A DOUA SECȚIUNE CAUZA BASACOPOL c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 34992/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 iulie 2002 DEFINITIVF 09/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Basacopol c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și domnul T.L. E arly grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000 și la 25 iunie 2002, Renunță hotărârea adoptată aici, adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA La originea cauzei se află o cerere (nr. 34992/97) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Alexandru Basacopol ( Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către Maestrul C. Dinu, avocat în București. Guvernul român este reprezentat de agentul său, M.I. Tarcea. Reclamantul s-a plâns în special că, prin anularea hotărârii din 29 septembrie 1994, Curtea Supremă de Justiție l-a privat de proprietatea sa, fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără acordarea unei despăgubiri, cu încălcarea articolului din Protocolul nr. 1 la convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă, atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul Curții]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂRȚIEI Reclamantul este un cetățean român, născut în 1926 și rezident la București. 10. În 1936, mama reclamantului a cumpărat o proprietate imobiliară situată în București, compusă din două clădiri și din terenul aferent. 11. În 1950, proprietatea a fost rechiziționată de Partidul Comunist, familia reclamantului fiind deportată. 12. În 1963, statul a confiscat proprietatea, preluând decretul nr. 218/1960. Prima acțiune în revendicare 13. În 1994, reclamantul, în calitate de moștenitor, a introdus în fața Tribunalului de Primă Instanță din districtul 4 din București o acțiune în revendicare imobiliară împotriva întreprinderii de stat R., administrator de locuințe de stat, și a primăriei din București. El a susținut că statul și-a aplicat în mod abuziv bunurile pe care le-a moștenit. 14. Prin hotărârea din 29 septembrie 1994, Tribunalul reține în primul rând că era competent să examineze legalitatea actelor normative care constituiseră baza confiscării clădirii în litigiu, și anume decretele nr. 218/1960 și 712/1966. Ulterior, s-a considerat că aceste decrete erau contrare dispozițiilor constituției în vigoare la data adoptării lor, precum și dispozițiilor Codului civil, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin urmare, a considerat că statul nu dobândise dreptul de proprietate legal și că, prin urmare, reclamantul era proprietarul legitim al bunului. 15. Deși ar fi putut face apel, hotărârea din 29 septembrie 1994 nu a fost atacată, astfel încât a devenit definitivă, nu mai putea fi contestată de căile de atac obișnuite. Acuzația în anulare 16. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă, a formulat o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri. În memoriul său în fața Curții Supreme de Justiție, acesta a susținut că, prin examinarea legalității decretului nr. 218/1960, primii judecători și-au depășit competența de atribuire și a încălcat competența puterii legislative și, prin urmare, a solicitat Curții să respingă acțiunea reclamantului 17. Prin hotărârea din 10 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție și-a acceptat acțiunea, a pronunțat hotărârea din 29 septembrie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului și a considerat că aplicarea decretului nr. 218/1960 nu putea fi controlată de instanțe și, prin urmare, primii judecători încălcaseră atribuțiile autorității legislative prin constatarea faptului că reclamantul era adevăratul proprietar al bunului în litigiu. Curtea a subliniat în cele din urmă că, în orice caz, noile legi vor prevedea măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Acțiunea de restituire bazată pe Legea nr. 112/1995 18. În august 1996, reclamantul a depus la Comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare "comisia" mai jos) o cerere de restituire a bunului. 19. La o dată care nu a fost precizată, statul a vândut proprietatea locatarilor, în temeiul Legii nr. 112/1995 20. Prin decizia din 8 decembrie 1997, comisia a considerat că reclamantului nu i s-a permis să obțină restituirea în natură a bunurilor și i-a acordat despăgubiri. Reclamantul a contestat această decizie în fața Tribunalului de Primă Instanță din secțiunea 4 din București. La 13 mai 1998, el a renunțat la examinarea în continuare a contestației sale, a declarat printr-o hotărâre judecătorească înainte de a pronunța dreptul din 18 mai 1998. 22. Conform informațiilor furnizate de părți, reclamantul nu a primit despăgubiri în urma cererii sale întemeiate pe Legea nr. 112/1995. A doua acțiune în revendicare 23. La 2 mai 1997, reclamantul a introdus împotriva consiliilor locale și generale de la București o nouă acțiune în revendicare a bunurilor în fața Tribunalului de Primă Instanță din secția 4 din București. Prin hotărârea din 25 iunie 1997, Tribunalul și-a respins acțiunea din cauza autorității lucrului judecat. El a considerat că un litigiu între aceleași părți și cu același obiect fusese deja examinat de instanțele competente, care îl respinseseră prin hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție din 10 octombrie 1996. 