AFFAIRE CIOBANU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exceptions préliminaires rejetées (non-épuisement des voies de recours internes, victime);Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 du fait du refus du droit d'accès à un tribunal;Non-lieu à examiner l'art. 6-1 en ce qui concerne le refus de renvoyer devant la Cour constitutionnelle une exception d'inconstitutionnalité;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire
AFFAIRE CIOBANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
CIOBANU c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 29053/95)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2002
DEFINITIVĂ
16/10/2002
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44
din Convenție. Ea poate suferi corecții de formă.
În cauza Ciobanu c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință în cameră compusă din:
Meseri
J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
Gaukur Jörundsson,
L. Loucaides,
C. Bîrsan,
M. Ugrekhelidze,
Doamna A. Mularoni, judecători,
și Domnul T.L. Early, grefier adjunct de secțiune,
După deliberări în camera de consiliu din 25 iunie și 2 iulie 2002,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la data din urmă:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 29053/95) îndreptată împotriva României și pe care o resortisantă a acestui Stat, Doamna Emilia Ciobanu („reclamanta"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 16 aprilie 1994 în baza articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agenția sa, Doamna C.I. Tarcea, de la Ministerul Justiției.
Reclamanta susținea în special că refuzul Curții Supreme de Justiție din 31 mai 1995 de a recunoaște tribunalelor competența de a judeca o acțiune de revendicare imobiliară, lipsa independenței și imparțialității acesteia, precum și refuzul acestei jurisdicții de a suspenda judecata și de a trimite Curții Constituționale o excepție de neconstituționalitate erau contrare articolului 6 § 1 din Convenție. În plus, reclamanta se plângea că această hotărâre a Curții Supreme avea ca efect să încalce dreptul ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cererea a fost repartizată primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 20 aprilie 1999.
Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulamentul Curții). Prezenta cerere a fost repartizată secțiunii a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).
PE FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta este o resortisantă română, născută în 1931 și rezidând la Pierrefonds, în Québec (Canada).
Între 1932 și 1933, părinții reclamantei au construit o casă cu două etaje, cuprinzând trei apartamente și un garaj, situată la București.
În 1950, Statul a luat în posesiune această proprietate, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Aceștia și reclamanta, soțul și fiul ei au fost totuși autorizați să rămână într-unul din apartamentele casei, ca locatari ai Statului. În martie 1989, după moartea părinților și după emigrarea fiului reclamantei, aceasta și soțul ei au fost obligați să-și părăsească apartamentul.
La 15 aprilie 1992, în calitate de moștenitoare, reclamanta a intentat o acțiune de revendicare imobiliară în fața tribunalului de primă instanță din București. Ea a cerut ca tribunalul să constate că ea era proprietara legală a bunului.
Printr-o sentință din 15 martie 1993, tribunalul de primă instanță al celui de-al doilea cartier din București a admis cererea reclamantei. Pe motiv că Statul s-a apropiat bunul în cauză invocând abuziv decretul nr. 92/1950, tribunalul a obligat societățile apărătoare I. și A., administratoare ale locuințelor de stat, să-i predea bunul.
La 28 iunie 1994, tribunalul județean din București a admis apelul interjetat de primăria Bucureștiului și de societatea A. și, pe fondul cauzei, a respins acțiunea reclamantei, pe motiv că naționalizarea imobilului era în conformitate cu decretul nr. 92/1950.
Reclamanta a format un recurs, admis la 2 decembrie 1994 de curtea de apel din București, care a admis din nou cererea reclamantei.
Decizia din 2 decembrie 1994 a devenit definitivă și a dobândit autoritatea lucrului judecat. La 29 decembrie 1994, primarul orașului București a ordonat predarea bunului și la 13 ianuarie 1995, reclamanta a luat posesiune de acesta, așa cum reiese din procesul-verbal întocmit cu acel prilej. Procesul-verbal a menționat faptul că imobilul era ocupat de trei familii de locatari.
La 2 martie 1995, procurorul general lângă Curtea Supremă de Justiție din România a format un recurs în anulare împotriva deciziei curții de apel din 2 decembrie 1994, pe motiv că judecătorii au depășit competența lor judiciară examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.
