Fociac împotriva României

La originea cauzei se află o sesizare (nr. 2577/02) direcționată împotriva României și cu care un cetățean din acest Stat, Dl. Mihai Fociac ("reclamantul"), sesizase Curtea la 6 noiembrie 2000 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Dl. E. Sink, avocat la Petroșani. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de Dl. B. Aurescu, agent al Guvernului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de Doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcțiile sale.

La 24 octombrie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a decis comunicarea grefului din art. 6 § 1 din Convenție Guvernului în ceea ce privește accesul la tribunal, ținând seama de neexecutarea deciziilor judiciare definitive pronunțate în favoarea reclamantului. Se prevalând de art. 29 § 3, a decis ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta sesizare a fost atribuită secțiunii a treia astfel remaniate (art. 52 § 1). ÎN FAPT

Printr-o decizie din 14 aprilie 1993, societatea P. ("Societatea") concediază reclamantul de la postul de manager de hotel, pentru culpă profesională. Reclamantul formează o contestație împotriva acestei decizii, cu privire la care tribunalul de prim grad din Petroșani dă dreptate la 30 iulie 1993. Societatea a fost condamnată să reîncadreze reclamantul în postul și să îi plătească salarul pentru perioada 15 aprilie-30 iulie 1993.

Această sentință a fost confirmată, ca urmare a apelului reclamantului, de tribunalul județean din Hunedoara la 17 decembrie 1993, și ca urmare a recursului reclamantului, de curtea de apel Alba Iulia, printr-o hotărâre definitivă din 6 mai 1994.

La o dată nespecificată, reclamantul a fost reîncadrat într-un post de paznic, diferit de cel precizat în sentința din 30 iulie 1993.

La 30 august 1994, un executor judecătoresc, mandatat de reclamant, a cerut Societății executarea hotărârii din 6 mai 1994 și reîncadrarea reclamantului în postul de manager, după cum hotărâse tribunalul.

În aceeași zi, angajatorul a început formalitățile necesare pentru reîncadrarea reclamantului în postul de manager. Aceste formalități nu au fost niciodată finalizate.

Reclamantul a depus o plângere penală, în fața procurorului de la tribunalul de prim grad din Petroșani, împotriva directorului Societății pentru neexecutare a hotărârii din 6 mai 1994. La o dată nespecificată, procurorul a dat o decizie de neîncepere a urmăririi. 2. Modificarea contractului de muncă

Printr-o decizie din 2 mai 1995, angajatorul modifică unilateral contractul de muncă al reclamantului și îl angajează ca brăzdar, sub motiv că nu plătise cauțiunea cerută pentru postul de manager.

La 11 mai 1995, reclamantul depune o contestație împotriva acestei decizii.

Printr-o sentință din 14 decembrie 1995, tribunalul de prim grad din Petroșani dă dreptate la acțiunea reclamantului și anulează decizia. Reține că reclamantul nu fusese reîncadrat ca manager și că, prin urmare, cererea angajatorului privind depunerea cauzionului nu era justificată. Condamnă angajatorul să plătească reclamantului cheltuielile de justiție.

Această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a curții de apel Alba Iulia din 3 februarie 1997.

Printr-o scrisoare din 20 martie 1997, reclamantul solicită angajatorului să îi indice data la care ar putea relua munca ca manager, în conformitate cu deciziile tribunalelor.

La 17 noiembrie 1997, executorul judecătoresc informează Societatea de obligația sa de a executa hotărârea din 3 februarie 1997, în ceea ce privește plata cheltuielilor de justiție. Nu exista nici o mențiune în procesul-verbal de anulare a deciziei și nici, eventual, de reîncadrare a reclamantului în post. 3. Al doilea concediu al reclamantului

La 3 octombrie 1995, angajatorul concediază din nou reclamantul, sub motiv că acesta nu se mai prezentase la muncă din 22 august 1995 și nu își justificase absența. Reclamantul contesta această decizie în fața tribunalului de prim grad din Petroșani care, printr-o sentință din 4 martie 1996, dă dreptate la acțiune și anulează decizia din 3 octombrie 1995. Reține că în concedierea reclamantului, angajatorul nu respectase procedura preliminară prevăzută de lege. Condamnă apoi Societatea să plătească reclamantului cheltuielile de justiție.

Această sentință a fost confirmată de tribunalul județean din Hunedoara, ca urmare a apelului reclamantului, la 4 martie 1997, și de curtea de apel Alba Iulia, ca urmare a recursului reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 8 decembrie 1997.

Printr-o scrisoare din 29 decembrie 1997, reclamantul solicită angajatorului să îl informeze cu privire la data la care ar putea relua funcțiile de manager, în conformitate cu hotărârile definitive din 3 februarie și 8 decembrie 1997.

La 30 martie 1998, executorul judecătoresc constată plata de către angajator a cheltuielilor judiciare cu care fusese condamnat de tribunal.

La 6 aprilie 1998, reclamantul este chemat de Societate pentru a fi reîncadrat în post. La 13 aprilie 1998, angajatorul îi oferă un post de paznic, pe care reclamantul îl refuză.

