Erdei și Wolf împotriva României

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 38445/97) introdusă împotriva României și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, Dna Margareta Maria Victoria Erdei și Dn. Hans Heincz Wolf („reclamanții"), la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia"), pe data de 29 mai 1997, în temeiul fostului articol 25 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de Dna Michaela Valeria Pascu. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Dna C. I. Tarcea, din Ministerul Justiției.

Reclamanții susțineau în special că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența pentru a pronunța asupra unei acțiuni în revendicare era contrar prevederilor articolului 6 § 1 al Convenției. În plus, reclamanții se plângeau că hotărârea din 23 aprilie 1997 a Curții Supreme a avut drept rezultat atingerea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, așa cum este recunoscut în art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, convocare de judecători competentă să examineze cauza (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Pe 13 februarie 2001, Convocare a hotărât, în aplicarea articolului 29 §§ 1 și 3 al Convenției, să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Présenta cerere a fost atribuită secției a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra admisibilității și fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). PE FAPT

Pe 15 mai 1920, bunicul reclamanților a achiziționat o clădire formată din șaisprezece apartamente, situată la Timișoara.

La o dată nespecificată, Statul a luat posesia clădirii bunicului reclamanților invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Bunicul a fost totuși autorizat să rămână într-unul din apartamentele clădirii, ca chiriaș al Statului.

Înainte de naționalizare, bunicul reclamanților a vândut unui terț apartamentul nr. 2 din clădire. După naționalizare, Statul a vândut unui terț apartamentul nr. 8. A. Prima acțiune în revendicare de proprietate

Pe 12 aprilie 1994, în calitate de moștenitori, reclamanții au introdus la tribunalul de primă instanță din Timișoara o acțiune în revendicare a clădirii, cu excepția apartamentului nr. 2, vândut de bunicul lor înainte de naționalizare. Interesații susțineau că, în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că bunicul lor era contabil la momentul naționalizării clădirii.

Prin sentință din 12 ianuarie 1995, tribunalul a constatat că din eroare clădirea în litigiu a fost naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece bunicul reclamanților făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care decretul o excludea de la naționalizare. Tribunalul a ordonat deci autorităților administrative să restituie reclamanților clădirea, așa cum era înainte de naționalizare.

În lipsa unui recurs, această sentință a devenit definitivă și nu a mai putut fi atacată prin căi de atac ordinare.

Pe 19 septembrie 1995, Societatea RA „U" Timișoara, administrator de locuințe de stat, a pus reclamanții în posesia a paisprezece din cele cincisprezece apartamente revendicate, exclusiv apartamentul nr. 8, pe care Statul l-a vândut unui terț înainte ca reclamanții să introducă, pe 12 aprilie 1994, acțiunea în revendicare.

Pe 29 iunie 1995, reclamanții și-au înscris dreptul de proprietate asupra celor patru apartamente care li se restituser pe registrul fonciar.

Pe 20 noiembrie 1995, procurorul general al României a introdus la Curtea Supremă de Justiție un recurs în anulare împotriva sentinței din 12 ianuarie 1995, pe motiv că judecătorii au depășit competența lor examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.

Prin hotărâre din 23 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința din 12 ianuarie 1995 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era o modalitate de dobândire a proprietății, a constatat că Statul s-a apropiat de clădirea în cauză chiar în ziua intrării în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de către instanțele judecătorești. În consecință, Curtea Supremă a estimat că tribunalul de primă instanță nu a putut pronunța o sentință constând că reclamanții erau adevărații proprietari ai clădirii decât prin modificarea decretului amintit și, prin urmare, prin depășirea atribuțiilor sale și prin usurparea celor ale puterii legislative. Curtea Supremă a concluzionat că, oricum, legile viitoare ar trebui să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care Statul s-a apropiat în mod abuziv.

Pe 15 septembrie 1997 reclamanții au fost informați de Societatea RA „U" Timișoara că, în urma hotărârii Curții Supreme de Justiție, clădirea a revenit din nou în domeniul public și că dreptul lor de proprietate a fost radiat din registrul fonciar. B. Acțiunea de restituire a proprietății în temeiul legii nr. 112/1995

La o dată nespecificată, reclamanții au depus o cerere de restituire a clădirii litigioase la comisia administrativă pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare „comisia administrativă") din Timișoara. Ei susțineau că au fost desposedarți în 1950, în încălcarea decretului de naționalizare nr. 92/1950, că tribunalul de primă instanță din Timișoara, în sentința definitivă din 12 ianuarie 1995, a judecat că această deprivare de proprietate era ilegală și că se considerau, prin urmare, în drept să fie reintegrarți în dreptul lor de proprietate asupra întregii clădiri.