Ședința în fața Curții Supreme de Justiție s-a ținut la 31 mai 1995.
Reclamanta a ridicat mai întâi excepția de neconstituționalitate a articolului 31 din legea nr. 56/1993 privind organizarea și funcționarea Curții Supreme de Justiție. Sub acest aspect, ea a susținut că această cărți a hotărât, într-o hotărâre interpretativă din 2 februarie 1995, pe de o parte, schimbarea jurisprudenței proprii privind competența tribunalelor de a se pronunța asupra legalității aplicării decretelor de naționalizare, și pe de altă parte, în aplicarea articolului 31 din legea nr. 56/1993, că „schimbarea jurisprudenței fiind obligatorie pentru toți membrii Curții Supreme de Justiție, indiferent de votul exprimat la adoptarea hotărârilor menționate, în sensul că în toate afacerile identice, jurisprudența [nou] adoptată va trebui respectată".
Potrivit reclamantei, obligația impusă judecătorilor de a decide altfel decât cu deplină independență era contrară articolului 123 din Constituție. Ea a solicitat trimiterea excepției în fața Curții Constituționale, contestând imparțialitatea judecătorilor sesizați cu dosarul ei, pe motiv că doi din ei au votat, în hotărârea din 2 februarie 1995, pentru schimbarea jurisprudenței și pentru caracterul obligatoriu al acestei hotărâri.
Reclamanta a susținut mai departe că Curtea Supremă de Justiție nu era competentă să examineze recursul în anulare introdus de procurorul general, deoarece art. 22 din legea nr. 56/1993, stabilind competența acestei curți pentru examinarea recursurilor în anulare, nu putea produce efecte decât din momentul în care toate dispozițiile legii nr. 92 din 4 august 1992 privind organizarea judiciară ar fi intrat în vigoare, ceea ce nu era încă cazul. Reclamanta a solicitat prin urmare suspendarea procedurii și trimiterea dosarului în fața Curții Constituționale, în aplicarea articolului 32 din legea nr. 56/1993.
Printr-o hotărâre din 31 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a respins, cu două voturi contra uneia, cererea de trimitere în fața Curții Constituționale și excepția de neconstituționalitate. Respingerea nu a fost motivată.
Ea a admis apoi recursul în anulare și a respins acțiunea reclamantei. Curtea a constatat că Statul a dobândit proprietatea asupra imobilului în cauză în aplicarea unui text normativ a cărui aplicare nu putea fi controlată de tribunale pentru că, în caz contrar, acestea din urmă s-ar fi amesteca în competența puterii legislative. Curtea a concluzionat că legile viitoare ar trebui să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care Statul s-a apropiat abuziv.
La 29 ianuarie 1996, legea nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor imobile cu destinație de locuință a intrat în vigoare.
Prin notificări din 6 august 1996, reclamanta a informat societatea A., administratoare a locuințelor de stat, și locatarii imobilului revendicat că o procedură privind imobilul era în curs, și că, prin urmare, acesta nu putea fi vândut locatarilor.
Totuși, la o dată care nu a fost precizată, bunul în cauză a fost vândut de Stat locatarilor care-l ocupau.
Reclamanta a depus o cerere de indemnizare în fața Comisiei Administrative pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare „Comisia Administrativă") din București. Ea a cerut de asemenea restituirea în natură a garajului pe care-l închiriase deja.
La 26 martie 1998, Comisia Tehnică de Evaluare, instituită de legea nr. 112/1995 (în continuare „Comisia Tehnică"), a evaluat imobilul la 364.340.469 lei. Printr-o decizie din 9 aprilie 1998, Comisia Administrativă a acordat reclamantei, în aplicarea articolului 13 din acea lege, o indemnizație de 225.718.800 lei, reprezentând plafonul indemnizațiilor la data de 26 martie 1998. Reclamanta nu a format recurs împotriva acestei decizii.
Reclamanta nu a primit răspuns la cererea ei de restituire a garajului.
La 3 august 1998, reclamantei i s-a virat o sumă de 249.749.040 lei, reprezentând indemnizația recalculată ținând cont de rata inflației.
