriei împotriva acestei decizii a fost respinsă prin hotărârea din 3 decembrie 2001 a instanței judecătorești din București, din același motiv. Hotărârea din 26 septembrie 2000 a devenit astfel definitivă. 27. Prin decizia administrativă din 9 octombrie 2000, Primăria București a decis să modifice decizia anterioară și să restituie în natură reclamantului numai apartamentul n 1 a imobilului și să-i acorde despăgubiri în valoare de 208.838.8677 lei pentru apartamentele nr. 2 și 3. Acțiunile în anulare a contractelor de vânzare efectuate de la . . . . în favoarea chiriașilor apartamentelor nr. 2 și 3 la . 28. La 2 septembrie 2002, ca urmare a cererii reclamantului de executare a hotărârii definitive din 26 septembrie 2000, Primăria București l-a informat pe solicitant că executarea acestei hotărâri era imposibilă, deoarece, în temeiul Legii nr. 112/95, statul vindea apartamentele nr. 2 și 3 chiriașilor din statul respectiv, prin contracte de vânzare din 20 ianuarie. 1997 și 10 ianuarie 1997. Prin aceeași scrisoare, Primăria l-a informat pe reclamant cu privire la faptul că deținea deja apartamentul nr. 1 și terenul aferent, în temeiul deciziei din 9 octombrie 2000 a comisiei administrative 29. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, acesta a introdus două acțiuni în anulare a contractelor de vânzare încheiate între statul membru și chiriașii apartamentelor nr. 2 și 3, care sunt pendinte. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 30. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumăscu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-44, CEDO 1999-VII). ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 31. Potrivit reclamantului, hotărârea din 15 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispunea de art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 32. În memoriul său, reclamantul susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția română și art. 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției. În plus, acesta susține că declarația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia nu este proprietarul bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această instanță pentru primirea acțiunii în anulare, și anume lipsa competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. 33. Guvernul admite că reclamantul și-a exprimat refuzul de a avea acces la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor. 34. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 15 decembrie 1995 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 35. Curtea amintește că, în cauza Brumãrescu menționată anterior (§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din tratat a fost contrară principiului securității juridice. De asemenea, Comisia a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, se referă la articolul Õ 1 din convenție. 36. Curtea consideră că nimic în speță nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere între prezenta cauză și cauza Bruméscu menționată anterior. Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea astfel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactat la momentul respectiv, Curtea Supremă de Justiție nu a respectat principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 37. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicarea reclamantului de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. 38. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. Reclamantul se plânge că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 40. Recurentul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 9 noiembrie 1994, a constituit o privare de proprietate care nu urmărea un scop de interes public. În plus, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vândut către terți apartamentele n 2 și 3. Or, chiar dacă reclamantul a obținut câștig de cauză în urma unei contestații cu privire la decizia comisiei administrative (a se vedea §§ 24-26 de mai sus) și, dacă este cazul, deține o decizie care obligă această comisie să restituie în natură întreaga proprietate (inclusiv apartamentele n 2 și 3), acesta nu poate beneficia de efectele juridice ale unei astfel de decizii definitive, deoarece la ë t ii le le le-a vândut locatarilor (a se vedea § 28 de mai sus). Acesta face să se afirme că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comitetul consideră că hotărârile anterioare hotărârii Curții Supreme de Justiție arată că bunul său a fost naționalizat fără titlu valabil. În opinia sa, faptul că hotărârea Curții Supreme de Justiție cu privire la efect juridic aceste hotărâri, nu împiedică Curtea să le ia în considerare ca elemente de fapt pentru a stabili .................