Prin decizia din 16 octombrie 1997, comisia administrativă a respins cererea lor, pe motiv că era competentă doar pentru a examina dosarele referitoare la imobile naționalizate „pe titlu", ceea ce nu era cazul aici, și a prescris reclamanților să introducă o acțiune în revendicare în baza dreptului comun.

La o dată care nu a fost precizată, Statul a vândut unor terți, foști chiriași ai casei, trei din apartamentele clădirii (și anume apartamentele nr. 6, 7 și 13) în conformitate cu legea nr. 112/1995. C. A doua acțiune în revendicare

Pe 31 octombrie 1997, reclamanții au introdus o nouă acțiune în revendicare a clădirii în cauză la tribunalul de primă instanță din Timișoara și au solicitat, de asemenea, anularea contractelor de vânzare ale apartamentelor pe care Statul le-a încheiat cu terți, și anume apartamentul nr. 8, vândut de Stat înainte de prima acțiune în revendicare a reclamanților, și cele trei apartamente vândute în baza legii 112/1995 (punctul 23 de mai sus). În decursul procedurii, pe 11 noiembrie 1997, reclamanții și-au precizat acțiunea, exclusiv din cererea lor două apartamente, și anume apartamentele nr. 2 și 8, pe motiv că acestea ieșiseră din domeniul bunicului lor înainte de 1989.

Prin sentință din 17 decembrie 1998, tribunalul a respins acțiunea, estimând că naționalizarea clădirii bunicului reclamanților în temeiul decretului nr. 92/1950 a fost legală.

Reclamanții au apelat, apelul fiind respins printr-o decizie din 29 iunie 1999 a tribunalului județean din Timiș care a confirmat sentința tribunalului de primă instanță.

Reclamanții au format un recurs, care a fost admis parțial printr-o decizie definitivă din 15 decembrie 1999 a curții de apel din Timișoara, completată de o hotărâre rectificativă din 12 ianuarie 2000 pronunțată la cererea reclamanților. Curtea de apel a constatat că din eroare clădirea în litigiu a fost naționalizată, deoarece bunicul reclamanților făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care decretul nr. 92/1950 o excludea de la naționalizare, și a ordonat restituirea reclamanților apartamentelor care nu au fost vândute unor terți. Curtea de apel a respins cererea lor de anulare a contractelor de vânzare ale apartamentelor încheiate de Stat în conformitate cu legea nr. 112/1995, considerând că cumpărătorii, de bună credință, puteau estima că Statul era proprietarul legitim. D. Cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 112/1995

La o dată nespecificată după 12 ianuarie 2000, reclamanții au depus o a doua cerere la comisia administrativă din Timișoara, cu scopul de a obține o despăgubire pentru apartamentele vândute de Stat și pe care nu și-au văzut restituite (apartamentele nr. 6, 7, 8 și 13). Pe 14 martie 2000, comisia administrativă i-a informat pe reclamanti că legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă în specie și că, oricum, suma despăgubirii prevăzute de această lege fusese deja depășită la restituirea în natură a altor apartamente ale clădirii litigioase. E. Cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001

Pe 3 aprilie 2001 reclamanții au introdus o cerere în temeiul legii nr. 10/2001 la Comisia pentru aplicarea acestei legi la Prefectura din Timiș, cu scopul de a obține o despăgubire pentru apartamentele nr. 6, 7, 8 și 13 care nu li se restituser. Din documentele furnizate de părți rezultă că această procedură este încă în desfășurare.

Potrivit Guvernului, faptele noi intervenite după decizia Curții Supreme de Justiție din 23 aprilie 1997, și anume restituirea unei părți a clădirii litigioase (cu excepția apartamentelor vândute de Stat unor terți) prin decizia curții de apel din Timișoara din 15 decembrie 1999 și hotărârea rectificativă a aceleiași curți din 12 ianuarie 2000, duc la pierderea calității de victimă a reclamanților, în sensul articolului 34 al Convenției.