II. DREPTUL RELEVANT
Legea nr. 56 din 9 iulie 1993 privind Curtea Supremă de Justiție
Dispozițiile relevante ale acestei legi sunt următoarele:
art. 31
„Dacă o secțiune a Curții consideră necesar să opereze o revizuire a jurisprudenței, ea trebuie să suspende judecata și să sesizeze secțiunile reunite ale Curții Supreme de Justiție. Când secțiunile reunite au pronunțat asupra schimbării jurisprudenței, procesul va fi reluat."
art. 32
„Curtea Supremă de Justiție suspendă judecata atunci când o excepție de neconstituționalitate privind legea aplicabilă în speță este ridicată în fața ei și sesizează Curtea Constituțională a acestei excepții, în conformitate cu legea. Procesul în fața Curții Supreme de Justiție se reia când decizia definitivă a Curții Constituționale îi este notificată."
30. Alte dispoziții legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44).
PE DREPT
I. PRIVIND EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
În observațiile sale trimise Curții după adoptarea deciziei de admisibilitate, Guvernul ridică excepții privind calitatea de victimă a reclamantei și neepuizarea căilor de atac interne.
Curtea remarcă că Guvernul reia excepțiile de inadmisibilitate a cererii care au fost deja examinate și respinse de Curte și respinse în decizia sa de admisibilitate din 20 aprilie 1999. Curtea nu constată niciun element nou, capabil să justifice reexaminarea acestor excepții.
Curtea respinge, prin urmare, excepțiile preliminare ale Guvernului.
II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA ACCESUL LA UN TRIBUNAL ȘI ECHITATEA PROCEDURII
Potrivit reclamantei, hotărârea din 31 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)"
În memoriul ei, reclamanta susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a judeca o acțiune de revendicare imobiliară este contrar dreptului la un tribunal garantat de art. 21 din Constituția română. În plus, reclamanta se plânge în esență de lipsa unui proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție. Ea susține în special că judecătorii au refuzat să suspende judecata și să trimită Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care ea o ridicase, deși legea le impunea această obligație.
Guvernul recunoaște că reclamanta s-a confruntat cu refuz de acces la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și oricum era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separației puterilor. În plus, guvernul pârât recunoaște că Curtea Supremă de Justiție ar fi trebuit, în temeiul articolului 32 din legea nr. 56/1993, să suspende judecata și să trimită excepția Curții Constituționale. Consideră totuși că acest refuz constituie o eroare de aplicare a dreptului intern, care nu a încălcat drepturile reclamantei garantate de art. 6 din Convenție.
Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 31 mai 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție cu privire la dreptul de acces la un tribunal și la un proces echitabil.
Curtea aminteșe că în cauza Brumărescu c. România mai sus amintită, ea a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigii care vizau, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară, a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. Ea a concluzionat de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 pe motiv că anularea unei hotărâri definitive ar fi contrară principiului securității juridice (hotărâre din 28 octombrie 1999 mai sus amintită, §§ 63 și 65).
Curtea consideră că nimic în prezenta cauză nu permite să o distingă din acest punct de vedere de cauza Brumărescu mai sus amintită. Prin urmare, Curtea consideră că excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamantei din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
În plus, aplicând în felul acesta dispozițiile articolului 330 din codul de procedură civilă reglementând recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 31 mai 1995, principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte.
Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra pretensiei tirate din art. 6 § 1 din Convenție privind refuzul Curții Supreme de Justiție de a suspenda judecata și de a trimite Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamantă.
III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND INDEPENDENȚA ȘI IMPARȚIALITATEA TRIBUNALULUI
Reclamanta se plânge că, în fața Curții Supreme de Justiție, cauza ei nu a fost judecată de un tribunal independent și imparțial. Ea observă mai întâi că președintele României a declarat într-un discurs ținut în orașul Satu-Mare în iulie 1994 că deciziile judecătorești ordonând restituirea bunurilor naționalizate pentru neconformitate nu ar trebui executate. Reclamanta se plânge apoi că doi din cei trei judecători care au examinat cauza ei au votat, la 2 februarie 1995, în favoarea schimbării jurisprudenței acestei curți.