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. (27053/95, 22 mai 1998, Rec., 1998-III, §§ 4-54) în care Curtea a ajuns la concluzia că încălcarea a avut la bază actul de transfer de proprietate constatat prin hotărâri judiciare încălcate, reclamantul consideră că este plasat într-o situație similară. Tribunalul consideră că Curtea este competentă să analizeze această privare de proprietate, deoarece hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat retroactiv toate hotărârile anterioare și efectele juridice ale acestora. Reclamantul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție este echivalentă cu o expropriere de facto A creat un dezechilibru între interesul general și interesul individului. El susține că a fost el însuși parte la această procedură, și nu cumpărătorii de proprietate, și că, prin urmare, este direct preocupat de încălcări ale convenției și, în consecință, poate pretinde că este victimă. a declarat că, prin anularea deciziilor de recunoaștere a dreptului său de proprietate, vânzarea apartamentelor n 2 și 3 a devenit vânzare de lucru da , ceea ce în dreptul civil român este sancționat prin nulitate. Reclamantul consideră că mai mult ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție, care a transformat contractele de vânzare în vînzări ale lucrurilor da În patrimoniul său s-a născut cel puțin o obligație de restituire a prețului, care este suficientă pentru a-și stabili calitatea de victimă în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. 25701/94, CEDO 2000-XII, § 71) în care Curtea a decis că o persoană care a încheiat un act de transfer de proprietate, care a fost anulată retroactiv printr-o lege intrată în vigoare după încheierea sa, poate pretinde că este victima încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. În consecință, reclamantul solicită Curții să constate încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 41. Guvernul consideră că reclamantul nu mai are calitatea de victimă în ceea ce privește apartamentele n 2 și 3 din lacună deoarece le-a vândut înainte de pronunțarea hotărârii Curții Supreme de Justiție. El amintește că, la data hotărârii Curții Supreme, reclamantul nu a fost proprietarul decât al etajului și al subsolului imobilului (la mai puțin de 1). Astfel, cei care ar fi trebuit să se prevaleze victime ale unei astfel de încălcări sunt cumpărătorii apartamentelor n 2 și 3. În acest sens, el invocă interpretarea inversă a hotărârii ex-rege a Greciei și a altor c. Grecia, citată anterior (§ 71). Guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție nu a anulat contractele de vânzare încheiate între reclamant și doamna G. pe de o parte, și reclamant și R.E și R.I. pe de altă parte. nu este relevant în speță, deoarece, în prezenta cauză, după acțiunea în anulare și modificările legislative care au dat instanței competența de a se pronunța cu privire la clădirile naționalizate, o instanță a pronunțat o decizie definitivă cu privire la data la care a avut loc naionalizarea din 1950. Invocând Decizia Moser c. România 37578/97, dec. din 1 iulie 1998), consideră că, în prezenta cauză, există o situație similară și, prin urmare, nu există nici o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 42. În ceea ce privește apartamentul nr 1 al imobilului (rezulatul) pardoseala) Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 9 noiembrie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. (în calitate de locatar) de la această ultimă dată până la 9 octombrie 2000 (a se vedea § 27 de mai sus). Curtea observă, de asemenea, că acest apartament nu a făcut obiectul unui transfer de proprietate înainte de hotărârea Curții Supreme de Justiție și, prin urmare, că, la momentul pronunțării hotărârii menționate anterior, recurentul îl deținea. Prin urmare, reclamantul avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 În ceea ce privește apartmentul nr 1 al imobilului (a se vedea Hotărârea Brumarescu citată anterior, § 70). Curtea arată apoi că a anulat hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție din 9 noiembrie 1994 și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era la . Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumarescu. Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumarescu 74). Cu toate acestea, guvernul nu a furnizat nicio justificare cu privire la situația astfel creată. În plus, aceasta arată că reclamantul și-a pierdut proprietatea între 15 decembrie 1995 (data hotărârii Curții Supreme de Justiție) și 9 octombrie 2000 (data ultimei decizii administrative de restituire), în total mai mult de patru ani, fără a fi primit despăgubiri. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei a fost încălcat și că reclamantul a suferit un prejudiciu până la 9 octombrie 2000 (a se vedea mutatis mutandis) Hotărârea Surpaceanu c. România din 21 mai 2002, §§ 49. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție în ceea ce privește apartamentul nr 1 al imobilului. 43. În ceea ce privește apartamentele n 2 și 3, situate la primul și la al doilea etaj al imobilului, Curtea trebuie să analizeze dacă, la pronunțarea hotărârii Curții Supreme de Justiție, recurentul avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție. Curtea constată că reclamantul vindea aceste apartamente înainte de pronunțarea hotărârii Curții Supreme de Justiție (a se vedea sus) și că această hotărâre nu conținea nicio referire la contractele de vânzare încheiate de el. 112/95, reclamantul a obținut o decizie administrativă de restituire a întregii proprietăți (a se vedea §§ 24-26 de mai sus). De asemenea, menționează că, ca urmare a unei decizii administrative ulterioare, primăria București a decis să își modifice decizia anterioară, restituindu-i reclamantului doar apartamentul nr. 1 și atribuindu-i o compensație pentru restul (a se vedea mai sus). Curtea consideră că analiza trebuie să se rezume la situația de fapt și de drept existentă ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție, astfel cum reiese din obiecțiunile formulate de solicitant și, în consecință, existența procedurii administrative de restituire nu are niciun impact asupra situației juridice create în speță. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului cu privire la efectul: hotărârea Curții Supreme de Justiție, Curtea arată că acest efect se referă numai la hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în acțiunea în litigiu formulată de acesta și că: nicio teză din dispozitivul acestei hotărâri nu se referă la anularea contractelor de vânzare ale apartamentelelor n și (3) Curtea constată că, după 19 iunie 1995, dreptul de proprietate asupra acestor apartamente nu se mai află în patrimoniul reclamantului și că hotărârea Curții Supreme nu a avut consecințe decât pentru apartamentul n Situaia de fapt și de drept în cauza Ex-rege a Greciei și alte c. Grecia Mai sus menționat a fost diferită de cea existentă în prezenta cerere deoarece, în această cauză, o lege din 1994 a abrogat în mod expres un transfer de proprietate încheiat în 1992, ceea ce însemna că dreptul de proprietate a revenit în patrimoniul familiei regale. Curtea arată că, în speță, hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat o hotărâre și nu a contractelor de vânzare și că, la momentul faptelor, proprietarii apartamentelelor nr. 2 și 3 din l'achizition erau R.E., R.I. și doamna G., și nu pe reclamant. Faptul pentru statul român de a vinde în 1997 apartamentele n 3 chiriașilor, putea să justifice faptul că cumpărătorii acestor apartamente în domeniul justiției pentru a-și proteja dreptul de proprietate. Având în vedere circumstanțele din speță, Curtea consideră că reclamantul nu avea un În consecință, Curtea ajunge la concluzia că nu a existat nici o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește apartamentele nr. 2 și 3. III. PRIVIND LICENȚIA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 45. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Rău material și moral 46. Reclamantul consideră că prejudiciul material suferit repreprezintă valoarea imobilului. El intenționează să primească o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, și anume, potrivit raportului de competență prezentat Curții, 105 000 USD ( EUR și despăgubiri pentru pierderea de utilizare de 88 200 USD, adică 82 191 EUR. Reclamantul solicită, de asemenea, 50 000 de franci francezi, respectiv 7 622 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței grave, insuportabile și incomensurabile La 15 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție l-a privat de proprietatea sa a doua oară, după ce a reușit, în ianuarie 1995, să pună capăt încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste timp de patruzeci de ani. Curtea reamintește că nu a încheiat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, în ceea ce privește apartamentul nr. 1 al imobilului. Curtea constată că reclamantul a ocupat apartmentul nr 1 până la 9 octombrie 2000 în calitate de chiriaș. În ceea ce privește pierderea de utilizare a produsului în cauză, Curtea amintește că nu poate aloca nicio sumă în acest sens, deoarece reclamantul a avut întotdeauna partea de proprietate a acestui apartament. 48. De la caz la caz, pentru privarea de proprietate suferită și având în vedere ingerințele în drepturile domnului Dan Sorin Ghitescu la respectarea bunului său, a unui tribunal și a unui proces echitabil, hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea consideră că este necesar să se aloce reclamantului 5 000 EUR în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 49. Reclamantul solicită rambursarea a 200. USD, adică 187 EUR, pentru cheltuielile procedurilor interne legate de eforturile sale de a se reintegra în dreptul său de proprietate. El solicită Curții să îi aloce o sumă echivalentă pentru toate cheltuielile suportate în fața ei. , n 33358/96, Hotărârea din 9 iulie 2002, § 56. 51. Aceasta arată că o sumă de 187 EUR, reprezentând cheltuielile și cheltuielile solicitate (onorare pentru a doua cerere de restituire) pentru care au fost prezentate documente justificative, a fost într-adevăr și în mod necesar expusă și este rezonabilă. În aceste condiții, reclamantului trebuie să i se atribuie cele 187 EUR solicitate. Interese moratorii 52. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță care a declarat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește apartamentul nr 1, referitor la perioada cuprinsă între 15 decembrie 1995 și 9 octombrie 2000 A spus că nu a avut loc nicio încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește apartamentele nr. 2 și 3 afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune materiale și morale ii. 187 EUR (o sută optzeci și șapte de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. că aceste sume trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, sumele indicate la punctul 5 litera (i) și (ii) vor fi majorate de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorate cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 29 aprilie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