Prin urmare, la 14 aprilie 1998, reclamantul trimite o scrisoare angajatorului solicitând reîncadrarea în postul de manager, după cum ordonase hotărârea definitivă din 6 mai 1994. 4. Al treilea concediu al reclamantului

La 19 noiembrie 1998, Societatea a fost privatizată și și-a schimbat directorul. La 12 mai 1999, reclamantul depune o cerere la fosta acționar majoritar al Societății, Fondul Proprietății Statului ("FPS") cu scopul de a obține ajutorul acesteia în proces. Printr-o scrisoare din 30 iunie 1999, FPS îl informează că ar trebui să se adreseze noului acționar majoritar al Societății.

La 7 iulie 1999 Societatea ia o nouă decizie de concediere a reclamantului, care a fost anulată la 5 noiembrie 1999 printr-o sentință a tribunalului de prim grad din Petroșani, sesizat de reclamant. Această sentință nu a fost contestată de angajator și a devenit, prin urmare, definitivă.

La 23 noiembrie 1999 și 1 februarie 2000, reclamantul scrie angajatorului pentru a obține reîncadrarea în postul de manager.

Prin scrisori din 6 martie și 5 aprilie 2000, Societatea informează reclamantul că nu se considera obligată să îl reîncadreze în post, sub motiv că acesta nu făcea parte din angajații Societății la momentul privatizării și că, prin urmare, deciziile judiciare ordonând reîncadrarea nu i se opuneau.

Societatea reiterează răspunsul executorului judecătoresc la 30 noiembrie 2000 și 23 ianuarie 2001, ca urmare a încercărilor neîndeplinite ale acestuia de a obține executarea sentinței din 5 noiembrie 1999.

La 28 februarie 2001, reclamantul atinge vârsta retirării. 5. Cererile de plată a salariilor

Paralel cu cererile de reîncadrare, la 7 iunie 1996, reclamantul intentează o acțiune împotriva Societății pentru a obține plata salariilor reactualizate pentru perioada de la 31 iulie 1993 la data reîncadrării în postul de manager. Printr-o sentință din 3 martie 1997, tribunalul de prim grad din Petroșani respinge cererea ca neîntemeiată.

La 31 martie 1998, tribunalul județean din Hunedoara dă dreptate apelului reclamantului și condamnă Societatea să îi plătească salariile reactualizate din 2 mai 1994 la data reîncadrării efective în postul de manager, sub motiv că neachitarea rezulta din culpa exclusivă a Societății. Această decizie a fost confirmată, ca urmare a recursului Societății, printr-o hotărâre definitivă a curții de apel Alba Iulia din 15 octombrie 1998.

La 17 februarie 1999, executorul judecătoresc informează Societatea de obligația sa de a plăti reclamantului salariul până la reîncadrare, după cum prescriu tribunalele.

Mangă plății salariilor datorate de Societate, reclamantul intentează o nouă acțiune pentru a obține calculul salariului reactualizat pe care Societatea trebuia să i-l plătească.

Printr-o sentință din 10 decembrie 1999, tribunalul de prim grad din Petroșani ordonă Societății să plătească reclamantului 121 052 365 lei români ("ROL") drept salarii reactualizate pentru perioada din mai 1994 la noiembrie 1999.

Această sentință a fost confirmată, la 11 mai 2000, printr-o decizie definitivă a tribunalului județean din Hunedoara.

La 2 octombrie 2000, executorul judecătoresc consemnează, într-un proces-verbal, refuzul Societății, prin intermediul noului director după privatizare, de a recunoaște oponibilitatea deciziei din 11 mai 2000 și, prin urmare, refuzul de a o executa (paragrafele 24-29 mai sus).

Printr-o sentință din 27 octombrie 2000, tribunalul de prim grad din Petroșani respinge ca neîntemeiată o contestație a angajatorului împotriva executării deciziei din 11 mai 2000, prin care invoca inopozabilitatea Societății a acestei decizii. Această sentință a fost confirmată în apel printr-o decizie definitivă a tribunalului județean din Hunedoara din 30 ianuarie 2001.

La 19 aprilie 2001, reclamantul dă din nou în judecată Societatea în fața tribunalului de prim grad din Petroșani pentru a obține reevaluarea și plata sumei ordonate de decizia definitivă din 11 mai 2000. Tribunalul dă dreptate cererii, printr-o sentință din 22 iunie 2001 confirmată la 26 noiembrie 2001 de curtea de apel Alba Iulia.

Noile încercări ale executorului de a obține plata de către Societate la 18 și 20 iulie, 8 august 2001, 5 și 15 februarie 2002 au rămas fără rezultat.

O nouă contestație a executării deciziei din 11 mai 2000 a fost respingă ca neîntemeiată, după mai multe stadii de judecată, printr-o decizie definitivă a tribunalului județean din Hunedoara din 1 martie 2002.

La 22 februarie 2002, executorul judecătoresc solicită Trezoreriei și Băncii Comerciale din Petroșani să sechestre conturile Societății.

