CtEDO 21.03.2000 Auto

VASILIU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
21.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
VASILIU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 29407/95 prezentată de Maria VASILIU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de martie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, W. Thomassen, R. Maruste, judecători și dl. O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 7 august 1995 și înregistrată la 30 noiembrie 1995, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT reclamanta este un resortisant român, născut în 1919 și rezident în Corugea (departamentul Tulcea). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prima acțiune în revendicare a proprietății La 24 septembrie 1993, recurenta a atribuit Tribunalului de Primă Instanță din districtul 4 București primăria orașului București și societatea SCAVL B., pentru a fi recunoscută ca moștenitoare a dreptului de proprietate asupra unei case și a terenului aferent. Tribunalul a acceptat cererea recurentei la 23 decembrie 1993. În acest scop, tribunalul a constatat că, în 1950, bunurile revendicate aparțineau S.V., funcționar, și că statul membru și le-a aplicat prin invocarea decretului nr. 92/1950. Cu toate acestea, articolul II din decret prevedea în mod expres că bunurile aparținând funcționarilor nu puteau fi naționalizate. Prin urmare, Tribunalul concluzionează că naționalizarea este ilegală și, constatând că reclamanta era unica moștenitoare a S.V., le-a ordonat pârâtelor să returneze bunurile reclamantei și să nu mai împiedice exercitarea acesteia asupra acestor bunuri. Hotărârea a devenit definitivă în absența unei căi de atac. La 8 martie 1994, primarul București a ordonat restituirea efectivă a bunurilor și eliminarea mențiunii privind dreptul de proprietate al statului din registrul transcrierilor. Acțiunea în anulare La 13 august 1993 a intrat în vigoare Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedură civilă, permițând procurorului general să soluționeze, prin acțiunea în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, hotărârile judecătorești pronunțate în forță de lucru judecat. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii definitive din 23 decembrie 1993. La 22 martie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat această hotărâre în următoarele cuvinte: "Prin admiterea acțiunii și prin ordonarea restituirii clădirii, instanța a depășit atribuțiile autorității judiciare [...], deoarece a cenzurat decretul de naționalizare nr. 92/1950. Cu toate acestea, justiția nu are dreptul de a cenzura legea, ci trebuie să o aplice, altfel ar trece peste atribuțiile autorității judiciare [...], ceea ce ar însemna o încălcare a principiului separării puterilor. Pe de altă parte, excepția de neconstituționalitate din Decretul nr. 92/1950, dedusă din aplicarea principiului superiorității constituției în vigoare - care nu mai cunoaște naționalizarea - nu poate fi primită, deoarece aceasta ar însemna că regimul constituțional actual ar avea un efect retroactiv, ceea ce ar fi contrar articolului 15 alineatul (2) din Constituție [în prezent]. Prin urmare, indiferent dacă naționalizarea este ilegală în raport cu dispozițiile Constituției din 1991, ceea ce este important este faptul că este conformă cu dispozițiile constituțiilor anterioare (art. 11 din Constituția din 1948 și art. 7 din Constituția din 1965). Prin urmare, dreptul de proprietate al statului, care a fost creat înainte de Constituția din 1991, nu poate fi negat sau oprit prin intrarea în vigoare a Constituției și, prin urmare, instanțele judiciare nu puteau ordona schimbarea titularului dreptului, această atribuire aparținând exclusiv autorității legislative. În aceste circumstanțe, este evident că, prin ordonarea restituirii clădirii în litigiu, în timp ce reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate și nici nu și-a dovedit dreptul de a-i fi refăcut dreptul în conformitate cu căile legale de către organul administrativ abilitat, instanța și-a depășit atribuțiile. De altfel, în două acte normative, Legea nr. 58/91 privind privatizarea societăților comerciale - art. 77 - și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale - art. 26 alineatul (3) - Parlamentul român a menționat că repararea bunurilor confiscate de stat în mod abuziv ar fi reglementată printr-o lege specială. În consecință, acțiunea în anulare va fi acceptată și judecata va fi ruptă, respingând acțiunea pe fond..." 9 septembrie 1996 și 13 ianuarie 1997, Primăria București și societatea