SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ZANGUROPOL c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 29959/96) HOTĂRÂREA (Radiation) STRASBURG 8 aprilie 2003 DEFINITIVF 08/07/2003 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Zanguropol c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych me Thomassen Mularoni, judecători și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 martie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 29959/96) îndreptată împotriva României și din care o resortisantă a acestui stat, M Maria Otilia Zanguropol ( La 16 octombrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În special, recurenta susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 31 mai 1995, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare, contravine articolului 6 alineatul (1) din convenție. În plus, Comisia s-a plâns că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 21 martie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În 1943 reclamanta a primit ca zestre un bun imobil situat în Buzau. 11. La 2 iunie 1958, statul a luat în posesie proprietatea reclamantei invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prima acțiune în revendicare 12. În 1992, reclamanta a dat în judecată RA De asemenea, a solicitat instanței să constate că nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra clădirii în cauză, deoarece naționalizarea fusese ilegală, iar ulterior a ordonat expulzarea ocupanților casei. 13. Prin hotărârea din 14 iulie 1993, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al cincilea district București a primit acțiunea reclamantei. El a constatat că, în 1958, statul naționalizase din greșeală proprietatea persoanei interesate. Într-adevăr, decretul nr. 92/1950 nu putea fi aplicată în mod legal recurentei, deoarece făcea parte din categoria persoanelor ale căror bunuri erau scutite de naționalizare. Tribunalul concluzionează că statul nu era proprietarul și a ordonat restituirea proprietarului său real, și anume reclamanta. El a ordonat, de asemenea, expulzarea ocupanților casei, pentru absența unui titlu de închiriere. 14. Chiriașii, primăria din Buzau și RA Goscom a interceptat recursul împotriva sentinței din 14 iulie 1993. 15. Prin decizia din 9 martie 1994, tribunalul departamental din București a respins apelul locatarilor ca nefondat. În ceea ce privește acțiunile Primăriei din Buzau și RA Goscom Prin hotărârea din 2 iunie 1994, prin Hotărârea din 2 iunie 1994 au fost anulate pentru neplătirea taxei de timbru, astfel cum a fost impusă de legile în vigoare. 1994, Curtea de Apel de la București a respins recursul administratorului locuințelor de stat pentru neplătirea taxei de timbru și, cel format de chiriași ca nefondat. Astfel, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată prin acțiunea obișnuită. Hotărârea Curții Supreme de Justiție 17. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare a hotărârii din 14 iulie 1993 în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că instanțele și-au depășit competențele, examinând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950. 18. Prin hotărârea din 31 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Ea a constatat că statul și-a adecvat bunurile în cauză în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. În consecință, Tribunalul de Primă Instanță din București nu și-a putut pronunța judecata, constatând că reclamanta nu era adevăratul proprietar al bunului decât prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Cererea de restituire a clădirii în temeiul Legii nr. 112/95 19. Conform informațiilor furnizate de guvernul României, la iulie 1997, recurenta a înaintat o cerere de restituire a clădirii în fața Comisiei administrative pentru aplicarea Legii nr. 112/95 la primăria din Buzau 20. La o dată nespecificată, Comisia administrativă și-a respins cererea, în lipsa unei dovezi a calității sale de proprietar. Guvernul indică faptul că reclamanta nu a formulat nicio acțiune împotriva acestei decizii administrative. A doua acțiune în revendicare 21. Guvernul a informat Curtea cu privire la o a doua acțiune în revendicare formulată de recurentă în 1999, împotriva Primăriei din Buzau și a Prin hotărârea din 11 aprilie 2000, tribunalul a respins cererile recurentei și a ordonat autorităților administrative să restituie imobilul. 23. Prin decizia din 20 iunie 2000, tribunalul județean din Ialomita a respins apelurile formulate de primăria din Buzau și R.A.M. noiembrie 2000, Curtea de Apel de la București a respins această acțiune ca fiind nefondată. Acțiunea în expulzare formulată de reclamantă împotriva chiriașilor clădirii 25. Conform informațiilor furnizate de guvern, o acțiune în expulzare formulată de reclamantă împotriva chiriașilor clădirii a fost primită printr-o hotărâre pronunțată în 2001. 