La 5 martie 2002, executorul pune sub sechestru bunurile imobile ale Societății.

La 5 și 8 aprilie 2002, executorul consemnează plata montantului, fără reactualizare, adică respectiv 125 334 360 ROL și 130 461 246 ROL.

La 29 mai 2002 tribunalul de prim grad din Petroșani respinge o cerere a angajatorului tendând la încetarea executării forțate pentru reactualizarea sumei plătite reclamantului, în cuantum de 86 375 024 ROL, pentru nerespectarea termenului stabilit de lege.

La 16 și 25 iulie 2002, executorul consemnează refuzul Societății de a plăti reactualizarea solicitată de reclamant.

La 20 august 2002, executorul întocmește procesul-verbal de încheiere a executării forțate, sub motiv că nici o decizie nu obliga la reactualizare pentru a ține seama de rata inflației. Indicase reclamantului că ar trebui să se adreseze din nou tribunalelor pentru o eventuală reactualizare a creanței.

Printr-o sentință din 17 octombrie 2002, tribunalul de prim grad din Petroșani admite contestația reclamantului împotriva procesului-verbal al executorului din 20 august 2002 și dă ordin executorului de a continua executarea forțată până la plata sumei reactualizate.

La 29 noiembrie 2002, executorul întocmește un proces-verbal de execuție privind reactualizarea creanței la data 1 mai 2002, ținând seama de rata inflației.

La 19 mai 2003, angajatorul plătește reclamantului suma reevaluată a creanței, precum și cheltuielile judiciare datorate, pentru un montant total de 184 681 271 ROL.

La 9 iunie 2003 executorul întocmește un nou proces-verbal de încheiere a executării forțate, considerând creanta integral plătită. De aceea, executorul intenționează să se abțină de la orice act ulterior.

Ținând seama de perioada scursă până la plata efectivă, adică 19 mai 2003 și faptul că creanta fusese recalculată doar ținând seama de rata inflației la data 1 mai 2002, reclamantul intentează în fața tribunalului de prim grad din Petroșani o nouă acțiune împotriva executorului judecătoresc, cu scopul de a-l obliga să continue executarea forțată. Printr-o sentință din 8 octombrie 2003, tribunalul dă dreptate acțiunii și dă ordin executorului de a continua executarea forțată. Potrivit indicațiilor date de reclamant, această procedură este actualmente în curs de recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (anterior Curtea Supremă de Justiție). 6. Plângere penală împotriva reprezentantei angajatorului

La 20 septembrie 2000, reclamantul depune o plângere penală împotriva T.E., reprezentanta legală a Societății, pentru neexecutare de decizii definitive. Printr-o sentință din 15 noiembrie 2001, tribunalul de prim grad din Petroșani condamnă T.E. pentru neexecutare a unei decizii definitive ordonând plata salariului, infracțiune pedepsită prin art. 83 din legea nr. 168/1999, precum și pentru neexecutare a unei decizii definitive ordonând reîncadrarea în postul anterior ocupat, infracțiune pedepsită prin art. 84 din legea nr. 168. Tribunalul reține că la data hotărârii, nicio din deciziile definitive ordonând reîncadrarea reclamantului în post și plata salariilor nu fusese executată și constată că inculpata era responsabilă. Acordă reclamantului 10 000 000 ROL daune-interese pentru prejudiciu moral.

Această sentință a fost confirmată la 1 aprilie 2002 de tribunalul județean din Hunedoara și la 2 iulie 2002 printr-o hotărâre definitivă a curții de apel Alba Iulia.

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că nu se ciocnește de nici alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul consideră că executarea obligației de reîncadrare a reclamantului în post, necesitând intervenția personală a debitorului, impune autorităților doar obligația de a crea și pune la dispoziția creditorului un sistem judecătoresc apt să constrângă debitorul să execute obligația. Dacă creditorul apelează la forța publică pentru a obține executarea creanței, autoritățile trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile pe care se putea rezonabil cere de la ele. Cu toate acestea, Statul nu are o obligație pozitivă de a iniția, ex officio, executarea unei asemenea obligații.

De altfel, în speță, autoritățile române au jucat în plin un rol activ în cursul procedurilor judiciare inițiate de reclamant, acordând daunelor-interese, ordonând plata sumelor forfetare de către angajator și condamnând penal reprezentanta angajatorului.

Guvernul reamintește că debitoarea fiind o societate privată, refuzul constant și expres al acesteia de a reîncadra reclamantul, în ciuda consecințelor penale și pecuniare însuți de atare atitudine, nu era imputabil organelor Statului. În fine, angajatorul nu poate fi obligat să angajeze o persoană și să colaboreze cu ea dacă nu dorește.

În orice caz, atunci când debitorul nu execută în mod voluntar o obligație care necesită propria intervenție, aceasta poate fi transformată, la cererea creditorului, în daune-interese.

Prin urmare, Guvernul consideră că sistemul judecătoresc român este cu adevărat apt să garanteze executarea deciziilor de reîncadrare pronunțate de tribunale.