SCAVL B. au vândut chiriașilor cele două apartamente ale l'a imobilizat în litigiu. Noua acțiune în revendicare La o dată nespecificată, reclamanta a introdus în fața tribunalului departamental al orașului București o acțiune în revendicare a aceleiași clădiri împotriva Consiliului General al orașului București. La 17 septembrie 1998, instanța a acceptat cererea reclamantei și a constatat că aceasta era proprietară legitimă a imobilului în cauză. În lipsa unei căi de atac, această decizie a devenit definitivă. La 10 noiembrie 1998, primarul orașului București a ordonat restituirea proprietății reclamantei. Această decizie nu a fost executată, dat fiind că imobilul fusese deja vândut unor terțe părți. Conform informațiilor furnizate de reclamantă, situația sa financiară nu-i mai permite să mai facă o altă procedură împotriva persoanelor care dețin acum clădirea. GRIFS Recurenta se plânge de faptul că hotărârea din 22 martie 1995 a Curții Supreme de Justiție îi privează de accesul la o instanță care examinează contestația referitoare la dreptul său de proprietate. Recurenta se plânge că anularea hotărârii din 23 decembrie 1993 ca urmare a acțiunii în anulare constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, contrar articolului 1 din Protocolul (nr. 1) la Convenție. Această încălcare a fost reînnoită prin vânzarea imobilului în cauză, punându-l astfel în imposibilitatea de a obține executarea hotărârii din 17 septembrie 1998. Aceasta susține, de asemenea, că Legea nr. 59/1993 de instituire a acțiunii în anulare ca cale de atac extraordinară, nu era în vigoare la 22 martie 1995 și, prin urmare, anularea hotărârii definitive prin acțiunea în anulare a fost abuzivă. PROCEDURA a fost introdusă la 7 august 1995 și înregistrată la 30 noiembrie 1995. La 9 aprilie 1996, Comisia a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 26 iunie 1996 și reclamanta a răspuns la aceasta la 20 septembrie 1996. La 2 martie 1998, guvernul a prezentat observații suplimentare. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Recurenta invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță în temeiul hotărârii din 22 martie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice Tribunalul consideră că reclamanta a fost împiedicată de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe pentru a soluționa contestația, dar a fost îndreptată către o altă cale de atac. Guvernul afirmă că Legea nr.112/1995 din 23 noiembrie 1995, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996 este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. recurenta afirmă că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară și că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Potrivit recurentei, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, recurenta susține că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamanta se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Comisia susține că, întrucât Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 23 decembrie 1993 a Tribunalului de Primă Instanță, recunoscând dreptul său de proprietate asupra proprietății imobiliare, aceasta a fost privată de dreptul său de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără a fi beneficiat de despăgubiri. În plus, în pofida recunoașterii dreptului său la o a doua acțiune în revendicare, aceasta se află în dreptul de a se bucura de aceste bunuri, având în vedere vânzarea lor către terți. Recurenta declară că aceste fapte constituie o nouă încălcare a dreptului său de proprietate. La art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită în primul rând neobosirea căilor de atac interne. El susține că Legea nr. 112/1995, votată la 23 noiembrie 1995 și intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, îi oferea recurentei posibilitatea de a solicita restituirea în natură a imobilului sau a despăgubirilor. recurenta susține că dreptul său de proprietate a fost încălcat prin hotărârea din 22 martie 1995 a Curții Supreme de Justiție, și quel quel question question de la question. Potrivit acesteia, Legea nr. 112/1995 nu constituie un remediu direct sau eficient al la . Într-adevăr, pe de o parte, această lege nu prevede posibilitatea de a respinge hotărârile Curții Supreme de Justiție pronunțate ca urmare a unei acțiuni în anulare. 