26. Prin procesul-verbal din 10 august 2001, un aprod judiciar a pus recurenta în posesia clădirii respective. PROCEDURE 28. La 23 ianuarie 2003, guvernul pârât a informat Curtea că, în urma celei de-a doua acțiuni în revendicare, recurenta a devenit din nou proprietarul bunului, obiectul prezentei cereri. Prin aceeași scrisoare, guvernul pârât a informat Curtea că, în urma unei acțiuni de expulzare a chiriașilor, recurenta a fost pusă în posesia bunurilor sale. Prin urmare, guvernul a considerat că reclamantei i s-a restituit integral proprietatea sa. În sensul articolului 34 din Convenție, ea nu mai poate pretinde că este victimă și cere Curții să șteargă cazul rolului. 29. Prin scrisoarea recomandată cu aviz de primire din 27 ianuarie 2003, grefa a solicitat recurentei să o informeze înainte de 12 februarie 2003 dacă, în urma ultimelor observații prezentate de guvernul pârât, aceasta intenționează să își mențină cererea, atrăgând atenția asupra riscului de eliminare a rolului cererii sale. Prin scrisoarea din 4 februarie 2003, recurenta a informat Curtea cu privire la restituirea clădirii. Prin aceeași scrisoare, aceasta a considerat că cererea sa a rămas în vigoare, fără obiect ÎN DREPTUL 31. Curtea constată că recurentei i s-a restituit proprietatea în urma unei a doua acțiuni în revendicare și că, prin scrisoarea din 4 februarie 2003, aceasta intenționează să renunțe la cererea sa. 32. În lumina împrejurărilor speței, Curtea concluzionează că aceasta nu mai intenționează să mențină cererea, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. 33. Curtea consideră, de asemenea, că nici o circumstanță specială referitoare la respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu impune continuarea examinării cererii în temeiul articolului fine din Convenție. 34. Prin urmare, cauza rolului trebuie eliminată. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, hotărăște să șteargă cauza rolului. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 aprilie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.P. COSTA Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
ZANGUROPOL c. ROUMANIE
(Requête n
o
29959/96)
ARRÊT
(Radiation)
8 avril 2003
08/07/2003
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Zanguropol c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mars 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
29959/96) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Maria
‑
Otilia
Zanguropol («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 16 octobre 1995, en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le Gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
3.
La requérante alléguait, en particulier, que le refus de la Cour suprême de justice, le 31 mai 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l'article 6 § 1 de la Convention. En outre, elle se plaignait que cet arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n
o
1.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 21 mars 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête recevable.
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
9.
La requérante est née en 1924 et réside à Bucarest.
10.
En 1943, la requérante reçu en dot un bien immobilier sis à Buzau.
11.
Le 2 juin 1958, l'Etat prit possession du bien de la requérante en invoquant le décret de nationalisation n
o
92/1950.
A.
La première action en revendication
12.
En 1992, la requérante assigna en justice RA «
Goscom
» Buzau, administrateur des logements d'Etat, la mairie de la ville de Buzau, ainsi que six autres personnes, locataires du bien nationalisé. Elle demandait au tribunal de constater qu'elle n'avait jamais perdu son droit de propriété sur l'immeuble en question, car la nationalisation avait été illégale, et accessoirement, d'ordonner l'expulsion des occupants de la maison.
13.
Par jugement du 14 juillet 1993, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest accueillit l'action de la requérante. Il constata qu'en 1958, l'Etat avait nationalisé par erreur le bien de l'intéressée. En effet, le décret n
o
92/1950 ne pouvait être légalement appliqué à la requérante, car elle faisait partie de la catégorie des personnes dont les biens étaient exemptés de la nationalisation. Le tribunal conclut que l'Etat n'était pas propriétaire et ordonna la restitution à son véritable propriétaire, à savoir la requérante. Il ordonna également l'expulsion des occupants de la maison, pour absence de titre de location.
14.
Les locataires, la mairie de Buzau et RA
«
Goscom
» Buzau interjetèrent appel contre le jugement du 14 juillet 1993.
15.
Par décision du 9 mars 1994, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l'appel des locataires comme mal fondé. Quant aux recours de la mairie de Buzau et de RA
«
Goscom
» Buzau, il furent annulés pour non
‑
paiement de la taxe de timbre telle qu'imposée par les lois en vigueur.
16.
RA
«
Goscom
» Buzau et les locataires de l'immeuble firent un recours contre la décision du 9 mars 1994.
Par arrêt du 2
juin
1994, la cour d'appel de Bucarest rejeta le recours de l'administrateur des logements d'Etat pour défaut de payement de la taxe de timbre et, celui formé par les locataires comme mal fondé.