Cât privește executarea obligației de plată a daunelor-interese, executorul judecătoresc a jucat pe deplin rolul, acțiunile acestuia având ca rezultat plata sumelor datorate.

Guvernul concluzionează că autoritățile au îndeplinit obligațiile care reveneau Statului sub aspectul articolului 6 din Convenție, privind executarea deciziilor de justiție favorabile reclamantului.

Reclamantul consideră că asistența autorităților pentru a face executa deciziile definitive date în speță a lipsit complet de eficacitate, în măsura în care intervenția lor rămase fără rezultat și că nici o control nu a fost exercitat de autorități asupra activității executorililor judecătorești.

Refuzul angajatorului de a respecta deciziile de justiție definitive nu putea exonera autoritățile Statului de obligațiile lor ca depositare ale forței publice în materie de execuție. Intervenția autorităților publice este necesară tocmai atunci când debitorul refuză să execute voluntar o decizie de justiție.

Cât privește executarea obligației de plată a daunelor-interese, deși reclamantul mandatase de mai multe ori un executor judecătoresc pentru a executa creanta, acesta din urmă nu îșiplinit obligațiile.

Curtea reamintește că executarea unei sentințe sau hotărâri, de la orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 din Convenție (Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40, și Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).

Cu toate acestea, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un Stat să execute fiecare hotărâre de caracter civil indiferent și oricare ar fi circumstanțele (Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze în execuția unei decizii judiciare și se abțin de la aceasta, această inerție angajează răspunderea Statului pe terenul articolului 6 § 1 din Convenție (Scollo c. Italia, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, § 44).

În orice caz, Curtea nu este chemată să examineze dacă ordinea juridică internă a Statului este apt să garanteze executarea deciziilor pronunțate de tribunale. Într-adevăr, fiecărui Stat semnatae revine să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care i se încumb. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speță măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003).

În cazul speții, Curtea observă, cu Guvernul, că se agea o obligație necesitând intervenția personală a debitorului, societate privată. Statul, în calitate de deitar al forței publice, era chemat să aibă un comportament diligent și să asiste creditorul în execuție.

În ciuda tuturor eforturilor depuse de reclamant, singur sau prin intermediul autorităților, debitorul s-a opus constant executării, preferând să suporte consecințele penale și pecuniare decurgând din atitudinea sa.

Cu toate acestea, Curtea observă că de mai dese ori executorul a dat porunci angajatorului de a executa deciziile definitive referitoare atât la reîncadrare cât și la plata reparațiilor stabilite de jurisdicții. De altfel, la cererea reclamantului, tribunalele au remediat imediat la două neregularități comise de executor în cursul executării forțate, și anume procesele-verbale de încheiere a executării din 20 augusztus 2002 și 9 iunie 2003, și au ordonat continuarea executării forțate. Curtea nu poate, în consecință, să împărtășească poziția reclamantului, potrivit căreia autoritățile nu au exercitat un control eficace asupra activității executorului. De altfel, dacă este adevărat că, după cum reclamantul subliniază, demersurile autorităților pentru a face executa deciziile definitive nu au dus la reîncadrarea sa, rămâne că a văzut executată partea deciziilor privind plata sumelor datorate în virtutea acțiunilor autorităților competente (paragrafele 21, 43 și 49 mai sus).

Jurisdicțiile înseși au asistat reclamantul pe întreg parcursul executării deciziilor definitive, au condamnat penal reprezentanta legală a angajatorului pentru a s-a opus executării și a condamnat-o să plătească reclamantului salariile datorate reactualizate, precum și daune-interese pentru prejudiciu moral.

Curtea estimă, deci, că Statul a luat toate măsurile envisajate de lege, după cum reclamantul o cerea. În aceste condiții, refuzul debitorului de a executa obligația nu este imputabil Statului.

Cât privește reactualizarea eventuală a creanței în funcție de rata inflației între 1 mai 2002 și data plății, 19 mai 2003, Curtea observă că procedura este actualmente în curs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Nu se pune deci, în speță, o problemă de neexecutare a unei decizii definitive.

De altfel, Curtea observă că montantul daunelor-interese plătite reclamantului de angajatorul până în prezent nu pare nerezonabil, ținând seama de montantul sumelor alocate de jurisdicțiile interne și de reactualizarea efectuată în speță.

Curtea constată că după 28 februarie 2001, executarea în natură a obligației de reîncadrare nu mai era posibilă, reclamantul având atins vârsta retirării. După această dată, avea doar dreptul la plata unei reparații pentru prejudiciul suferit din cauza neexecutării în natură a obligației de reîncadrare în post.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, în circumstanțele concrete ale speții, Statul, prin organele specializate, a depus toți eforturile necesare pentru a face executa deciziile judiciare favorabile reclamantului. De aceea, Curtea concluzionează că nu există violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște cu privire la pretensiile formulate, Curtea nu remarcă nici o aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Rezultă că această parte a sesizării este evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară sesizarea admisibilă cât privește grieful din art. 6 § 1 din Convenție privind accesul la tribunal în măsura în care deciziile judiciare definitive pronunțate de tribunalele interne rămâneau neexecutate, și inadmisibilă pentru rest; 2. Statuează că nu există violare a articolului 6 § 1 din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 3 februarie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 2577/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mihai Fociac (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 novembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M. E. Sink, avocat à Petroșani. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par M. B. Aurescu, agent du Gouvernement auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme, puis par M me R. Rizoiu, qui l’a remplacé dans ses fonctions.

