CtEDO 14.01.2003 Auto

MARGINEAN contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
14.01.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
MARGINEAN contre la ROUMANIE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33359/96 prezentate de Stela-Georgeta MARGINEAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Biersan Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 7 iunie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie în cunoștință de cauză. Recurenta, dl Stela-Georgeta Marginean, este un resortisant român născut în 1934 și rezident la Brașov. Este reprezentată în fața Curții de către dl B.C. Secelean, avocat la Brașov. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: În 1945, părinții reclamantei au cumpărat un bun imobil situat în Arad. În același an, ei au donat bunului menționat reclamantei, rezervându-și dreptul de proprietate. La 20 aprilie 1950, statul a preluat proprietatea, invocând decretul de naționalizare nr. 92/50. Motivele acestei privări de proprietate nu au fost niciodată notificate părinților reclamantei. La 30 mai 1994, recurenta a revendicat printr-o acțiune civilă introdusă în fața instanței de primă instanță din Arrad bunul mai sus menționat mai sus. L a făcut să se afirme că: ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin hotărârea din 2 noiembrie 1994, Tribunalul de Primă Instană din Arad a respins cererea recurentei, pe motiv că, la data naționalizării imobilului, recurenta era proprietară a imobilului, pe care aceasta era minoră la acea dată și pe care nu făcea parte din categoria persoanelor pe care acest decret le excludea din naționalizare. La 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție, hotărând toate camerele reunite, a decis, cu 25 de voturi împotrivă 20, să schimbe jurisprudența camerei sale civile și, în consecință, a hotărât că tribunalele nu au avut competența de a cenzura decretul și de a dispune restituirea imobilelor naționale, în conformitate cu decretul nr. 92/1950 (...) recursul recurentei a fost respins prin hotărârea din 5 martie 1996 a instanței judecătorești din Timișoara, ca nefondat. După analizarea motivelor de recurs invocate, judecătorii consideră că proprietarul imobilului naționalizat era minor în momentul naționalizării și că aceasta nu făcea parte din categoria de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare și că, în consecință, acțiunea era nefondată în acest sens. În ceea ce privește părinții recurentei, care nu au dreptul de a beneficia de un drept de autor, decretul de naționalizare prevedea ca imobilele să devină proprietate asupra teritoriului fără nicio sarcină. Apoi, ei au amintit că tribunalele nu erau competente să examineze legalitatea naționalizării prevăzute în Decretul nr. În cele din urmă, au indicat că Legea nr. 112/95 prevedea măsuri de despăgubire pentru foștii proprietari privați ai bunurilor imobile în temeiul unui titlu. La o dată nespecificată, recurenta a depus o cerere de restituire la Comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "comisia administrativă") d Prin hotărârea din 28 martie 2000, tribunalul județ al d.A.A.d. a respins contestația ca fiind nefondată. Ea a formulat un apel împotriva acestei hotărâri. Potrivit informațiilor furnizate de guvern, cauza a fost amânată la cererea recurentei la 12 octombrie 2000. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, § 31-44). GRIEF, recurenta, se plânge că nu a avut acces la o instanță care examinează dacă naționalizarea casei era conformă cu Decretul nr. 92/50. Aceasta se plânge, de asemenea, de faptul că instanța de apel a lui Timișoara nu a fost o instanță imparțială, ca urmare a schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție. Recurenta a declarat că a fost privată de bunurile sale cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție. Aceasta susține că privarea în cauză nu era legală, astfel încât statul să continue să exercite o posesie în absența unui titlu. Subsidiar și să presupună că privarea de proprietate de care se plânge poate fi considerată o privare legală (pe titlu), recurenta invocă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția din Legea nr. 112/95. Ea consideră că această lege limitează restituirea în natură numai în cazul în care foștii proprietari locuiesc în locuințele lor naționalizate, în timp ce celorlalți foști proprietari li se acordă o compensație. Recurenta se plânge că nu a avut acces la o instanță în urma hotărârilor pronunțate de instanțele interne. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul afirmă că instanțele interne s-au pronunțat în speță pe fondul cauzei, judecând că naționalizarea fusese făcută pe titlu. În acest sens, el citează un extras din rejudecare a instanței judecătorești Timișoara nu a refuzat să se pronunțe, așa cum a fost susținut de reclamantă, ci a examinat cauza cu care a fost sesizată în ansamblul său, a comparat titlul de proprietate al statului cu cel invocat de reclamantă și a constatat că statul devenise în mod legal proprietarul acestei clădiri. Cu toate acestea, acțiunea a fost considerată nefondată și, prin urmare, a fost respinsă Guvernul solicită Curții să constate că 92/50. Astfel, potrivit acesteia, tribunalele au omis să verifice dacă decretul fusese aplicat în mod legal în speță, deoarece nici ea, nici tatăl ei nu făceau parte din categoria de persoane vizate de acest decret. În ceea ce privește hotărârea Tribunalului de Primă Instană din Arrad și hotărârea Tribunalului de Primă Instană din Timișoara, aceasta consideră că motivul respingerii aciunii în litigiu era acela că există o lege care reglementează situaia imobilelor naionale și in de competena instanelor pentru a pronuna o aciune în revendicare. Aceasta susține că, prin refuzul de a pronunța acțiunea în revendicare din acest motiv, instanțele, influențate de schimbarea jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, au încălcat art. 3 din Codul civil român și, prin urmare, art. 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la dreptul de acces la o instanță. Curtea observă că, în speță, motivul pentru care judecătorii, după examinarea actelor depuse de părțile la dosar, au respins acțiunea în revendicare a recurentei reiese în mod clar din hotărârile pronunțate: naționalizarea a fost conformă cu Decretul nr. 92/50. După ce au analizat motivele de casare, judecătorii Tribunalului de apel din Timișoara au respins recursul recurentei ca fiind nefondat. Astfel, ei au considerat că, în aplicarea decretului nr. 92/50, minorii-proprietari nu erau cu excepția naționalizării și judecătorii din fond au tranșat legal acest aspect; în ceea ce-i privește pe părinții reclamantei, care nu au avut dreptul de a beneficia de un drept de trecere, decretul de naționalizare prevedea ca imobilele naționalizate să devină proprietatea statului fără nici o obligație (inclusiv dreptul de trecere). După ce au reamintit schimbarea jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, judecătorii instanței de apel au decis că statul a devenit proprietarul proprietății în temeiul decretului. Ei au reținut că judecătorii din fond nu au refuzat să soluționeze cauza, dar, după ce au apreciat cazul în ansamblul său, au decis că statul a devenit în mod legal proprietarul imobilului. Curtea reamintește că a trebuit deja să cunoască o situație similară în cauza Constandache c. România 46312/99, decizia din 11 iunie 2002), în care a decis să respingă un motiv similar ca fiind vădit nefondat. În aceste împrejurări, Curtea consideră că situația de fapt este diferită de cea a cauzei Brumarescu c. România ([GC], 342/95, CEDH 1999 - VII), unde a ajuns la concluzia unei încălcări a dreptului de a avea acces la o instanță, în sensul art. 6 alin. (1) menționat anterior, din cauza excluderii, în special, de către Curtea Supremă de Justiție, a competenței instanțelor de a cunoaște acțiunea în revendicare a reclamantului (a se vedea Hotărârea Bruscu, citată anterior, pp. 250-256, § 61-62). Prin urmare, Curtea nu vede nici un motiv pentru a se îndepărtați de abordarea sa în cauza Constandache menționată anterior. În consecință, rezultă că această parte a cererii trebuie, în consecință, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în aplicarea art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În esență, recurenta invocă faptul că cauza sa nu a fost ascultată de o instanță independentă și imparțială, prin necunoașterea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Comisia se plânge de faptul că, în urma revigorării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, judecătorii instanței de apel a lui Timisoara au respins acțiunea sa, deoarece erau influențați de această schimbare. Curtea ia notă de faptul că acțiunea în revendicare a recurentei a fost pronunțată definitiv prin hotărârea din 23 octombrie 1995 a instanței judecătorești din Timișoara și că fâșia reclamantei trebuie analizată în raport cu această hotărâre. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 23 octombrie 1995 a fost pronunțată de o instanță care poate să fie considerată independentă și imparțială. În sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, având în vedere circumstanțele cazului, nu se poate trage concluzia că schimbarea jurisprudenței Curții Supreme de Justiție i-ar fi influențat pe judecătorii instanței judecătorești a lui Timișoara care au acționat în cauza recurentei. În ceea ce privește obligația judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de secțiunile reunite ale Curții Supreme de Justiție, Curtea amintește că Această autoritate specială - și anume, ca și în speță, a unei instanțe supreme - se impune secțiunilor izolate ale acestei instanțe și instanțelor inferioare, fără a aduce atingere dreptului lor și obligaiei lor de a examina în mod independent cazurile concrete care le sunt prezentate (a se vedea Hotărârea Pretto c. Italia, Tribunalul nr. 7984/77, decizia Comisiei, 11 iulie Cu condiția ca reclamanta să se plângă și de revigorarea jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, Curtea consideră că aceasta se referă la modalitățile de aplicare a dreptului intern, care nu țin de competența sa (a se vedea Kozlova și Smirnova c. Letonia (Decizia), nr. 57381/00, CEDH 2001-XI). Prin urmare, rezultă că această parte a spătarului trebuie, prin urmare, să fie, de asemenea, respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. În opinia recurentei, din cauza hotărârilor judecătorești prin care i s-a refuzat restituirea proprietății, aceasta a suferit o privare de proprietate contrară articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție, care dispune în părțile sale relevante Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Guvernul consideră că reclamanta nu dispune de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Invocând cauza Malhous c. Republica Cehă 33071/96, decizie, CEDO 2000-XII), susține că, în speță, nu s-a luat nicio decizie definitivă și irevocabilă cu privire la recunoașterea dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilului. Acesta susține că judecătorii de recurs au considerat deja, la fel ca instanțele din afara Uniunii Europene, că recurenta nu făcea parte din categoria de persoane pentru care decretul de naționalizare nu era aplicabil. Guvernul solicită Curții să pună în aplicare jurisprudența sa în cauzele Moser c. România (Decizia Comisiei, nr. 37578/97 din 1 iulie 1998, nepublicată) și din cauza Malhous menționată anterior. El solicită Curții să constate că este incompetentă raționalizată pentru a analiza naționalizarea care a avut loc în 1950 și pe care recurenta nu o mai dispunea la data intrării în vigoare a Convenției privind România în ceea ce privește România, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ceea ce duce la incompetența rațională a Curții. Recurenta consideră că instanțele interne nu au respectat dispozițiile prevăzute de decretul de naționalizare, de Constituția în vigoare la acea vreme și de Declarația Universală a Drepturilor I Aceasta susține că jurisprudența creată de cauza Moser Comisia consideră că instanțele interne au omis să observe că decretul de naționalizare nu se aplica în cazul său, că această naționalizare a fost abuzivă și că a suferit o violență morală permanentă. Recurenta consideră că jurisprudența Curții în cauza Vasilescu România (hotărârea din 2 mai 1998, n 27055/95, Rec., 1998,-III) trebuie să se aplice în prezenta cauză, deoarece privarea de proprietate este efectuată în aceleași condiții. Mai sus menționat, invocată de guvern, Comisia consideră că situația este diferită. Ea susține că, în această cauză, Curtea a concluzionat că t ă ț ii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se referea numai la acea parte a bunurilor, care, în urma confiscării lor în 1948, fusese atribuită unor persoane fizice și despre care fusese pronunțată că nu putea face obiectul unei restituiri. Comisia reamintește, de asemenea, că, în cauza menționată anterior, reclamantul căuta să i se recunoască un drept de proprietate pe parcelele care au aparținut tatălui său, dar la momentul cererii, terenul nu mai era proprietatea, nici a tatălui reclamantului, nici a reclamantului însuși și că, prin urmare, procedura nu se raporta la un bun actual al reclamantului. Aceasta consideră că, în speță, titlul de proprietate al la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În acest sens, Curtea reamintește că un reclamant nu poate susține o încălcare a articolului 1 menționat anterior decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la