GHITESCU c. ROUMANIE

(Requête n

o

32915/96)

ARRÊT

STRASBOURG

29 avril 2003

DÉFINITIF

29/07/2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ghitescu c. Roumanie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000 et le 8

avril

2003,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

32915/96) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Dan

Sorin

Ghitescu («

le requérant

») avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 6 mai 1996, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

C. Pop, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

C. Tarcea, du ministère de la Justice.

3.

Le requérant alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 15 décembre 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, le requérant se plaignait que cet arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n

o

11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n

o

11).

5.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article

52

§

1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

6.

Par une décision du 10 octobre 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête recevable.

7.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

8.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

9.

Le requérant est né en 1953 et réside à Bucarest.

10.

En 1931, les grands-parents du requérant achetèrent un terrain sis à Bucarest, sur lequel ils édifièrent une maison.

11.

En 1950, l’Etat prit possession du bien, en invoquant le décret de nationalisation n

o

92/1950.

A.

La première action en revendication

12.

En 1994, en qualité d’héritier, le requérant revendiqua, par une action civile introduite devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, le bien immobilier susmentionné. Il faisait valoir qu’en vertu du décret n

o

92/1950, les biens des salariés ne pouvaient être nationalisés et que ses grands-parents étaient salariés au moment de la nationalisation de leur bien.

13.

Par jugement du 9 novembre 1994, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest releva que c’était par erreur que le bien des grands-parents du requérant avait été nationalisé en application du décret n

o

92/1950, car ils faisaient partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir la mairie de Bucarest, de le restituer au requérant.

14.

L’appel de la mairie de Bucarest fut rejeté le 26 janvier 1995 par le tribunal départemental de Bucarest.

Le tribunal releva que l’action introduite par le requérant était une action en revendication, fondée sur l’article 480 du Code civil, lequel protégeait le droit de propriété et jugea que les tribunaux n’auraient pu refuser de se prononcer sur un tel litige sans commettre un déni de justice au sens de l’article 3 du Code civil roumain.

En l’absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable.

15.

Le 22 mars 1995, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution du bien au requérant.

16.

Le 19 juin 1995, le requérant vendit deux des trois appartements de l’immeuble

: l’un à sa mère, Mme G., (l’appartement n

o

3 situé au deuxième étage), et l’autre à R.I. et R.E. (l’appartement n

o

2 situé au premier étage).

Par une clause stipulée dans les deux contrats de vente, le requérant reste propriétaire du sous sol, du rez-de-chaussée de l’immeuble et du terrain afférent.

17.

Selon les informations fournies par le Gouvernement, les acheteurs des appartements n

os

2 et 3 de l’immeuble ont inscrit, le jour même, leur droit de propriété.

B.

Le recours en annulation formé par le procureur général

18.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation contre le jugement du 9 novembre 1994, devant la Cour suprême de justice, au motif que les tribunaux avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n

o

92/1950.

19.

Par arrêt du 15 décembre 1995, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement et, sur le fond, rejeta l’action en revendication du requérant. Elle constata que l’Etat s’était approprié le bien en question en vertu du décret de nationalisation n

o

92/1950 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que le requérant était le véritable propriétaire du bien qu’en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était approprié abusivement.

20.

Il ressort des informations fournies par le requérant que le 3

novembre 1996, la mairie de Bucarest ordonna l’annulation de la décision administrative du 22 mars 1995 concernant la restitution du bien.

C.

La demande en restitution formée en vertu de la loi n

o

112/95

21.

A une date non précisée, le requérant déposa une demande de restitution auprès de la commission administrative pour l’application de la loi n

o

112/1995 (ci-après «

la commission administrative

») de Bucarest. Il fit valoir que ses grands-parents avaient été dépossédés de leur bien en 1950, en violation du décret de nationalisation n

o

92/1950, que le tribunal de première instance de Bucarest, dans son jugement définitif du 9

novembre

1994, avait jugé cette privation de propriété illégale et qu’il était dès lors en droit de se voir réintégrer dans son droit de propriété sur l’ensemble de l’immeuble.