Le 24 octobre 2003, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention au Gouvernement en ce qui concernait l’accès à un tribunal, compte tenu de la non-exécution des décisions judiciaires définitives rendues en faveur du requérant. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Par une décision du 14 avril 1993, la société P. (« la société ») licencia le requérant de son poste de gérant d’hôtel, pour faute professionnelle. Le requérant forma contre cette décision une contestation, à laquelle le tribunal de première instance de Petroșani fit droit le 30 juillet 1993. La société fut condamnée à réintégrer le requérant dans son poste et à lui payer le salaire dû pour la période du 15 avril au 30 juillet 1993.

Ce jugement fut confirmé, sur appel du requérant, par le tribunal départemental de Hunedoara, le 17 décembre 1993, et sur recours du requérant, par la cour d’appel d’Alba Iulia, par un arrêt définitif du 6 mai 1994.

A une date non précisée, le requérant fut réintégré dans un poste de gardien, différent de celui précisé dans le jugement du 30 juillet 1993.

Le 30 août 1994, un huissier de justice, mandaté par le requérant, demanda à la société l’exécution de l’arrêt du 6 mai 1994 et la réintégration du requérant dans son poste de gérant, comme le tribunal l’avait décidé.

Le même jour, l’employeur commença les formalités nécessaires pour la réintégration du requérant dans son poste de gérant. Ces formalités n’ont jamais été finalisées.

Le requérant forma une plainte pénale, devant le procureur près le tribunal de première instance de Petroșani, à l’encontre du directeur de la société pour non ‑ exécution de l’arrêt du 6 mai 1994. A une date non précisée, le procureur rendit une décision de non-lieu. 2. La modification du contrat de travail

Par une décision du 2 mai 1995, l’employeur modifia unilatéralement le contrat de travail du requérant et l’embaucha comme serrurier, au motif qu’il n’avait pas consigné la somme demandée à titre de caution pour le poste de gérant.

Le 11 mai 1995, le requérant forma une contestation contre cette décision.

Par un jugement du 14 décembre 1995, le tribunal de première instance de Petroșani fit droit à l’action du requérant et annula la décision. Il retint que le requérant n’avait pas été réintégré comme gérant et que, par conséquent, la demande de l’employeur en vue de la consignation de la caution n’était pas justifiée. Il condamna l’employeur à payer au requérant les frais de justice.

Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif de la cour d’appel d’Alba Iulia du 3 février 1997.

Par une lettre du 20 mars 1997, le requérant demanda à l’employeur de lui indiquer la date à laquelle il pourrait reprendre son travail comme gérant, conformément aux décisions des tribunaux.

Le 17 novembre 1997, l’huissier de justice informa la société de son obligation d’exécuter l’arrêt du 3 février 1997, en ce qui concernait le paiement des frais de justice. Il n’y avait aucune mention dans le procès ‑ verbal de l’annulation de la décision ni, éventuellement, de la réintégration du requérant dans son poste. 3. Le deuxième licenciement du requérant

Le 3 octobre 1995, l’employeur licencia à nouveau le requérant, au motif que celui-ci ne s’était plus présenté au travail depuis le 22 août 1995 et n’avait pas justifié son absence. Le requérant contesta cette décision devant le tribunal de première instance de Petroșani qui, par un jugement du 4 mars 1996, fit droit à l’action et annula la décision du 3 octobre 1995. Il retint qu’en licenciant le requérant, l’employeur n’avait pas respecté la procédure préalable prévue par la loi. Il condamna ensuite la société à payer au requérant les frais de justice.

Ce jugement fut confirmé par le tribunal départemental de Hunedoara, sur appel du requérant, le 4 mars 1997, et par la cour d’appel d’Alba Iulia, sur recours du requérant, par un arrêt définitif du 8 décembre 1997.

Par une lettre du 29 décembre 1997, le requérant demanda à l’employeur de l’informer de la date à laquelle il pourrait reprendre ses fonctions de gérant, conformément aux arrêts définitifs des 3 février et 8 décembre 1997.

Le 30 mars 1998, l’huissier de justice constata le paiement par l’employeur des frais judiciaires auxquels il avait été condamné par le tribunal.

Le 6 avril 1998, le requérant fut convoqué par la société, afin d’être réintégré dans son poste. Le 13 avril 1998, l’employeur lui proposa un poste de gardien, que le requérant refusa.