25. La cererea reclamantului, această hotărâre a fost confirmată printr-o decizie definitivă a Tribunalului departamental din București din 27 ianuarie 1998. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 26. Articolul III din Decretul nr. 218 din 1 iulie 1958 este astfel formulat: □ Dreptul de a solicita restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat fără titlu în posesia statului înainte de data publicării prezentului decret (...) este prevăzut în termen de doi ani de la data la care bunurile au intrat în posesia statului. 3 din Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960 (...) și care sunt deținute de organizații socialiste sunt considerate proprietatea statului de la data la care au intrat în posesia statului. ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, § 31-44). ÎN DREPT CU PRIVIRE LA presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție 29. Reclamantul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție și-a încălcat dreptul la respectarea proprietăților sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care este formulată astfel: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 30. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, având în vedere faptul că aceasta tratează o situație de fapt similară cu cazul Brumarescu menționat anterior. 31. Reclamantul subliniază că guvernul recunoaște încălcarea dreptului său de proprietate. consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 29 septembrie 1994, constituie o privare de bunuri, care nu urmărește un scop de utilitate publică. 32. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin hotărârea definitivă din 29 septembrie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, recurentul avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea Hotărârea Brumãrescu menționată anterior, punctul 70). 33. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat această hotărâre definitivă și a declarat că statul este proprietarul legitim al bunului. Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumarescu Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea citată anterior a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Brumarescu menționată anterior, § 74). Cu toate acestea, guvernul pârât nu a furnizat nicio justificare cu privire la situația astfel creată. În plus, Curtea subliniază că reclamantul este încă privat de proprietatea sa de peste 50 de ani. Curtea arată, de asemenea, că nu a primit nicio compensație care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile sale de a-și recupera proprietatea au rămas, până în prezent, zadarnice. 34. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect dintre cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului a fost încălcat și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II. privind aplicarea art. 41 din Convenție 35. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. solicită restituirea în natură a clădirii sale; subsidiar, solicită acordarea unei sume corespunzătoare valorii actuale a acesteia. 37. Guvernul consideră că reclamantului îi este permis să primească despăgubiri pentru cele două clădiri care compun clădirea, a căror valoare se ridică, conform unui raport de expertiză aprobat de tribunalul județesc din București, la 50 838 USD ( EUR reprezintă valoarea lucrărilor de îmbunătățire a clădirii realizate de stat. Guvernul consideră că reclamantul nu poate obține despăgubiri pentru lipsa de satisfacție a proprietății sale sau pentru terenul aferent clădirii, deoarece nu s-a dovedit a fi proprietarul terenului respectiv. Subsidiar, guvernul subliniază că, în temeiul jurisprudenței constante a organelor convenției, reclamantului i s-ar putea acorda o despăgubire sub valoarea de piață a clădirii sale. 38. Reclamantul consideră că numai o despăgubire corespunzătoare valorii actuale a clădirii sale l-ar plasa, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție nu ar fi fost ignorate. Curtea consideră că restituirea către reclamantul clădirii sale l-ar plasa, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior nu ar fi fost ignorate. 40. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a clădirii. 41. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare din București, Curtea estimează valoarea actuală a clădirilor și a terenului aferente la 148 870 EUR. Valoarea indemnizațiilor pe care guvernul ar trebui să le plătească reclamantului s-ar ridica astfel la 148 870 EUR. Această sumă trebuie convertită în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului. Pagubă morală 42. Reclamantul solicită, de asemenea, 80 000 USD, adică 86 304 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței grave pe care autoritățile i-ar fi cauzat-o, privându-l de proprietatea sa timp de peste 50 de ani. 43. Guvernul se ridică împotriva acestei pretenții, considerând că nu se poate reține nici un prejudiciu moral, întrucât reclamantul nu a demonstrat o legătură cauzală între suferințele sale și presupusele încălcări ale Convenției. În plus, guvernul consideră că hotărârea Curții ar putea constitui prin sine o reparație echitabilă. 44. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile, pentru care suma de 6 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Această sumă trebuie convertită în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului. Costuri și cheltuieli de judecată 45. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor suportate. 46. Curtea constată că reclamantul nu și-a susținut cererea, necuantificând sau justificat cheltuielile pentru care solicită rambursarea. În consecință, Curtea decide să nu îi acorde despăgubiri în acest sens. Interese moratoriu 47. Sumele acordate fiind exprimate în euro, Curtea consideră că este oportun să stabilească o rată a dobânzii moratoriu de 7,25% pe an. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, spune că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, afirmă că statul pârât trebuie să restituie reclamantului clădirea sa, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, afirmă că, în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 148 870 EUR (o sută patruzeci și opt de mii opt sute șaptezeci de euro) pentru daune materiale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului A declarat că sumele indicate la alineatul (3) și (4) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% l an de la expirarea acestor termene și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 iulie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
DEUXIEME SECTION
BASACOPOL c. ROUMANIE
(Requête n° 34992/97)
ARRÊT
9 juillet 2002
09/10/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Basacopol c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M. T.L. E
arly
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 10 octobre 2000 et le 25 juin 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date :
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 34992/97) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Alexandru
Basacopol («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 12 février 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par Maître C. Dinu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
C.I. Tarcea.
3.
Le requérant se plaignait en particulier de ce qu'en annulant le jugement du 29 septembre 1994, la Cour suprême de justice l'avait privé de sa propriété, sans que cette privation ait poursuivi un but d'utilité publique et sans qu'il se voie octroyer un dédommagement, en violation de l'article
1
du Protocole n° 1 à la Convention.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Par décision du 10 octobre 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement de la Cour). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
9.
Le requérant est un ressortissant roumain, né en 1926 et résidant à Bucarest.
10.
En 1936, la mère du requérant acheta un bien immobilier sis à Bucarest, composé de deux bâtiments et du terrain afférent.
11.
En 1950, le bien fut réquisitionné par le parti communiste, la famille du requérant en ayant été expulsée.
12.
En 1963, l'Etat confisqua le bien, en se prévalant du décret n°
218/1960.
A.
La première action en revendication
13.
En 1994, le requérant, en tant qu'héritier, introduisit devant le tribunal de première instance du 4ème arrondissement de Bucarest une action en revendication immobilière à l'encontre de l'entreprise d'Etat R., administratrice de logements d'Etat, et de la mairie de Bucarest. Il faisait valoir que l'Etat s'était approprié abusivement le bien dont il avait hérité.
14.
Par jugement du 29 septembre 1994, le tribunal retint tout d'abord qu'il était compétent pour examiner la légalité des actes normatifs qui avaient constitué le fondement de la confiscation de l'immeuble litigieux, à savoir les décrets n
os
218/1960 et 712/1966. Il estima ensuite que ces décrets étaient contraires aux dispositions de la Constitution en vigueur à la date de leur adoption, ainsi qu'aux dispositions du Code civil, de la Déclaration universelle des droits de l'homme et de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. Il jugea dès lors que l'Etat n'avait pas acquis le droit de propriété légalement et que, par conséquent, le requérant était le propriétaire légitime du bien.
15.
Bien que susceptible d'appel, le jugement du 29 septembre 1994 ne fut pas attaqué, de sorte qu'il devint définitif, ne pouvant plus être remis en cause par les voies de recours ordinaires.
B.
Le recours en annulation
16.
A une date qui n'a pas été précisée, le procureur général de la Roumanie forma, conformément à l'article 330 du code de procédure civile, un recours en annulation contre ce jugement. Dans son mémoire devant la Cour suprême de justice, il faisait valoir qu'en examinant la légalité du décret n° 218/1960, les premiers juges avaient outrepassé leur compétence d'attribution et empiété sur celle du pouvoir législatif. Par conséquent, il demandait à la cour de rejeter l'action du requérant.
17.
