CtEDO 27.06.2000 Auto

TARBASANU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
27.06.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
TARBASANU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32269/96 prezentată de Traian TĂRBĂȘANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor LUI Â (secțiunea I), care are loc la iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruște, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 22 februarie 1996 și înregistrată la 16 iulie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant român, născut în 1925, și rezident în București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 decembrie 1992, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din primul raion București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară împotriva societății de stat RA.I., administrator al locuințelor de stat și Consiliul municipal al orașului București. L a afirmat că, în calitate de unic moștenitor al soților A, el era proprietarul unei case din București și că, în 1950, statul și-a aplicat în mod abuziv casa, invocând dispozițiile decretului de naționalizare nr. 92/1950. Or, acest decret excludea de la naționalizare locuințele aparținând, printre altele, funcționarilor și soților A. au fost funcționari în momentul naționalizării; printr-o hotărâre din 16 februarie 1993, instanța a arătat că, din greșeală, casa soților A. a făcut obiectul unei naționalizări în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece făceau parte dintr-o categorie de persoane scutite de naționalizare, în conformitate cu articolul II din decretul menționat anterior. Prin urmare, Tribunalul a considerat că naționalizarea era contrară dispozițiilor decretului nr.: 92/1950 și, confirmând dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de moștenitor, le-a ordonat pârâtelor să-i restituie casa. Consiliul municipal al orașului București a făcut apel la tribunalul județ din București. Apelul a fost respins printr-o hotărâre din 11 ianuarie 1994. Consiliul municipal al orașului București a formulat recurs, care a fost respins de instanța de apel a Bucureștiului pentru neplătirea dreptului de timbru la 21 aprilie 1994. Hotărârea din 16 februarie 1993 a devenit astfel definitivă. La 30 iunie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea casei reclamantului, iar la 18 august 1994, societatea RA I. s-a executat. Cu această ocazie a fost întocmit un proces-verbal de punere în posesie a reclamantului. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 16 februarie 1993 pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 13 septembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 16 februarie 1993 și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a reușit să-și pronunțe sentința potrivit căreia reclamantul era adevăratul proprietar al casei, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, reclamantul nu prezentase dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. La data de 12 decembrie 1997, statul a vândut casa soților I.M. și L.M., foști chiriași ai casei. La momentul respectiv, reclamantul locuia el însuși, ca chiriaș, o altă clădire naționalizată. Conform informațiilor sale, fostul proprietar al acestei din urmă clădiri, care a fost mai norocos. În cererea sa în revendicare în fața instanțelor naționale, a preluat proprietatea sa și în septembrie 1998 a redobândit excluderea reclamantului și a familiei sale. La sfârșitul acestei proceduri nu a fost comunicată grefei. GRIFS Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 13 septembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Prin invocarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurentul se plânge că, prin anularea hotărârii din 16 februarie 1993, care a constatat că soții A. nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție nu și-a pierdut dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Cererea a fost depusă la 22 februarie 1996 și înregistrată la 16 iulie 1996. La 19 octombrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-l să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitatea și justificarea cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 10 februarie 1999, iar reclamantul a răspuns la acestea la 26 martie 1999. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe Hotărârea din 13 septembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că reclamantul nu a fost împiedicat de Curtea Supremă de Justiție de a se pronunța într-o instanță pentru a-și soluționa contestația, dar a fost îndreptat către o altă cale de atac. Guvernul susține că Legea nr.112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Acesta observă, de asemenea, că, după ianuarie 1999, reclamantul ar fi putut introduce o nouă acțiune în revendicare, ceea ce ar face posibila încălcare a dreptului la acces la o instanță temporară. Reclamantul susține că a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. El susține că esența oricărui proces civil în materie de revendicare imobiliară este supusă, de către judecător, validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit reclamantului, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, reclamantul susține că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările pe titlu Astfel, Curtea Supremă de Justiție nu mai poate beneficia de acest drept. Astfel, Curtea Supremă de Justiție a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, din moment ce nu mai dispune de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea și, în orice caz, statul a vândut deja casa unor terțe părți. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamantul se plânge, de asemenea, că, prin anularea hotărârii din 16 februarie 1993, care a constatat că soții A. nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție la a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i acorda despăgubiri. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, s-a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului. În opinia sa, această încălcare trebuie examinată în lumina primei propoziții a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul respectiv, în justiție și în legislație. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Reclamantul respinge teza guvernului. El consideră că Hotărârea din 13 septembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamantul susține că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamantul consideră că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu i s-a acordat dreptul de proprietate fără să i se acorde o parte. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-21
0,96
MEDEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 29958/96 présentée par Eleonora MEDEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 21 mars 2000 en une chambre composée
CtEDO 2000-06-06
0,96
CHIRIACESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31804/96 présentée par Maria CHIRIACESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M me E.
CtEDO 2000-10-10
0,96
POPESCU NASTA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33355/96 présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-10-10
0,96
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-10-10
0,96
V.D.S. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33631/96 présentée par V.D.S. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, p
Sursă