Par conséquent, le 14 avril 1998, le requérant envoya une lettre à l’employeur en demandant sa réintégration dans le poste de gérant, ainsi qu’ordonné par l’arrêt définitif du 6 mai 1994. 4. Le troisième licenciement du requérant

Le 19 novembre 1998, la société fut privatisée et changea de directeur. Le 12 mai 1999, le requérant déposa une demande auprès de l’ancien actionnaire majoritaire de la société, le Fonds de la Propriété d’Etat (« le FPS ») en vue d’obtenir son assistance dans le litige. Par lettre du 30 juin 1999, le FPS l’informa qu’il devrait s’adresser au nouvel actionnaire majoritaire de la société.

Le 7 juillet 1999 la société prit une nouvelle décision de licenciement du requérant, qui fut annulée le 5 novembre 1999 par un jugement du tribunal de première instance de Petroșani, saisi par le requérant. Ce jugement ne fut pas attaqué par l’employeur et devint, par conséquent, définitif.

Les 23 novembre 1999 et 1 er février 2000, le requérant écrivit à l’employeur afin d’obtenir sa réintégration dans son poste de gérant.

Par des lettres des 6 mars et 5 avril 2000, la société informa le requérant qu’elle ne se considérait pas tenue de le réintégrer dans le poste, au motif qu’il ne faisait pas partie des salariés de la société au moment de sa privatisation et que, par conséquent, les décisions judiciaires ordonnant la réintégration ne lui étaient pas opposables.

La société réitéra sa réponse à l’huissier de justice, les 30 novembre 2000 et 23 janvier 2001, à la suite des tentatives infructueuses de ce dernier d’obtenir l’exécution du jugement du 5 novembre 1999.

Le 28 février 2001, le requérant atteignit l’age de la mise à la retraite. 5. Les demandes de paiement des salaires

Parallèlement à ses demandes de réintégration, le 7 juin 1996, le requérant forma une action contre la société afin d’obtenir le paiement de ses salaires réactualisés pour la période allant du 31 juillet 1993 à la date de sa réintégration dans le poste de gérant. Par un jugement du 3 mars 1997, le tribunal de première instance de Petroșani rejeta sa demande comme mal fondée.

Le 31 mars 1998, le tribunal départemental de Hunedoara fit droit à l’appel du requérant et condamna la société à lui payer ses salaires réactualisés du 2 mai 1994 à la date de sa réintégration effective dans le poste de gérant, au motif que le non–paiement résultait de la faute exclusive de la société. Cette décision fut confirmée, sur recours de la société, par un arrêt définitif de la cour d’appel d’Alba Iulia du 15 octobre 1998.

Le 17 février 1999, l’huissier de justice informa la société de son obligation de payer au requérant son salaire jusqu’à sa réintégration, comme prescrit par les tribunaux.

Faute de paiement des salaires dus par la société, le requérant introduisit une nouvelle action afin d’obtenir le calcul du salaire réactualisé que la société devait lui payer.

Par un jugement du 10 décembre 1999, le tribunal de première instance de Petroșani ordonna à la société de lui payer 121 052 365 lei roumains (« ROL ») au titre des salaires réactualisés pour la période allant de mai 1994 à novembre 1999.

Ce jugement fut confirmé, le 11 mai 2000, par une décision définitive du tribunal départemental de Hunedoara.

Le 2 octobre 2000, l’huissier de justice consigna, dans un procès ‑ verbal, le refus de la société, par l’intermédiaire de son nouveau directeur après la privatisation, de reconnaître l’opposabilité de la décision du 11 mai 2000 et, par conséquent, son refus de l’exécuter (paragraphes 24–29 ci ‑ dessus).

Par un jugement du 27 octobre 2000, le tribunal de première instance de Petroșani rejeta comme mal fondée une contestation de l’employeur contre l’exécution de la décision du 11 mai 2000, par laquelle il invoquait l’inopposabilité à la société de ladite décision. Ce jugement fut confirmé en appel par une décision définitive du 30 janvier 2001 du tribunal départemental de Hunedoara.

Le 19 avril 2001, le requérant assigna à nouveau la société devant le tribunal de première instance de Petroșani afin d’obtenir la réévaluation et le paiement de la somme ordonnée par la décision définitive du 11 mai 2000. Le tribunal fit droit à sa demande, par un jugement du 22 juin 2001 confirmé le 26 novembre 2001 par la cour d’appel d’Alba Iulia.

Des nouvelles tentatives de l’huissier pour obtenir le paiement par la société les 18 et 20 juillet, 8 août 2001, 5 et 15 février 2002 demeurèrent sans résultat.

Une nouvelle contestation de l’exécution de la décision du 11 mai 2000 fut rejetée comme mal fondée, après plusieurs degrés de juridiction, par une décision définitive du 1 er mars 2002 du tribunal départemental de Hunedoara.

Le 22 février 2002, l’huissier de justice demanda à la Trésorerie et à la Banque Commerciale de Petroșani de saisir les comptes de la société.

Le 5 mars 2002, l’huissier plaça sous séquestre les biens immeubles de la société.

Les 5 et 8 avril 2002, l’huissier consigna le paiement du montant, sans réactualisation, à savoir respectivement 125 334 360 ROL et 130 461 246 ROL.