Reclamanții o invită pe Curte să continue examinarea cauzei. Ei susțin că au fost lipsiți de proprietate și că, în prezent, nu și-au văzut încă restituită integral proprietatea.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau substanțial, și apoi au remediat încălcarea Convenției (a se vedea, între altele, hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18 § 34). Or, Curtea constată în specie că, deși a doua acțiune în revendicare introdusă de reclamanti a fost admisă parțial, rămâne că, în prezent, ei nu pot încă să se bucure de integritatea proprietății, Statul având vândut o parte unui terț. Curtea observă, de asemenea, că reclamanților nu li s-a acordat nici o despăgubire pentru porțiunea clădirii care nu li s-a restituit. De aceea, decizia curții de apel din Timișoara din 15 decembrie 1999, amendată de hotărârea rectificativă din 12 ianuarie 2000, nu poate, în nici un caz, șterge integral consecințele hotărârii din 23 aprilie 1997 a Curții Supreme de Justiție pentru exercitarea de către reclamanti a dreptului lor de proprietate. În plus, Curtea observă că plângerile reclamanților nu se limitează la ingerința hotărârii Curții Supreme în dreptul lor de proprietate, ci privesc și încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției de aceeași hotărâre. Or, reclamanții pot incontestabil se pretinde victime din cauza anulării unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea lor și a constatării că tribunalele nu erau competente pentru a examina acțiuni în revendicare, cum ar fi cea pe care o introduseră (cf. mutatis mutandis, hotărârea Brumărescu precitată, § 50).

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamanții pot și continuă să se pretindă victime ale încălcărilor Convenției pe care le susțin, în sensul articolului 34 al Convenției.

Curtea estimează, în plus, că motivul pe care Guvernul îl bazează pe această excepție de admisibilitate constituie în specie un aspect determinant pentru a stabili amploarea daunei efectiv suferite de reclamanti și că, ca atare, trebuie luată în considerare pe baza articolului 41 al Convenției.

Ca urmare, trebuie respingă excepția ridicată de Guvern. B. Asupra fondului cererii

Curtea constată că cererea nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, cererea trebuie declarată admisibilă.

În memorandul lor, reclamanții susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența pentru a pronunța asupra unei acțiuni în revendicare este contrar dreptului la un tribunal așa cum este prevăzut în art. 6 § 1 al Convenției.

Guvernul admite că reclamanților le-a fost refuzat accesul la un tribunal, dar estimează că refuzul a fost temporar și că oricum era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și a principiului separării puterilor. Subliniază, de asemenea, că reclamanții au beneficiat de un acces liber la justiție la introducerea celei de-a doua acțiuni în revendicare.

Curtea trebuie, prin urmare, să investigheze dacă hotărârea din 23 aprilie 1997 a încălcat art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea reamintește că, în cauza Brumărescu precitată (§§ 61-62), ea a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 pe motiv că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului siguranței juridice. Ea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența pentru a examina litigii privind (cum ar fi în prezenta cauză) o revendicare imobiliară, încălca art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea estimează că nu există nimic în specie care să o îndreptățească să distingă sub acest aspect prezenta cauză de cauza Brumărescu precitată. De aceea, Curtea estimează că, prin aplicarea prevederilor articolului 330 din Codul de procedură civilă reglementând recursul în anulare, așa cum era redactat la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prin decizia din 23 aprilie 1997 principiul siguranței raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiuni în revendicare a reclamanților din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

De aceea, a existat încălcare a articolului 6 § 1 și din acest punct de vedere. III. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamanții se plângeau că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut drept rezultat atingerea dreptului lor la respectarea bunurilor, așa cum este recunoscut în art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru causa de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Reclamanții consideră că această hotărâre, care judecă că clădirea lor aparține Statului și anulează sentința definitivă din 12 ianuarie 1995, a constituit o deprivare a dreptului lor de proprietate, care nu urmăreau un scop de utilitate publică. Ei observă că, în urma hotărârii din 23 aprilie 1997, mențiunea dreptului lor de proprietate a fost radială din registrul fonciar. În plus, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, Statul a vândut unor terți apartamentele nr. 6, 7 și 13. Or, abia pe 15 decembrie 1999 s-a confirmat parțial din nou dreptul lor de proprietate și doar asupra apartamentelor care nu au fost vândute unor terți de Stat.

Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o atingere a dreptului de proprietate al reclamanților, fiind vorba de o situație de fapt similară cu cea din cauza Brumărescu. Totuși, subliniază că reclamanții nu au obținut niciodată dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 8, deoarece nu l-au înscris pe cartea funciară pe 29 iunie 1995 (punctele 16 și 17 de mai sus).

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra întregii clădiri litigioase fusese stabilit printr-o sentință definitivă din 12 ianuarie 1995 și observă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Într-adevăr, reclamanții au putut să se bucure de o parte din bunul lor cu liniște, ca proprietari legitimi, din 19 septembrie 1995 la 15 septembrie 1997. Cât privește apartamentul nr. 8, Curtea observă că, deși este adevărat că reclamanții nu au acționat cu diligență pentru a-și înscrie dreptul pe cartea funciară pe 29 iunie 1995, nu mai puțin rămâne că, prin sentința definitivă din 12 ianuarie 1995, și-au văzut recunoscut dreptul de proprietate asupra întregii clădiri litigioase, inclusiv, deci, asupra apartamentului nr. 8. Reclamanții posedau deci un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (hotărârea Brumărescu, precitată, § 70).