Ainsi, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par la voie du recours ordinaire.
B.
L'arrêt de la Cour suprême de justice
17.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation du jugement du 14 juillet 1993 devant la Cour suprême de justice, au motif que les tribunaux avaient outrepassé leurs compétences, en examinant la légalité de l'application du décret n
o
92/1950.
18.
Par arrêt du 31 mai 1995, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement et, sur le fond, rejeta l'action en revendication de la requérante. Elle constata que l'Etat s'était approprié le bien en question en vertu du décret de nationalisation n
o
92/1950 et jugea que l'application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance de Bucarest n'avait pu rendre son jugement, constatant que la requérante n'était la véritable propriétaire du bien qu'en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était approprié abusivement.
C.
La demande en restitution de l'immeuble en vertu de la loi n
o
112/95
19.
Selon les informations fournies par le Gouvernement roumain, le
26
juillet
1997, la requérante déposa une demande de restitution de l'immeuble devant la commission administrative pour l'application de la loi n
o
112/95 auprès de la mairie de Buzau.
20.
A une date non précisée, la Commission administrative rejeta sa demande, à défaut pour elle de prouver sa qualité de propriétaire. Le gouvernement indique que la requérante n'a formé aucun recours contre cette décision administrative.
D.
La seconde action en revendication
21.
Le Gouvernement a informé la Cour d'une deuxième action en revendication formée par la requérante en 1999, à l'encontre de la mairie de Buzau et de «
R.A.M » Buzau. A la demande de la requérante, l'affaire a été renvoyée au tribunal de première instance de Slobozia.
22.
Par jugement du 11 avril 2000, le tribunal fit droit à la demande de la requérante et ordonna aux autorités administratives de lui restituer l'immeuble.
23.
Par décision du 20 juin 2000, le tribunal départemental de Ialomita rejeta les appels formés par la mairie de Buzau et «
» Buzau comme mal fondés.
24.
«
R.A.M
» Buzau fit un recours contre cette décision.
Par arrêt du 3
novembre 2000, la Cour d'appel de Bucarest rejeta ce recours comme mal fondé.
E.
L'action en expulsion formée par la requérante à l'encontre des locataires de l'immeuble
25.
Selon les informations fournies par le Gouvernement, une action en expulsion, formée par la requérante à l'encontre des locataires de l'immeuble, fut accueillie par un jugement rendu en 2001.
26.
Par procès-verbal du 10 août 2001, un huissier de justice mit la requérante en possession dudit immeuble.
28.
Le 23 janvier 2003, le gouvernement défendeur a informé la Cour qu'à la suite de la deuxième action en revendication, la requérante était redevenue propriétaire du bien, objet de la présente requête. Par la même lettre, le gouvernement défendeur a informé la Cour de ce qu'à la suite d'une action en expulsion des locataires, la requérante avait été mise en possession de son bien. Par conséquent, le Gouvernement estimait que la requérante s'était vu restituer son bien «
dans son intégralité
», qu'elle ne saurait plus se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, et demandait à la Cour de rayer l'affaire du rôle.
29.
Par lettre recommandée avec avis de réception du 27 janvier 2003, le greffe a demandé à la requérante de l'informer avant le 12 février 2003 si, à la suite des dernières observations soumises par le gouvernement défendeur, elle entendait maintenir sa requête, en attirant son attention sur le risque de radiation du rôle de sa requête.
30.
Par lettre du 4 février 2003, la requérante a informé la Cour de la restitution de l'immeuble.
Par la même lettre, elle estima que sa requête est restée «
sans objet
».
31.
La Cour observe que la requérante s'est vu restituer son bien à la suite d'une deuxième action en revendication et que, par lettre du 4
février
2003, elle entend renoncer à sa requête.
32.
A la lumière des circonstances de l'espèce, la Cour conclut que celle-ci n'entend plus maintenir la requête, au sens de l'article 37 § 1 a) de la Convention.
33.
La Cour estime par ailleurs qu'aucune circonstance particulière touchant au respect de ses droits de l'homme garantis par la Convention n'exige la poursuite de l'examen de la requête en vertu de l'article
37
§
1
in
fine
de la Convention.
34.
Partant, il convient de rayer l'affaire du rôle.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
Décide
de rayer l'affaire du rôle.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 avril 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
Greffière
Président