22.

Par une décision du 19 janvier 1998, la commission administrative décida la restitution en nature de l’appartement n

o

1 (qu’il habitait en tant que locataire dépuis 1990) et accorda au requérant un dédommagement pour les appartements n

os

2 et 3.

23.

Le 5 mars 1998, le requérant forma une contestation contre cette décision. Devant le tribunal de première instance de Bucarest, il critiqua le refus de la commission administrative de lui restituer l’ensemble de l’immeuble et l’absence de motivation de ce refus.

24.

Par jugement du 26 septembre 2000, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest fit droit à la contestation du requérant, annula la décision administrative du 19 janvier 1998 et ordonna à la commission de rendre une autre décision sur la restitution en nature de l’immeuble en entier, au motif qu’il constituait une seule unité locative.

25.

La mairie de Bucarest interjeta appel contre ce jugement. Par décision du 26 mars 2001, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel de la mairie pour défaut de qualité à agir. Le tribunal retint que la mairie n’avait pas la capacité pour former appel contre une décision rendue dans un litige entre le requérant et le Conseil général municipal de Bucarest «

CGMB

».

26.

Le recours de la mairie contre cette décision fut rejeté par arrêt du 3

décembre 2001 de la cour d’appel de Bucarest, pour le même motif.

Le jugement du 26 septembre 2000 devint ainsi définitif.

27.

Par décision administrative du 9 octobre 2000, la mairie de Bucarest décida de modifier la décision antérieure, et de ne restituer en nature au requérant que l’appartement n

o

1 de l’immeuble et lui allouer un dédommagement d’un montant de 208.838.677 lei pour les appartements n

os

2 et 3.

D.

Les actions en annulation des contrats de vente faites par l’Etat en faveur des locataires des appartements n

os

2 et 3 de l’immeuble

28.

Le 2 septembre 2002, à la suite de la demande du requérant en vue de l’exécution du jugement définitif du 26 septembre 2000, la mairie de Bucarest informa le requérant de ce que l’exécution de ce jugement était impossible, car en vertu de la loi n

o

112/95, l’Etat avait vendu les appartements n

os

2 et 3 aux locataires de l’Etat, par contrats de vente des 20

janvier

1997 et 10 janvier 1997. Par la même lettre, la mairie informa le requérant de ce qu’il était déjà propriétaire de l’appartement n

o

1 et du terrain afférent, en vertu de la décision du 9 octobre 2000 de la commission administrative.

29.

Selon les informations fournies par le requérant, il a formé deux actions en annulation des contrats de vente conclus entre l’Etat et les locataires des appartements n

os

2 et 3, qui sont pendantes.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

30.

Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt

Brumărescu c. Roumanie

([GC], n

o

28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

31.

Selon le requérant, l’arrêt du 15 décembre 1995 de la Cour suprême de justice a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

32.

Dans son mémoire, le requérant fait valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l’article 21 de la Constitution roumaine et à l’article 3 du Code civil roumain, qui régit le déni de justice. En outre, il fait valoir que l’affirmation de la Cour suprême de justice, selon laquelle il n’était pas propriétaire du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours en annulation, à savoir l’absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige.

33.

Le Gouvernement admet que le requérant s’est vu opposer un refus d’accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que de toute manière il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs.

34.

La Cour doit donc rechercher si l’arrêt du 15 décembre 1995 a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention.

35.

La Cour rappelle que dans l’affaire

Brumărescu

précitée (§§ 61-62), elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 au motif que l’annulation d’un arrêt définitif était contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a également conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreignait l’article

6

36.

La Cour estime que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire

Brumărescu

précitée.

Dès lors, la Cour considère qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, tel qu’il était rédigé à l’époque, la Cour suprême de justice a méconnu le principe de la sécurité des rapports juridiques et par là, le droit du requérant à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

37.

De surcroît, l’exclusion par la Cour suprême de justice de l’action en revendication du requérant de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

38.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ces deux points.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

O

1 À LA CONVENTION

39.

Le requérant se plaint que l’arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé :

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

40.