Le 29 mai 2002 le tribunal de première instance de Petroșani rejeta une demande de l’employeur visant l’arrêt de l’exécution forcée pour la réactualisation de la somme versée au requérant, à hauteur de 86 375 024 ROL, pour non-respect du délai imparti par la loi.

Les 16 et 25 juillet 2002, l’huissier consigna le refus de la société de payer la réactualisation sollicitée par le requérant.

Le 20 août 2002, l’huissier dressa le procès-verbal de fin de l’exécution forcée, au motif qu’aucune décision n’obligeait à la réactualisation pour tenir compte du taux d’inflation. Il indiqua au requérant qu’il devrait s’adresser à nouveau aux tribunaux pour une éventuelle réactualisation de sa créance.

Par un jugement du 17 octobre 2002, le tribunal de première instance de Petroșani accueillit la contestation du requérant contre le procès ‑ verbal de l’huissier du 20 août 2002 et donna injonction à ce dernier de continuer l’exécution forcée jusqu’au paiement de la somme réactualisée.

Le 29 novembre 2002, l’huissier dressa un procès-verbal d’exécution visant la réactualisation de la créance à la date du 1 er mai 2002, compte tenu du taux d’inflation.

Le 19 mai 2003, l’employeur paya au requérant le montant réévalué de la créance ainsi que les frais de justices dus, pour un montant total de 184 681 271 ROL.

Le 9 juin 2003 l’huissier dressa un nouveau procès-verbal de fin de l’exécution forcée, en considérant la créance intégralement payée. Des lors, l’huissier entendait s’abstenir d’effectuer tout acte ultérieur.

Compte tenu de la période écoulée jusqu’au paiement effectif, à savoir le 19 mai 2003 et du fait que la créance avait été recalculée seulement en tenant compte du taux d’inflation à la date du 1 er mai 2002, le requérant introduisit auprès du tribunal de première instance de Petroșani une nouvelle action contre l’huissier de justice, en vue de l’obliger à continuer l’exécution forcée. Par un jugement du 8 octobre 2003, le tribunal fit droit à son action et donna injonction à l’huissier de continuer l’exécution forcée. Selon les indications données par le requérant, cette procédure est actuellement pendante en recours devant La Haute Cour de cassation et justice (anciennement Cour suprême de justice). 6. Plainte pénale à l’encontre de la représentante de l’employeur

Le 20 septembre 2000, le requérant forma une plainte pénale à l’encontre de T.E., la représentante légale de la société, pour non-exécution de décisions définitives. Par un jugement du 15 novembre 2001, le tribunal de première instance de Petroșani condamna T.E. pour non-exécution d’une décision définitive ordonnant le paiement du salaire, infraction punie par l’article 83 de la loi n o 168/1999 ainsi que pour non-exécution d’une décision définitive ordonnant la réintégration dans le poste antérieurement occupé, infraction punie par l’article 84 de la loi n o 168. Le tribunal retint qu’à la date du jugement, aucune des décisions définitives ordonnant la réintégration du requérant dans son poste et le paiement des salaires n’était exécutée et constata que l’inculpée en était responsable. Il accorda au requérant 10 000 000 ROL de dommages-intérêts pour préjudice moral.

Ce jugement fut confirmé le 1 er avril 2002, par le tribunal départemental de Hunedoara et le 2 juillet 2002, par un arrêt définitif de la cour d’appel d’Alba Iulia. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que l’exécution de l’obligation de réintégration du requérant dans son poste, nécessitant l’intervention personnelle du débiteur, n’impose aux autorités que l’obligation de créer et de mettre à la disposition du créancier un système judiciaire apte à contraindre le débiteur à exécuter son obligation. Si le créancier fait appel à la force publique pour obtenir l’exécution de sa créance, les autorités doivent avoir un comportement diligent, en prenant toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles. Cependant, l’Etat n’a pas une obligation positive de prendre l’initiative, ex officio , de l’exécution d’une telle obligation.

De plus, en l’espèce, les autorités roumaines ont pleinement joué un rôle actif pendant le déroulement des procédures judiciaires engagées par le requérant, en lui accordant des dommages ‑ intérêts, en ordonnant le paiement des astreintes par l’employeur et en condamnant au pénal le représentant de l’employeur.

Le Gouvernement rappelle que la débitrice étant une société privée, son refus constant et exprès de réintégrer le requérant, malgré les conséquences pécuniaires et pénales entraînées par une telle attitude, n’était pas imputable aux organes de l’Etat. Enfin, l’employeur ne peut être obligé d’embaucher une personne et de collaborer avec elle s’il ne le veut pas.

En tout état de cause, lorsque le débiteur n’exécute pas volontairement une obligation qui nécessite sa propre intervention, celle-ci peut être transformée, à la demande du créancier, en dommages-intérêts.

Par conséquent, le Gouvernement considère que le système judiciaire roumain est effectivement apte à garantir l’exécution des décisions de réintégration prononcées par les tribunaux.

Quant à l’exécution de l’obligation de paiement de dommages ‑ intérêts, l’huissier de justice a pleinement joué son rôle, ses actions ayant eu comme résultat le paiement des sommes dues.