Curtea observă, în continuare, că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă din 12 ianuarie 1995 și a judecat că proprietarul legitim al bunului era Statul. Considera că această situație este, dacă nu identică, cel puțin analogă cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu precitată. Curtea estimează, prin urmare, că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 23 aprilie 1997 a avut drept rezultat să lipsească Dn. Margareta Maria Victoria Erdei și Dn. Hans Heincz Wolf de proprietatea lor, în sensul celui de-al doilea paragraf al primei fraze a articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Brumărescu, precitată, §§ 73-74). Or, nici o justificare convingătoare nu a fost furnizată de Guvern situației astfel create. În plus, Curtea observă că reclamanții au fost lipsiți de o parte a proprietății lor până pe 12 ianuarie 2000, data deciziei definitive rectificate prin care o nouă acțiune în revendicare imobiliară formată de ei a fost admisă parțial, fără să perceapă o despăgubire. De asemenea, observă că reclamanții sunt lipsiți de proprietatea apartamentelor nr. 6, 7, 8 și 13 acum mai bine de șase ani fără a fi perceput o indemnitate reflectând valoarea reală a acestora, și că eforturile depuse de ei pentru a recupera proprietatea au rămas fără rezultat până în acest moment. Curtea nu poate ignora nici demersurile întreprinse ulterior de reclamanti pentru a recupera exercitarea completă a proprietății, în special cele privind procedurile prevăzute de legile nr. 112/1995 și 10/2001.

În aceste condiții, chiar și presupunând că s-ar putea demonstra că deprivarea de proprietate a servit o cauză de interes public, Curtea estimează că echilibrul corect între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvegardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamanții au suportat și, cât privește porțiunea netransmisă a clădirii, continuă să suporte o sarcină specială și excesivă.

De aceea, a existat și continuă să existe încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Ca principal, reclamanții solicită restituirea apartamentelor netransmise de tribunalele interne. Intenționează să primească, în caz de netransmisie, o sumă corespunzând valorii actuale a acestei părți din bunul lor, pe care o estimează la 40 200 euro (EUR), din care 13 400 EUR pentru apartamentele nr. 6 și 7, 16 800 EUR pentru apartamentul nr. 8 și 10 000 EUR pentru apartamentul nr. 13. Nu solicită despăgubire pentru prejudiciu moral, nici pentru cheltuieli și costuri.

Guvernul susține că doar apartamentele nr. 6, 7 și 13 pot fi obiectul unei cereri în fața Curții. Guvernul estimează că suma maximă care ar putea fi acordată pentru aceste apartamente este de 9 111 EUR, din care 5 248 EUR pentru apartamentele nr. 6 și 7 și 3 863 EUR pentru apartamentul nr. 13, reprezentând, potrivit expertizei pe care a prezentat-o în fața Curții, valoarea de piață a bunurilor litigioase. Guvernul mai susține că Convenția nu impune acordarea de despăgubiri pentru valoarea completă de piață a bunului și că Curtea a decis în mai multe rânduri că circumstanțele privind situația economică a țării, valoarea produsului intern brut, salariul mediu, probleme legate de justiția socială și destinația banilor publici joacă un anumit rol în evaluarea despăgubirilor acordate (James c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 36, § 54).

Curtea estimează că, în circumstanțele spețe, restituirea integralității bunului litigios, așa cum a fost ordonată de sentința definitivă a tribunalului de primă instanță din Timișoara din 12 ianuarie 1995, ar plasa reclamanții pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă exigențele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Sub acest aspect, Curtea nu găsește nici un motiv pentru a face o distincție între situația apartamentului nr. 8, vândut de Stat înainte de hotărârea Curții Supreme de Justiție, și apartamentele nr. 6, 7 și 13, vândute de Stat după zisa hotărâre, atât timp cât tribunalul de primă instanță din Timișoara fusese recunoscut, prin sentința definitivă din 12 ianuarie 1995, dreptul de proprietate al reclamanților asupra întregii clădiri a cărei moștenitori erau. Reclamanții deja s-au văzut restituită o parte din clădire, Statul trebuie să le restituie dreptul de proprietate asupra restului acesteia.

Cu condiția ca Statul pârât să nu efectueze o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la ziua în care aceasta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verse reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a părții netransmise a clădirii.

Cât privește determinarea sumei acestei indemnități, Curtea observă decalajul semnificativ care separă sume indicate de părți la litigiu.

Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea actuală de vânzare a părții netransmise a clădirii la 23 000 EUR. Suma indemnitei pe care Guvernul ar trebui să o plătească reclamanților s-ar ridica astfel la 23 000 EUR. B. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Declară cererea admisibilă; 3. Constată că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza absenței unui proces echitabil; 4. Constată că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza refuzului dreptului de acces la un tribunal; 5. Constată că a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 6. Constată că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților porțiunea netransmisă a clădirii, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției; 7. Constată că, cu condiția unei asemenea restituri, Statul pârât trebuie să verse reclamanților, în același termen de trei luni, suma de 23 000 EUR (douăzeci și trei de mii de euro) pentru daune materiale, care se va converti în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data plății; 8. Constată că, de la expirarea zisului termen și până la plată, suma indicată sub 7 va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 9. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză și comunicat în scris pe 15 iulie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președintele

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 38445/97) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Margareta Maria Victoria Erdei et M. Hans Heincz Wolf (« les requérants ») avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 29 mai 1997, en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M me Michaela Valeria Pascu. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. I. Tarcea, du ministère de la Justice.

Les requérants alléguaient en particulier que le refus de la Cour suprême de Justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire aux dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention. En outre, les requérants se plaignent que l'arrêt du 23 avril 1997 de la Cour suprême a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 13 février 2001, la Chambre a décidé, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, d'examiner ensemble la recevabilité et le fond de l'affaire.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 15 mai 1920, le grand ‑ père des requérants acheta un immeuble composé de seize appartements, sis à Timișoara.

A une date non précisée, l'Etat prit possession de l'immeuble du grand ‑ père des requérants en invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950. Le grand-père fut néanmoins autorisé à rester dans l'un des appartements de l'immeuble, en tant que locataire de l'Etat.

Avant la nationalisation, le grand ‑ père des requérants avait vendu à un tiers l'appartement n o 2 de l'immeuble. Après la nationalisation, l'Etat vendit à un tiers l'appartement n o 8. A. La première action en revendication de propriété

Le 12 avril 1994, en tant qu'héritiers, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Timișoara d'une action en revendication de l'immeuble, à l'exception de l'appartement n o 2, vendu par leur grand ‑ père avant la nationalisation. Les intéressés faisaient valoir qu'en vertu du décret n o 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient pas être nationalisés et que leur grand-père était comptable au moment de la nationalisation de l'immeuble.

Par jugement du 12 janvier 1995, le tribunal releva que c'était par erreur que l'immeuble en litige avait été nationalisé en vertu du décret n o 92/1950, car le grand-père des requérants faisait partie d'une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives de restituer aux requérants l'immeuble, tel qu'il était avant la nationalisation.

En l'absence de recours, ce jugement devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.

Le 19 septembre 1995, la société RA « U » Timișoara, gérante de logements d'Etat, mit les requérants en possession de quatorze des quinze appartements revendiqués, en excluant l'appartement n o 8, que l'Etat avait vendu à un tiers avant que les requérants n'introduisent, le 12 avril 1994, leur action en revendication.

Le 29 juin 1995, les requérants firent inscrire sur le registre foncier leur droit de propriété sur les quatorze appartements qui leurs avaient été restitués.

Le 20 novembre 1995, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de Justice un recours en annulation contre le jugement du 12 janvier 1995, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n o 92/1950.

Par arrêt du 23 avril 1997, la Cour suprême de Justice annula le jugement du 12 janvier 1995 et rejeta l'action des requérants. Elle souligna que la loi était un moyen d'acquisition de la propriété, constata que l'Etat s'était approprié l'immeuble en question le jour même de l'entrée en vigueur du décret de nationalisation n o 92/1950 et rappela que l'application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, la Cour suprême estima que le tribunal de première instance n'avait pu rendre son jugement constatant que les requérants étaient les véritables propriétaires de l'immeuble qu'en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.

Le 15 septembre 1997 les requérants furent informés par la société RA « U » Timișoara qu'à la suite de l'arrêt de la Cour suprême de Justice, l'immeuble était rentré à nouveau dans le patrimoine de l'Etat et que leur droit de propriété avait été rayé du registre foncier. B. L'action en restitution de propriété fondée sur la loi n o 112 /1995

A une date non précisée, les requérants déposèrent une demande de restitution de l'immeuble litigieux auprès de la commission administrative pour l'application de la loi n o 112/1995 (ci-après « la commission administrative ») de Timișoara. Ils faisaient valoir qu'ils en avaient été dépossédés en 1950, en violation du décret de nationalisation n o 92/1950, que le tribunal de première instance de Timișoara, dans son jugement définitif du 12 janvier 1995, avait jugé cette privation de propriété illégale et qu'ils s'estimaient dès lors en droit de se voir réintégrer dans leur droit de propriété sur l'ensemble de l'immeuble.