Le requérant estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice, jugeant que son immeuble appartenait à l’Etat et annulant le jugement définitif du 9 novembre 1994, a constitué une privation de propriété qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique. De plus, en application de la loi n

o

112/1995, l’Etat a vendu à des tiers les appartements n

os

2 et 3. Or, même si le requérant a obtenu gain de cause à la suite d’une contestation sur la décision de la commission administrative (voir §§ 24-26 ci-dessus) et, s’il détient une décision qui oblige ladite commission à restituer en nature l’immeuble en entier (y compris les appartements n

os

2 et 3), il ne peut pas bénéficier des effets juridiques d’une telle décision définitive, car l’Etat les a vendus aux locataires (voir § 28 ci-dessus).

Il fait valoir qu’il est victime d’une violation continue de son droit de propriété, découlant de la nationalisation sans titre de l’immeuble. Il estime que les décisions antérieures à l’arrêt de la Cour suprême de justice attestent que son bien a été nationalisé sans titre valable. Pour lui, le fait que l’arrêt de la Cour suprême de justice prive d’effet juridique ces décisions, n’empêche pas la Cour de les prendre en compte comme éléments de fait pour établir l’illégalité du transfert de propriété et de constater la violation continue du premier article du Protocole n

o

1 à la Convention.

Invoquant l’arrêt

Vasilescu c. Roumanie

(27053/95, 22 mai 1998, Recueil 1998-III, §§ 44-54) où la Cour a conclu à la violation en se fondant sur l’illégalité de l’acte de transfert de propriété constatée par des décisions judiciaires cassées, le requérant estime être placé dans une situation similaire. Il considère que la Cour est compétente pour analyser cette privation de propriété, car l’arrêt de la Cour suprême de justice a annulé rétroactivement toutes les décisions précédentes et leurs effets juridiques.

Le requérant considère que l’arrêt de la Cour suprême de justice équivaut à une «

expropriation de fait

», qu’il ne poursuivait pas un but légitime et qu’il a créé un déséquilibre entre l’intérêt général et l’intérêt de l’individu.

Il fait valoir qu’il a lui-même été partie à cette procédure et non les acheteurs de l’immeuble, et qu’il est donc directement concerné par les violations de la Convention et peut, en conséquence, se prétendre victime. D’après lui, par l’annulation des décisions reconnaissant son droit de propriété, la vente des appartements n

os

2 et 3 est devenue vente de la chose d’autrui, ce qui en droit civil roumain est sanctionné par la nullité.

Le requérant estime qu’à la suite de l’arrêt de la Cour suprême de justice, qui a transformé les contrats de vente en «

ventes de la chose d’autrui

», dans son patrimoine est née au moins une obligation de restitution du prix, qui suffit pour établir sa qualité de victime au sens de l’article 1 du Protocole 1 à la Convention.

Il invoque l’arrêt

Ex-roi du Grèce et autres

c. Grèce

([GC], n

o

25701/94, CEDH 2000-XII, § 71) dans lequel la Cour a décidé qu’une personne ayant conclu un acte de transfert de propriété, qui a été annulé rétroactivement par une loi entrée en vigueur après sa conclusion, peut se prétendre victime de la violation de l’article 1

du Protocole n

o

1 à la Convention.

En conséquence, le requérant demande à la Cour de constater la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

41.

Le Gouvernement estime que le requérant n’a plus la qualité de victime pour ce qui est des appartements n

os

2 et 3 de l’immeuble car il les a vendus avant le prononcé de l’arrêt de la Cour suprême de justice. Il rappelle qu’à la date de l’arrêt de la Cour suprême, le requérant n’était propriétaire que du rez

‑

de-chaussée et du sous-sol de l’immeuble (l’appartement n

o

1). Ainsi ceux qui auraient dû se prétendre victimes d’une telle violation sont les acheteurs des appartements n

os

2 et 3. Il invoque en ce sens l’interprétation

a

contrario

de l’arrêt

Ex-roi de Grèce et autres c.

Grèce

précité (§ 71).

Le Gouvernement considère que l’arrêt de la Cour suprême de justice n’a pas annulé les contrats de vente conclus entre le requérant et Mme G. d’une part et le requérant et R.E et R.I. d’autre part.