Le Gouvernement conclut que les autorités ont rempli les obligations qui revenaient à l’Etat sous l’angle de l’article 6 de la Convention, concernant l’exécution des décisions de justice favorables au requérant.

Le requérant considère que l’assistance des autorités pour faire exécuter les décisions définitives rendues en l’espèce a manqué totalement d’efficacité, dans la mesure où leur intervention est restée sans résultat et où aucun contrôle n’a été exercé par les autorités sur l’activité des huissiers de justice.

Le refus de son employeur de respecter les décisions de justice définitives ne saurait exonérer les autorités de l’Etat de leurs obligations en tant que dépositaires de la force publique en matière d’exécution. L’intervention des autorités publiques est requise précisément lorsque le débiteur refuse d’exécuter volontairement une décision de justice.

S’agissant de l’exécution de l’obligation de paiement de dommages ‑ intérêts, bien que le requérant ait mandaté à plusieurs reprises un huissier de justice afin de faire exécuter sa créance, ce dernier n’a pas rempli ses obligations.

La Cour rappelle que l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 de la Convention ( Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 510-511, § 40, et Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

Cependant, le droit d’accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu’il soit et quelles que soient les circonstances ( Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Lorsque les autorités sont tenues d’agir en exécution d’une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention ( Scollo c. Italie , arrêt du 28 septembre 1995, série A n o 315-C, p. 55, § 44).

En tout état de cause, la Cour n’est pas appelée à examiner si l’ordre juridique interne de l’Etat est apte à garantir l’exécution des décisions prononcées par les tribunaux. En effet, il appartient à chaque État contractant de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La Cour a uniquement pour tâche d’examiner si en l’espèce les mesures adoptées par les autorités roumaines ont été adéquates et suffisantes ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003).

Dans le cas de l’espèce, la Cour note, avec le Gouvernement, qu’il s’agissait d’une obligation nécessitant l’intervention personnelle du débiteur, société privée. L’Etat, en sa qualité de dépositaire de la force publique, était appelé à avoir un comportement diligent et à assister le créancier dans l’exécution.

Malgré tous les efforts déployés par le requérant, seul ou par l’intermédiaire des autorités, le débiteur s’est constamment opposé à l’exécution, préférant supporter les conséquences pénales et pécuniaires entraînées par son attitude.

Cependant, la Cour note qu’à maintes reprises l’huissier a donné injonction à l’employeur d’exécuter les décisions définitives visant à la fois la réintégration et le paiement des réparations fixées par les juridictions. En outre, sur demande du requérant, les tribunaux ont immédiatement remédié aux deux irrégularités commises par l’huissier au cours de l’exécution forcée, soit les procès-verbaux de fin de l’exécution des 20 août 2002 et 9 juin 2003, et ont ordonné la continuation de l’exécution forcée. La Cour ne peut, en conséquence, partager la position du requérant, selon lequel les autorités n’ont pas exercé un contrôle efficace sur l’activité de l’huissier. Par ailleurs, s’il est vrai que, comme le requérant le souligne, les démarches des autorités afin de faire exécuter les décisions définitives n’ont pas abouti à sa réintégration, il n’en reste pas moins qu’il a vu exécuter la partie des décisions concernant le paiement des sommes dues en vertu des actions des autorités compétentes (paragraphes 21, 43 et 49 ci ‑ dessus).

Les juridictions elles-mêmes ont assisté le requérant tout au long de l’exécution des décisions définitives, ont condamné pénalement la représentante légale de l’employeur pour s’être opposée à l’exécution et l’ont condamnée à payer au requérant les salaires dus réactualisés, ainsi que des dommages-intérêts pour préjudice moral.

La Cour estime, donc, que l’Etat a pris toutes les mesures envisagées par la loi, comme le requérant le demandait. Dans ces conditions, le refus du débiteur d’exécuter l’obligation n’est pas imputable à l’Etat.

Quant à la réactualisation éventuelle de la créance en fonction du taux de l’inflation entre 1 er mai 2002 et la date du paiement, le 19 mai 2003, la Cour note que la procédure est actuellement pendante devant la Haute Cour de cassation et justice. Il ne se pose pas, donc, en l’espèce de problème de non ‑ exécution d’une décision définitive.

De plus, la Cour note que le montant des dommages-intérêts versés au requérant par son employeur jusqu’à présent ne semble pas déraisonnable, compte tenu du montant des sommes allouées par les juridictions internes et de la réactualisation effectuée en l’espèce.

La Cour constate qu’après le 28 février 2001, l’exécution en nature de l’obligation de réintégration n’était plus possible, le requérant ayant atteint l’âge de la retraite. Après cette date, il n’avait le droit qu’au paiement d’une réparation pour le préjudice subi en raison de la non ‑ exécution en nature de l’obligation de réintégration dans son poste.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, dans les circonstances concrètes de l’espèce, l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, a déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter les décisions judiciaires favorables au requérant. Dès lors, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention concernant l’accès à un tribunal dans la mesure où des décisions judiciaires définitives rendues par les tribunaux internes sont restées inexécutées, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 février 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président