Guvernul pârât subliniază, pe acest punct, că magistrații Curții Supreme îndeplinesc toate condițiile pentru a fi independenți față de puterea executivă. El susține de asemenea că declarațiile președintelui României la Satu-Mare în iulie 1994 nu au avut nicio valoare obligatorie pentru judecătorii Curții Supreme, ci reprezentau doar o poziție asupra unei probleme actuale la acea dată. În plus, Guvernul consideră că nu există nicio dovadă a lipsei de imparțialitate a judecătorilor.
Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 31 mai 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție cu privire la independența și imparțialitatea tribunalului. Curtea observă că declarațiile Președintelui României, fără îndoială critice la adresa puterii judiciare, s-au adresat în primul rând administrației responsabile cu executarea deciziilor judecătorești și nu tribunalelor. Or, nimic nu permite Curții să concluzioneze că în prezenta speță aceste declarații ar fi influențat judecătorii Curții Supreme care au pronunțat în cauza reclamantei.
Cu privire la obligația impusă judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de secțiunile reunite ale Curții Supreme de Justiție, Curtea aminteșe că „reuniunea camerelor sau secțiunilor unei jurisdicții are ca scop să confere o autoritate deosebită deciziilor de principiu cele mai importante pe care această jurisdicție este chemată să le pronunțe. Această autoritate deosebită - în cazul în care este vorba, ca în prezenta speță, de o cărți supremă - se impune secțiunilor izolate ale acestei jurisdicții, ca și jurisdicțiilor inferioare, fără a prejudicia totuși dreptul și îndatorirea lor de a examina în deplină independență cazurile concrete care le sunt supuse." (vezi cauza Pretto c. Italia, cererea nr. 7984/77, decizia Comisiei din 11 iulie 1979, DR 16, p. 93).
Prin urmare, Curtea consideră că faptul că doi judecători care au transat cauza reclamantei au votat anterior în favoarea schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție nu prejudiciază principiul echității procedurii, așa cum este consacrat de art. 6 § 1 din Convenție.
Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pe acest punct.
IV. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamanta se plânge că hotărârea din 31 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect să încalce dreptul ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, formulate în felul următor:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu prejucichiază dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."
Guvernul consideră că, deși soluția adoptată de Curtea Supremă de Justiție este discutabilă din punctul de vedere al articolului 6 din Convenție, ea nu poate fi analizată automat ca o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Sub acest aspect, el consideră că art. 6 conține garanții procedural, în timp ce art. 1 din Protocolul nr. 1 protejează un drept material. Cu toate acestea, Guvernul recunoaște că în prezenta speță a existat o încălcare a substanței dreptului de proprietate al reclamantei. El consideră că această încălcare poate fi analizată ca o lipsire de facto, dar estimează că această lipsire nu este definitivă. Într-adevăr, anulând deciziile judecătorești anterioare, Curtea Supremă de Justiție a indicat reclamantei că trebuie să aștepte adoptarea unei legi care să-i permită să-și protejeze dreptul. Între timp, legea nr. 112/1995 a fost adoptată, astfel că reclamanta, al cărei bun a fost naționalizat ilegal de Stat, poate acum să-și protejeze dreptul prin intermediul unei acțiuni de revendicare.
Guvernul consideră că această încălcare persecuta un scop de utilitate publică și anume respectarea normelor de procedură, și invocă sub acest aspect cauza Vasilescu c. România (raport Com. 17.4.1997, Curte eur. D.H., Culegere 1998 - III, nr. 73, §. 66, p. 1088). Bazându-se pe cauza Pine Valley Developments Ltd. și alții c. Irlanda (hotărâre din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), el susține că o ingerință în dreptul garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi ținută pentru disproporționată din simplul fapt al absenței indemnizației.
Reclamanta consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 31 mai 1995 anulând sentința definitivă din 2 decembrie 1994, a constituit o lipsire a dreptului ei la respectarea bunurilor sale, lipsire care nu persecuta un scop de utilitate publică. În plus, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, Statul a vândut bunul ei locatarilor care-l ocupau.
Reclamanta susține de asemenea că a primit o indemnizație în aplicarea legii nr. 112/1995, dar consideră că această indemnizație nu este adecvată, fiind mult inferioară valorii comerciale a bunului.
Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă din 2 decembrie 1994 și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamanta a putut să se bucure de bunul ei cu liniște, ca proprietar legitim, din 13 ianuarie 1995 până la 31 mai 1995.