112/1995 prevede posibilitatea unei restituiri sau a unei despăgubiri numai pentru privările pe titlu, în proporție de 10% din valoarea reală a imobilului. Or, procedura sa în fața instanțelor se referea la acuzații de privare abuzivă, în lipsa unui titlu. Prin urmare, numai o instanță poate stabili dacă o privare a fost legală sau nu, și aceasta prin intermediul unei acțiuni judiciare în revendicare, nu pe baza Legii nr. 112/1995. Curtea amintește în primul rând că regula de epuizare a căilor de atac interne are ca scop să permită statului în cauză să remedieze situația de care se plânge reclamanta. În această privință, numai căile de atac care permit autorităților naționale competente, în special instanțelor, să examineze Ö Õ cazul ridicat și să facă remedii sunt luate în considerare. Într-adevăr, pentru a fi eficace, o cale de atac trebuie să fie în măsură să ofere un remediu direct situației criticate și nu numai într-un mod deviat (a se vedea, de exemplu, Curtea Europeană de Justiție. D.H., Hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 16, § 29). În speță, cauza invocată de recurentă se referă la dreptul său de proprietate din cauza anulării hotărârii din 1 septembrie 1993 de recunoaștere a dreptului său de proprietate asupra imobilului. Or, Curtea ia notă de faptul că Legea nr. 112/□ nu se aplică decât privărilor pe titlu și pe care recurenta le-a invocat în fața instanțelor interne că a fost privată de bunul său în mod abuziv, în lipsa unui titlu. Curtea constată, de asemenea, că, în timp ce o acțiune în revendicare ca cea care a dus la pronunțarea hotărârii din 23 decembrie 1995 are ca efect recunoașterea retroactivă a faptului că recurenta este proprietară a întregului imobil, Legea nr. 112/1955 nu permite, ea, decât o retribuire în proprietate a unei părți a imobilului și pentru restul, a despăgubirilor (a se vedea Hotărârea Brumăescu c. România din 28 octombrie 1999, care urmează să fie formulată în Recueul Hotărârilor 1999. Prin urmare, Curtea consideră că o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac menționate anterior nu poate fi reținută. Pe fond Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei propoziții din art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanta nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea acestora. Recurenta respinge teza guvernului. 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea în mod abuziv de proprietatea sa. Această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanța inferioară nu a încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu a încheiat un litigiu civil în revendicare. La declarația guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, începând cu anul 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În plus, reclamanta susține că, din cauza vânzării casei sale, aceasta se află în imposibilitatea de a se bucura de dreptul său recunoscut prin noua decizie definitivă din 17 septembrie 1998. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurentă ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv dat: recurenta se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, că nu a beneficiat de dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale, deoarece dispoziiile care reglementează aciunea în anulare nu ar fi fost în vigoare la data hotărârii Curii Supreme de Justiie din 23 decembrie 1995. Potrivit recurentei, chiar dacă Legea 56/1993 privind acțiunea în anulare a fost publicată la 13 august 1993, aceasta ar fi intrat în vigoare după această dată. Curtea constată că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, din lipsă de a fi invocat în fața Curții Supreme de Justiție, chiar și în esență, acest Ö Õ întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18 alineatul 34). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREAZĂ toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile recurentei referitoare la lipsa dreptului de acces la o instanță și la dreptul la respectarea proprietăților sale. DECLARĂ RECEVABILĂ pentru surplus. Elisabeth Palm Moduleer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-10
0,97
V.D.S. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33631/96 présentée par V.D.S. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, p
CtEDO 2000-10-10
0,96
SMOLEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30324/96 présentée par Elena SMOLEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E.
CtEDO 2000-10-10
0,96
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-10-10
0,96
S.D. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32935/96 présentée par S.D. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, pré
CtEDO 2000-06-06
0,96
STOICESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31551/96 présentée par Ştefan STOICESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M me E. P
Sursă