Il estime que la jurisprudence créée par l’affaire

Brumarescu

n’est pas pertinente en l’espèce, car dans la présente affaire, après le recours en annulation et les changements législatifs qui ont donné aux tribunaux la compétence pour se prononcer sur la question des immeubles nationalisés, un tribunal a rendu une décision définitive sur l’illégalité de la nationalisation de 1950.

Invoquant la décision

Moser c. Roumanie

(n

o

37578/97, déc. du 1

er

juillet

1998), il estime que dans la présente affaire il y a une situation similaire et, par conséquent, qu’il n’y a pas de violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

42.

Pour ce qui est de l’appartement n

o

1 de l’immeuble (le

rez

‑

de

‑

chaussée) la Cour rappelle que le droit de propriété du requérant avait été établi par un jugement définitif du 9 novembre 1994 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable.

D’ailleurs, le requérant a pu jouir de l’appartement n

o

1 de l’immeuble en toute tranquillité, en tant que propriétaire légitime, du 26 janvier 1995 jusqu’au 15 décembre 1995 et

de facto

(en tant que locataire) depuis cette dernière date jusqu’au 9 octobre 2000 (voir § 27 ci-dessus).

La Cour observe aussi que cet appartement n’a pas fait l’objet d’un transfert de propriété avant l’arrêt de la Cour suprême de justice, et donc qu’au moment du prononcé dudit arrêt, le requérant en était propriétaire.

Le requérant avait donc un bien, au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 pour ce qui est de l’appartement n

o

1 de l’immeuble (voir arrêt

Brumarescu

précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l’arrêt de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif du 9 novembre 1994 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire

Brumarescu

.

La Cour estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet de priver le requérant de son bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

Brumarescu

§§

73

‑

74).

Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement quant à la situation ainsi créée. En outre, elle relève que le requérant s’est trouvé privé de sa propriété entre le 15 décembre 1995 (date de l’arrêt de la Cour suprême de justice) et le 9 octobre 2000 (date de la dernière décision administrative de restitution), au total plus de quatre ans, sans avoir perçu de dédommagement.

Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu a été rompu et que le requérant a subi un préjudice jusqu’au 9

octobre

2000 (cf.

mutatis mutandis

arrêt

Surpaceanu c. Roumanie

du 21

mai

2002, §§

45

‑

49).

Dès lors, la Cour arrive à la conclusion qu’il y a eu violation de l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention en ce qui concerne l’appartement n

o

1 de l’immeuble.

43.

Concernant les appartements n

os

2 et 3, situés au premier et au deuxième étage de l’immeuble, la Cour doit analyser si le requérant, lors du prononcé de l’arrêt de la Cour suprême de justice avait un bien, au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

La Cour observe que le requérant avait vendu ces appartements avant le prononcé de l’arrêt de la Cour suprême de justice (voir

§

16

ci

‑

dessus) et que cet arrêt ne contenait aucune référence aux contrats de vente conclus par lui.

Elle note qu’à la suite d’une demande de restitution en vertu de la loi

n

o

112/95, le requérant a obtenu une décision administrative de restitution de l’immeuble entier (voir §§ 24-26 ci-dessus). Elle relève également qu’à la suite d’une décision administrative ultérieure, la mairie de Bucarest a décidé de modifier sa décision antérieure, en ne restituant au requérant que l’appartement n

o

1, et en lui allouant un dédommagement pour le reste (voir

§

27

ci

‑

dessus).

La Cour estime que l’analyse doit se résumer à la situation de fait et de droit existant à la suite de l’arrêt de la Cour suprême de justice, ainsi qu’il ressort des griefs formulés par le requérant et, en conséquence, l’existence de la procédure administrative de restitution n’a aucune incidence sur la situation juridique créée en l’espèce.

Pour ce qui est des affirmations du requérant portant sur l’effet rétroactif de l’arrêt de la Cour suprême de justice, la Cour relève que cet effet concernait seulement les décisions rendues par les tribunaux dans l’action en revendication formée par lui et qu’aucune phrase du dispositif de cet arrêt ne concernait l’annulation des contrats de vente des appartements n

os

2

et 3. La Cour note qu’après le 19 juin 1995, le droit de propriété sur ces appartements n’existait plus dans le patrimoine du requérant, et que l’arrêt de la Cour suprême n’a eu des conséquences que pour l’appartement n

o

1.

La situation de fait et de droit dans l’affaire

Ex-roi du Grèce et autres c.