Par décision du 16 octobre 1997, la commission administrative rejeta leur demande, au motif qu'elle n'était compétente que pour examiner les affaires concernant les immeubles nationalisés « sur titre », ce qui n'était pas le cas en l'espèce, et prescrivit aux requérants d'introduire une action en revendication en vertu du droit commun.

A une date qui n'a pas été précisée, l'Etat vendit à des tiers, anciens locataires de la maison, trois des appartements de l'immeuble (à savoir les appartements n os 6, 7 et 13) conformément à la loi n o 112/1995. C. La deuxième action en revendication

Le 31 octobre 1997, les requérants introduisirent une nouvelle action en revendication de l'immeuble en cause devant le tribunal de première instance de Timișoara, et sollicitèrent également l'annulation des contrats de vente des appartements que l'Etat avait conclus avec des tiers, à savoir l'appartement n o 8, vendu par l'Etat avant la première action en revendication des requérants, et les trois appartements vendus en vertu de la loi 112/1995 (paragraphe 23 ci ‑ dessus). Au cours de la procédure, le 11 novembre 1997, les requérants précisèrent leur action, en excluant expressément de leur demande deux appartements, à savoir les appartements n os 2 et 8, au motif que ceux-ci étaient sortis du patrimoine de leur grand ‑ père avant 1989.

Par jugement du 17 décembre 1998, le tribunal rejeta l'action, estimant que la nationalisation de l'immeuble du grand-père des requérants en vertu du décret n o 92/1950, avait été légale.

Les requérants interjetèrent appel, qui fut rejeté par une décision du 29 juin 1999 du tribunal départemental de Timiș confirmant le jugement du tribunal de première instance.

Les requérants formèrent un recours, qui fut accueilli en partie par une décision définitive du 15 décembre 1999 de la cour d'appel de Timișoara, complétée par un arrêt rectificatif du 12 janvier 2000 rendu sur demande des requérants. La cour d'appel constata que c'était par erreur que l'immeuble en litige avait été nationalisé, car le grand-père des requérants faisait partie d'une catégorie de personnes que le décret n o 92/1950 excluait de la nationalisation, et elle ordonna la restitution aux requérants des appartements qui n'avaient pas été vendus aux tiers. La cour d'appel rejeta leur demande d'annulation des contrats de vente des appartements conclus par l'Etat conformément à la loi n o 112/1995, considérant que les acheteurs, de bonne foi, pouvaient estimer que l'Etat était le propriétaire légitime. D. Demande en dédommagement fondée sur la loi n o 112/1995

A une date non précisée après le 12 janvier 2000, les requérants déposèrent une deuxième demande auprès de la commission administrative de Timișoara, afin d'obtenir un dédommagement pour les appartements vendus par l'Etat et qu'ils ne s'étaient pas vu restituer (les appartements n os 6, 7, 8 et 13). Le 14 mars 2000, la commission administrative informa les requérants que la loi n o 112/1995 n'était pas applicable en l'espèce et que, de toute manière, le montant du dédommagement prévu par cette loi avait été déjà dépassé lors de la restitution en nature aux requérants des autres appartements de l'immeuble en litige. E. Demande en dédommagement fondée sur la loi n o 10/2001

Le 3 avril 2001 les requérants introduisirent une demande en vertu de la loi n o 10/2001 devant la Commission pour l'application de ladite loi auprès la Préfecture de Timiș afin d'obtenir un dédommagement pour les appartements n os 6, 7, 8 et 13 qui ne leur avaient pas été restitués. Il ressort des documents fournis par les parties que cette procédure est encore pendante. II.

D'après le Gouvernement, les faits nouveaux intervenus après la décision de la Cour suprême de Justice du 23 avril 1997, à savoir la restitution d'une partie de l'immeuble en litige (sauf les appartements vendus par l'Etat à des tiers) par la décision de la cour d'appel de Timișoara du 15 décembre 1999 et l'arrêt rectificatif de la même cour du 12 janvier 2000, entraînent, pour les requérants, la perte de la qualité de victimes, au sens de l'article 34 de la Convention.

Les requérants invitent la Cour à poursuivre l'examen de l'affaire. Ils font valoir qu'ils ont été privés de leur bien et qu'à l'heure actuelle, ils ne se le sont toujours pas vu restituer intégralement.