Reclamanta avea deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi hotărârea Brumărescu c. România mai sus amintită, § 70).
Curtea constată apoi că hotărârea din 31 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă din 2 decembrie 1994 și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situație este fie identică, fie cel puțin analoga celei a reclamantului în cauza Brumărescu mai sus amintită. Curtea consideră deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 31 mai 1995 a avut ca efect să o lipsească pe reclamantă de bunul ei în sensul celui de-al doilea rând din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi hotărârea Brumărescu c. România mai sus amintită, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de către guvernul pârât privind situația astfel creată.
În plus, ea constată că reclamanta a fost lipsite de proprietatea bunului de acum mai bine de șase ani și că indemnizația primită este inferioară valorii bunului (vezi mai sus §§ 26 și 28).
În aceste condiții, chiar dacă am presupune că se poate demonstra că lipsirea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamanta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și excesivă.
Prin urmare, a existat și continuă să existe încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
V. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Potrivit articolului 41 din Convenție:
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Purtătorului de Stat contractant nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciul material
Ca cerință principală, reclamanta solicită restituirea bunului litigios. Ea intenționează să primească, în caz de non-restituire, o sumă corespunzătoare valorii comerciale a proprietății sale (inclusiv garajul). Potrivit raportului de expertiză prezentat de reclamantă, valoarea bunului ar fi 243.506 dolari americani („USD"), respectiv 276.710 euro („EUR").
Guvernul a prezentat Curții un raport de expertiză potrivit căruia valoarea de piață a bunului în litigiu ar fi 65.642 USD, respectiv 74.590 EUR, inclusiv garajul.
Curtea constată că sumele reclamate pentru prejudiciul material sunt legate de lipsirea de proprietate suferite de reclamantă, precum și de imposibilitatea în care se află actualmente de a se bucura pașnic de bunul ei.
Ea observă că reclamanta a suferit incontestabil un prejudiciu material în relație directă cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 constatată datorită lipsării de proprietate suferite și că i s-a acordat o indemnizație într-un cuantum de 249.749.040 lei, respectiv 28.640 EUR. Ținând cont de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară din București, Curtea estimează valoarea comercială actuală a casei și a terenului pe care se află la 200.000 EUR.
Ținând cont de indemnizația deja acordată reclamantei în temeiul legii nr. 112/1995, și anume 249.749.040 lei (28.650 EUR), Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantei 171.350 EUR la acest titlu, reprezentând valoarea comercială a bunului minus indemnizația deja primită.
B. Prejudiciul moral
Reclamanta susține că suferințele cauzate de acțiunile Statului au fost atât de mari încât o sumă uriașă ar fi necesară pentru a le repara. Din acest motiv, ea lasă la libera apreciere a Curții stabilirea cuantumului prejudiciului moral.
Guvernul nu a făcut nicio observație pe acest punct.
Curtea consideră că evenimentele în cauză au avut ca rezultat ingerințe grave în drepturile reclamantei la respectarea bunurilor sale, la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 15.000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit.
C. Dobânzi moratorii
Sumele acordate fiind exprimate în euro, Curtea consideră că este potrivit să stabilească un procent de dobândă moratorie de 7,25% anual.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
Respinge excepțiile preliminare ale Guvernului;
Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la un tribunal;
Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil, ținând cont de anularea hotărârii definitive din 2 decembrie 1994;
Declară că nu este necesar să se pronunțe asupra pretensiei tirate din art. 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului Curții Supreme de Justiție de a suspenda judecata și de a trimite Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamantă;
Declară că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza independenței și imparțialității Curții Supreme de Justiție;
Declară că a existat încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
Declară că:
a) Statul pârât trebuie să restituie reclamantei imobilul, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție;
b) În caz de nerestituire, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 171.350 EUR (o sută șaptezeci și unu de mii trei sute cincizeci de euro) pentru prejudiciul material, a se converti în dolari americani la cursul aplicabil la data plății;
c) Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, a se converti în dolari americani la cursul aplicabil la data plății;
d) Cuantumurile indicate sub (b) și (c) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% anual de la expirarea termenelor menționate și până la plată;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 iulie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții.
T.L. Early
J.-P. Costa
Grefier adjunct
Președinte