bunurile sale, în sensul acestei dispoziții. Curtea arată, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției, noțiunea de "bunuri" mai mult decât atât bunuri în prezent, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă mai mult decât dreptul de proprietate. Pe de altă parte, speranța de a fi recunoscut supraviețuirea unui fost drept de proprietate pe care îl are este de mult timp imposibil de realizat efectiv nu poate fi considerată un astfel de bun (a se vedea Hotărârea Prince Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania [G.C.], n 42527/98, 27 iunie 2001, Rec. 2001-VIII, § 83). Curtea arată că naționalizarea a fost efectuată în 1950 de către autoritățile României, ca și hotărârea Curții de apel a Timișoara la a confirmat, fie înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției privind România. Astfel, Curtea nu este competentă raționalizată. pentru a examina circumstanțele de expropriere sau efectele continue ale acesteia până în prezent (a se vedea cauza Malhous sus-menționată). Comisia consideră că, în aceste condiții, nu se pune problema unei încălcări continue a Convenției, imputată autorităților române și care ar putea exercita efecte asupra limitelor temporale competenței Curții (a se vedea mutatis mutandis) , Tribunalul Prince Hans Adam Liechtenstein menționat anterior, § 85). Ca urmare a acestei măsuri de naționalizare, reclamanta nu a fost în măsură să dețină nici un drept de proprietate asupra bunurilor. Prin urmare, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate considera că reclamanta a păstrat un drept de proprietate sau un drept de restituire care sa analizând într-o speranță legitimă În sensul jurisprudenței Curții (a se vedea mutatis mutandis Decizia Constandache menționată anterior În aceste condiții, instanțele naționale nu pot trece pentru că au adus vreo atingere cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenția privind privarea de proprietate în conformitate cu Legea nr. 112/95, reclamanta invocă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția prevăzută în Legea nr. 112/95. Guvernul susține că această lege acordă fostilor proprietari o despăgubire pentru prejudiciul suferit, dar, în speță, nu există nicio legătură juridică între această despăgubire și vechiul drept de proprietate al recurentei, drept pierdut în 1950. Recurenta se plânge de faptul că această lege limitează restituirea în natură numai în cazul în care foștii proprietari locuiesc în locuințele lor naționale, în timp ce celorlalți foști proprietari li se acordă compensații. Curtea amintește că, în ceea ce privește obiecțiunile ridicate la unghiurile articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a ajuns la concluzia că reclamanta nu dispune de un Comisia observă că, chiar și în urma cererii recurentei, efectuată în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 112/95, aceasta nu este încă văzută recunoscând ca proprietar al bunului revendicat. În aceste condiții, instanțele naționale nu pot trece pentru că au adus vreo atingere bunurilor În sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 lit. (n) În consecință, această parte a Păcatului este, de asemenea, incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa grefier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2003-04-08
0,96
MEDEANU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION FINALE de la requête n o 29958/96 présentée par Eleonora MEDEANU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 avril 2003 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa,
CtEDO 2002-01-15
0,96
BUGEANU contre la ROUMANIE
DEUXIEME SECTION DÉCISION Requête n° 34655/97 présentée par Maria Valeria BUGEANU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 janvier 2002 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa, présid
CtEDO 2000-05-04
0,95
GOLEA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29973/96 présentée par Letiţia GOLEA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 mai 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2003-11-04
0,95
CRACIUNESCU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ Requête n o 48716/99 présentée par Mircea Marius CRACIUNESCU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 novembre 2003 en une chambre composée d
CtEDO 2002-06-11
0,95
CONSTANDACHE c. ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 46312/99 présentée par Aurelia Constandache contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 juin 2002 en une chambre composée de M
Sursă