La Cour rappelle qu'une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres, l'arrêt Ludi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n o 238, p. 18 § 34). Or, elle note en l'espèce que, bien que la deuxième action en revendication introduite par les requérants ait été partiellement accueillie, il reste qu'à l'heure actuelle ils ne peuvent toujours pas jouir de l'intégralité de leur bien, l'Etat en ayant vendu une partie à des tiers. La Cour note aussi que les requérants ne se sont vu octroyer aucun dédommagement pour la partie de l'immeuble qui ne leur a pas été restituée. Dès lors, la décision de la cour d'appel de Timișoara du 15 décembre 1999, amendée par l'arrêt rectificatif du 12 janvier 2000, ne saurait en aucun cas effacer entièrement les conséquences de l'arrêt du 23 avril 1997 de la Cour suprême de Justice pour la jouissance, par les requérants, de leur droit de propriété. De surcroît, la Cour observe que les griefs des requérants ne se limitent pas à l'ingérence par l'arrêt de la Cour suprême dans leur droit de propriété, mais concernent également la violation de l'article 6 § 1 de la Convention par ce même arrêt. Or, les requérants peuvent incontestablement se prétendre victimes du fait de l'annulation d'une décision judiciaire définitive en leur faveur et du constat que les tribunaux n'étaient pas compétents pour examiner des actions en revendication, telles que celle qu'ils avaient introduite (cf. mutatis mutandis , arrêt Brumărescu précité, § 50).

Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérants peuvent toujours se prétendre victimes des violations de la Convention qu'ils alléguaient, au sens de l'article 34 de la Convention.

La Cour estime, par ailleurs, que la raison sur laquelle le Gouvernement fonde cette exception de recevabilité constitue en l'occurrence un aspect déterminant pour établir l'étendue du préjudice effectivement subi par les requérants et qu'il convient, à ce titre, d'en tenir compte sur le terrain de l'article 41 de la Convention.

Partant, il y a lieu de rejeter l'exception soulevée par le Gouvernement. B. Sur le bien-fondé de la requête

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de déclarer la requête recevable. II.

Dans leur mémoire, les requérants font valoir que le refus de la Cour suprême de Justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement admet que les requérants se sont vu opposer un refus d'accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que de toute manière il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs. Il souligne aussi que les requérants ont joui d'un libre accès à la justice lors de leur deuxième action en revendication.

La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 23 avril 1997 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que, dans l'affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 au motif que l'annulation d'un arrêt définitif est contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a conclu également que le refus de la Cour suprême de Justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant (comme dans la présente affaire) sur une revendication immobilière, enfreignait l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime que rien en l'espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l'affaire Brumărescu précitée. Dès lors, la Cour estime qu'en appliquant de la sorte les dispositions de l'article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, ainsi qu'il était rédigé à l'époque des faits, la Cour suprême de Justice a méconnu par sa décision du 23 avril 1997 le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit des requérants à un procès équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, l'exclusion par la Cour suprême de Justice de l'action en revendication des requérants de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 également sur ce point. III.

Les requérants estiment que cet arrêt, jugeant que leur immeuble appartenait à l'Etat et annulant le jugement définitif du 12 janvier 1995, a constitué une privation de leur droit de propriété, qui ne poursuivait pas un but d'utilité publique. Ils font observer qu'à la suite de l'arrêt du 23 avril 1997, la mention de leur droit de propriété a été rayée du registre foncier. De plus, en application de la loi n o 112 du 23 novembre 1995, l'Etat a vendu à des tiers les appartements n os 6, 7 et 13. Or, ce n'est que le 15 décembre 1999 qu'ils se sont vu à nouveau confirmer partiellement leur droit de propriété sur le bien, et ce pour les appartements qui n'avaient pas été vendus aux tiers par l'Etat.

Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété des requérants, s'agissant d'une situation de fait semblable à celle de l'affaire Brumărescu . Il souligne toutefois que les requérants n'ont jamais obtenu le droit de propriété sur l'appartement n o 8, car ils ne l'ont pas fait inscrire sur le livre foncier le 29 juin 1995 (paragraphes 16 et 17 ci-dessus).