Par arrêt du 10 octobre 1996, la Cour suprême de justice accueillit son recours, cassa le jugement du 29 septembre 1994 et, sur le fond, rejeta l'action en revendication du requérant. Elle jugea que l'application du décret n°
218/1960 ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions et que, dès lors, les premiers juges avaient empiété sur les attributions du pouvoir législatif en constatant que le requérant était le véritable propriétaire du bien litigieux. La cour souligna enfin que, de toutes manières, de nouvelles lois allaient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était approprié abusivement.
C.
L'action en restitution fondée sur la loi n° 112/1995
18.
En août 1996, le requérant introduisit auprès de la commission administrative pour l'application de la loi n° 112/1995 (ci-après « la commission ») une demande de restitution du bien.
19.
A une date qui n'a pas été précisée, l'Etat vendit le bien aux locataires, en vertu de la loi n° 112/1995.
20.
Par décision du 8 décembre 1997, la commission estima qu'il n'était pas loisible au requérant d'obtenir la restitution en nature du bien et lui octroya un dédommagement.
21.
Le requérant contesta cette décision devant le tribunal de première instance du 4e arrondissement de Bucarest. Le 13 mai 1998, il renonça à la poursuite de l'examen de sa contestation, fait consigné par un jugement avant dire droit du 18 mai 1998.
22.
Selon les informations fournies par les parties, le requérant n'a pas encaissé de dédommagements à la suite de sa demande fondée sur la loi n°
112/1995.
D.
La deuxième action en revendication
23.
Le 2 mai 1997, le requérant introduisit à l'encontre des conseils local et général de Bucarest une nouvelle action en revendication du bien devant le tribunal de première instance du 4e arrondissement de Bucarest. Il faisait valoir qu'il en avait été illégalement dépossédé.
24.
Par jugement du 25 juin 1997, le tribunal rejeta son action en raison de l'autorité de la chose jugée. Il estima qu'un litige entre les mêmes parties et avec le même objet avait déjà été examiné par les juridictions compétentes, qui l'avaient rejeté par l'arrêt définitif de la Cour suprême de justice du 10
octobre 1996.
25.
Sur appel du requérant, ce jugement fut confirmé par une décision définitive du tribunal départemental de Bucarest du 27 janvier 1998.
II.
26.
L'article III du décret n° 218 du 1
er
juillet 1958 est ainsi libellé :
« Le droit de demander la restitution en nature ou par équivalent d'un bien entré sans titre en possession de l'Etat avant la date de la publication du présent décret (...) est prescrit dans un délai de deux ans à compter de la date à laquelle le bien est entré en possession de l'Etat. »
27.
L'article 1 du décret n° 712 du 1
er
septembre 1966 dispose :
« Les biens qui répondent aux exigences de l'art. III du décret n° 218 du 1er juillet 1960 (...) et qui sont détenus par des organisations socialistes sont considérés comme propriété de l'Etat à compter de la date à laquelle ils sont rentrés en possession de l'Etat. »
28.
Les autres dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n°
28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44).
I.
Sur la violation alléguée de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention
29.
Le requérant estime que l'arrêt de la Cour suprême de justice a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, qui est libellé
ainsi :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
30.
Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété du requérant, étant donné qu'elle traite d'une situation de fait semblable à l'affaire
Brumărescu
précitée.
31.
Le requérant souligne que le Gouvernement reconnaît la violation de son droit de propriété. Il
estime que l'arrêt de la Cour suprême de justice, jugeant que son immeuble appartenait à l'Etat et annulant le jugement définitif du 29 septembre 1994, constitue une privation de ses biens, qui ne poursuit pas un but d'utilité publique.
32.
La Cour rappelle que le droit de propriété du requérant sur le bien en litige avait été établi par le jugement définitif du 29 septembre 1994 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. Le requérant avait donc un bien, au sens de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention (voir arrêt
Brumărescu
précité, § 70).
33.
La Cour relève ensuite que l'arrêt de la Cour suprême de justice a annulé ce jugement définitif et a dit que l'Etat était le propriétaire légitime du bien. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire
Brumărescu
. La Cour estime donc que l'arrêt précité de la Cour suprême de justice a eu pour effet de priver le requérant de son bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n° 1 (voir l'arrêt
Brumărescu
précité, §§
73
‑
74). Or, aucune justification n'a été fournie par le gouvernement défendeur quant à la situation ainsi créée.