Grèce

précitée était différente de celle existant dans la présente requête car, dans cette affaire, une loi de 1994 avait expressément abrogé un transfert de propriété conclu en 1992, ce qui signifiait que le droit de propriété était revenu dans le patrimoine de la famille royale.

La Cour relève qu’en l’espèce, l’arrêt de la Cour suprême de justice a annulé un jugement et non des contrats de vente et qu’à l’époque des faits, les propriétaires des appartements n

o

2 et 3 de l’immeuble étaient R.E, R.I. et Mme G., et non le requérant.

Le fait pour l’Etat roumain d’avoir vendu en 1997 les appartements n

os

2

et

3 aux locataires, pouvait justifier que les acheteurs de ces appartements s’adressent à la justice pour protéger leur droit de propriété.

Vu les circonstances de l’espèce, la Cour estime que le requérant n’avait pas un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention pour ce qui est ces deux appartements.

44.

Dès lors, la Cour arrive à la conclusion qu’il n’y a pas eu de violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention en ce qui concerne les appartements n

os

2 et 3.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

45.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage materiel et moral

46.

Le requérant estime que le prejudice materiel subi répresente la valeur de l’immeuble. Il entend recevoir une somme correspondant à la valeur actuelle de son bien, à savoir, selon le rapport d’expertise soumis à la Cour, 105

000

dollars américains («

USD

»), soit 97

147

euros («

EUR

»). Il demande également la contre-valeur des fruits civils qu’il estime à 1800

USD, soit 1677

EUR et un dédommagement pour la perte d’usage de 88

200

USD, soit 82

191

EUR.

Le requérant sollicite aussi 50

000

francs français («

FRF

»), soit 7

622

EUR pour le préjudice moral subi du fait de la souffrance «

grave, insupportable et incommensurable

» que lui aurait infligé la Cour suprême de justice le 15 décembre 1995, en le privant de son bien une deuxième fois, après qu’il eut réussi, en janvier 1995, à mettre un terme à la violation de son droit par les autorités communistes pendant quarante ans.

Le Gouvernement n’a soumis aucune observation sur ces points.

47.

La Cour rappelle qu’elle n’a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention qu’en ce qui concerne l’appartement n

o

1 de l’immeuble.

Elle note que le requérant a habité l’appartement n

o

1 jusqu’au 9

octobre

2000 en tant que locataire.

Concernant la perte d’usage prétendue, la Cour rappelle qu’elle ne saurait allouer aucune somme à ce titre, car le requérant a toujours eu la jouissance de cet appartement.

48.

Des lors, pour la privation de propriété subie et compte tenu des ingérences dans les droits de M. Dan Sorin Ghitescu au respect de son bien, à un tribunal et à un procès équitable, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour estime qu’il y a lieu d’allouer au requérant 5

000

EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

49.

Le requérant sollicite le remboursement de 200

USD, soit 187

EUR, pour les frais des procédures internes liées à ses efforts de se voir réintégrer dans son droit de propriété. Il demande à la Cour de lui allouer un montant équivalent pour tous les frais encourus devant elle.

Le Gouvernement n’a soumis aucune observation.

50.

La Cour rappelle qu’elle alloue seulement les frais et les dépens accompagnés de justificatifs (voir

Oprea c. Roumanie

, n

o

33358/96, arrêt du 9 juillet 2002, § 56).

51.

Elle relève qu’un montant de 187

EUR, représentant les frais et dépens réclamés (honoraires pour la deuxième demande en restitution) pour lesquels des pièces justificatives ont été produites, a été réellement et nécessairement exposé et est raisonnable. Dans ces conditions, il y a lieu d’allouer au requérant les 187

EUR réclamés.

C.

Intérêts moratoires

52.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR , À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention en ce qui concerne l’appartement n

o

1, portant sur la période écoulée entre le 15

décembre

1995 et le 9 octobre 2000

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention en ce qui concerne les appartements n

os

2 et 3

;

5.

Dit

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

5

000

EUR (cinq mille euros) pour dommage matériel et moral

;

ii.

187

EUR (cent quatre-vingt sept euros) pour frais et dépens

;

iii.

que ces sommes sont à convertir en monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

6.

Dit

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, les montants indiqués sous 5 i) et ii) seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 avril 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président