La Cour rappelle que le droit de propriété des requérants sur l'ensemble de l'immeuble en litige avait été établi par un jugement définitif du 12 janvier 1995 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. D'ailleurs, les requérants ont pu jouir d'une partie de leur bien en toute tranquillité, en tant que propriétaires légitimes, du 19 septembre 1995 au 15 septembre 1997. En ce qui concerne l'appartement n o 8, la Cour note que, s'il est vrai que le requérants n'ont pas fait diligence pour inscrire leur droit sur le livre foncier le 29 juin 1995, il n'en reste pas moins que, par le jugement définitif du 12 janvier 1995, ils ont vu reconnaître leur droit de propriété sur l'ensemble de l'immeuble en litige, y compris, donc, sur l'appartement n o 8. Les requérants possédaient donc un bien, au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (arrêt Brumărescu , précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l'arrêt de la Cour suprême de Justice a annulé le jugement définitif du 12 janvier 1995 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l'Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l'arrêt de la Cour suprême de Justice du 23 avril 1997 a eu pour effet de priver M me Margareta Maria Victoria Erdei et M. Hans Heincz Wolf de leur bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, §§ 73-74). Or, aucune justification convaincante n'a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée. En outre, la Cour relève que les requérants ont été privés d'une partie de leur propriété jusqu'au 12 janvier 2000, date de la décision définitive rectifiée par laquelle une nouvelle action en revendication immobilière formée par eux a été en partie accueillie, sans qu'ils perçoivent de dédommagement. De surcroît, elle relève que les requérants se trouvent privés de la propriété des appartements n os 6, 7, 8 et 13 depuis maintenant plus de six ans sans avoir perçu d'indemnité reflétant la valeur réelle de ceux-ci, et que les efforts déployés par eux pour en recouvrer la propriété sont à ce jour demeurés vains. La Cour ne saurait non plus ignorer les démarches entreprises par la suite par les requérants pour recouvrer la jouissance entière de leur propriété, en particulier celles ayant trait aux procédures prévues par les loi n os 112/1995 et 10/2001.

Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu a été rompu et que les requérants ont supporté et, s'agissant de la partie non-restituée de l'immeuble, continuent de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d'y avoir violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. IV.

A titre principal, les requérants sollicitent la restitution des appartements non restitués par les tribunaux internes. Ils entendent recevoir, en cas de non restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de cette partie de leur bien, qu'ils estime à 40 200 euros (EUR), dont 13 400 EUR pour les appartements n os 6 et 7, 16 800 EUR pour l'appartement n o 8 et 10 000 EUR pour l'appartement n o 13. Ils ne réclament pas de dédommagement à titre de préjudice moral, ni pour frais et dépens.

Le Gouvernement soutient que seuls les appartements n os 6, 7 et 13 peuvent faire l'objet d'une demande devant la Cour. Le Gouvernement estime que le montant maximum qui pourrait être octroyé pour ces deux appartements est de 9 111 EUR, dont 5 248 EUR pour les appartements n os 6 et 7, et 3 863 EUR pour l'appartement n o 13, représentant, selon le rapport d'expertise qu'il a produit devant la Cour, la valeur marchande des biens en litige. Le Gouvernement fait aussi valoir que la Convention n'impose pas l'octroi de dédommagements pour la pleine valeur marchande du bien et que la Cour a décidé à plusieurs reprises que des circonstances concernant la situation économique du pays, la valeur du produit intérieur brut, le salaire moyen, questions liées à la justice sociale et la destination de l'argent public jouent un certain rôle dans l'appréciation des dédommagements octroyés ( James c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1986, série A n o 98, p. 36. § 54).

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution de l'intégralité du bien litigieux, telle qu'ordonnée par le jugement définitif du tribunal de première instance de Timișoara du 12 janvier 1995, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A cet égard, la Cour ne trouve aucun raison pour faire une distinction entre la situation de l'appartement n o 8, vendu par l'Etat avant l'arrêt de la Cour suprême de Justice, et les appartements n os 6, 7 et 13, vendus par l'Etat après ledit arrêt, dès lors que le tribunal de première instance de Timișoara avait reconnu, par le jugement définitif du 12 janvier 1995, le droit de propriété des requérants sur l'ensemble de l'immeuble dont ils avaient hérité. Les requérants s'étant déjà vu restituer une partie de leur immeuble, l'Etat doit rétablir leur droit de propriété sur le restant de celui-ci.

A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, la valeur actuelle de la partie non restituée de l'immeuble.

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l'écart important qui sépare les sommes indiquées par les parties au litige.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur vénale actuelle de la partie non restituée de l'immeuble à 23 000 EUR. Le montant de l'indemnité que le Gouvernement devrait payer aux requérants s'élèverait ainsi à 23 000 EUR. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence d'un procès équitable ; 4 Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d'accès à un tribunal ; 5 Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 6. Dit que l'Etat défendeur doit restituer aux requérants la partie non restituée de l'immeuble, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; 7. Dit qu'à défaut d'une telle restitution, l ' Etat défendeur doit verser aux requérants, dans le même délai de trois mois, 23 000 EUR (vingt-trois mille euros) pour dommage matériel, à convertir en monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 8. Dit qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, le montant indiqué sous 7 sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 9. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juillet 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président