En outre, la Cour relève que le requérant se trouve toujours privé de son bien depuis maintenant plus de cinquante ans. La Cour relève aussi qu'il n'a pas perçu d'indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci, et que les efforts qu'il a déployés pour recouvrer sa propriété sont, à ce jour, demeurés vains.
34.
Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu a été rompu, et que le requérant a supporté et continue de supporter une charge spéciale et exorbitante.
Partant, il y a eu et il continue d'y avoir violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention.
II.
Sur l'application de l'article 41 DE LA Convention
35.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
36.
Le requérant
sollicite la restitution en nature de son immeuble. Subsidiairement, il demande l'octroi d'une somme correspondant à la valeur actuelle de celui-ci.
37.
Le Gouvernement estime qu'il est loisible au requérant de se voir octroyer un dédommagement pour les deux bâtiments qui composent l'immeuble, dont la valeur s'élève, selon un rapport d'expertise homologué par le tribunal départemental de Bucarest, à 50
838 dollars américains («
USD
»), soit 54
844 euros («
EUR
»), et dont 1
459 USD, soit 1
505
EUR, représentent la valeur des travaux d'amélioration de l'immeuble réalisées par l'Etat. Le gouvernement estime que le requérant ne saurait obtenir un dédommagement pour le manque de jouissance de son bien, ni pour le terrain afférent au bâtiment, car il n'a pas prouvé être propriétaire dudit terrain. Subsidiairement, le Gouvernement souligne qu'en vertu de la jurisprudence constante des organes de la Convention, il serait loisible au requérant de se voir octroyer un dédommagement d'un montant inférieur à la valeur marchande de son immeuble.
38.
Le requérant estime que seul un dédommagement correspondant à la valeur actuelle de son immeuble le placerait, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article
1
du Protocole
n° 1 de la Convention n'avaient pas été méconnues.
39.
La Cour estime que la restitution au requérant de son immeuble le placerait, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole
n° 1 précité n'avaient pas été méconnues.
40.
A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, la Cour décide qu'il devra verser au requérant, pour dommage matériel, la valeur actuelle de l'immeuble.
41.
Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier à Bucarest, la Cour estime la valeur vénale actuelle des bâtiments et du terrain afférent
à 148
Le montant des indemnités que le Gouvernement devrait payer au requérant s'élèverait ainsi à 148
870 EUR. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement.
B.
Dommage moral
42.
Le requérant sollicite aussi 80
000 USD, soit 86
304 EUR, pour le préjudice moral subi du fait des graves souffrances que
les autorités lui
auraient infligées, en le privant de son bien pendant plus de cinquante
ans. Il fait valoir que sa mère est décédée à la suite de la confiscation du bien, après en avoir été fortement affectée, et que lui-même, en tant que fils de «
nationalisé », a été licencié.
43.
Le Gouvernement s'élève contre cette prétention, en estimant qu'aucun préjudice moral ne saurait être retenu, le requérant n'ayant pas démontré de lien de causalité entre ses souffrances et les violations alléguées de la Convention. De surcroît, le Gouvernement est d'avis que l'arrêt de la Cour pourrait constituer par lui-même une réparation équitable.
44.
La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans le droit du requérant au respect de ses biens, pour lesquelles la somme de 6
000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement.
C.
Frais et dépens
45.
Le requérant réclame le remboursement des frais exposés.
46.
La Cour observe que le requérant n'a pas étayé sa demande, n'ayant ni quantifié, ni justifié les frais dont il demande le remboursement. En conséquence, elle décide de ne pas lui allouer de dédommagement à ce titre.
D.
Intérêts moratoires
47.
Les sommes accordées étant libellées en euros, la Cour juge approprié de fixer un taux d'intérêt moratoire de 7,25
% l'an.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention
;
2.
Dit
que l'Etat défendeur doit restituer au requérant son immeuble, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention
;
3.
Dit
qu'à défaut d'une telle restitution, l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 148
870 EUR (cent quarante-huit mille huit cent soixante-dix euros) pour dommage matériel, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement
;
4.
Dit
que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 6
000 EUR (six mille euros) pour dommage moral, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement
;
5.
Dit
que les montants indiqués sous (3) et (4) seront à majorer d
'
un intérêt simple de 7,25
% l
'
an à compter de l
'
expiration desdits délais et jusqu
'
au versement
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9
juillet
2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président