Ciobanu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 29053/95) îndreptată împotriva României și pe care o resortisantă a acestui Stat, Doamna Emilia Ciobanu („reclamanta"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 16 aprilie 1994 în baza articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agenția sa, Doamna C.I. Tarcea, de la Ministerul Justiției.

Reclamanta susținea în special că refuzul Curții Supreme de Justiție din 31 mai 1995 de a recunoaște tribunalelor competența de a judeca o acțiune de revendicare imobiliară, lipsa independenței și imparțialității acesteia, precum și refuzul acestei jurisdicții de a suspenda judecata și de a trimite Curții Constituționale o excepție de neconstituționalitate erau contrare articolului 6 § 1 din Convenție. În plus, reclamanta se plângea că această hotărâre a Curții Supreme avea ca efect să încalce dreptul ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost repartizată primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Curtea a declarat cererea admisibilă la 20 aprilie 1999.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulamentul Curții). Prezenta cerere a fost repartizată secțiunii a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1). PE FAPT

Între 1932 și 1933, părinții reclamantei au construit o casă cu două etaje, cuprinzând trei apartamente și un garaj, situată la București.

În 1950, Statul a luat în posesiune această proprietate, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Aceștia și reclamanta, soțul și fiul ei au fost totuși autorizați să rămână într-unul din apartamentele casei, ca locatari ai Statului. În martie 1989, după moartea părinților și după emigrarea fiului reclamantei, aceasta și soțul ei au fost obligați să-și părăsească apartamentul.

La 15 aprilie 1992, în calitate de moștenitoare, reclamanta a intentat o acțiune de revendicare imobiliară în fața tribunalului de primă instanță din București. Ea a cerut ca tribunalul să constate că ea era proprietara legală a bunului.

Printr-o sentință din 15 martie 1993, tribunalul de primă instanță al celui de-al doilea cartier din București a admis cererea reclamantei. Pe motiv că Statul s-a apropiat bunul în cauză invocând abuziv decretul nr. 92/1950, tribunalul a obligat societățile apărătoare I. și A., administratoare ale locuințelor de stat, să-i predea bunul.

La 28 iunie 1994, tribunalul județean din București a admis apelul interjetat de primăria Bucureștiului și de societatea A. și, pe fondul cauzei, a respins acțiunea reclamantei, pe motiv că naționalizarea imobilului era în conformitate cu decretul nr. 92/1950.

Reclamanta a format un recurs, admis la 2 decembrie 1994 de curtea de apel din București, care a admis din nou cererea reclamantei.

Decizia din 2 decembrie 1994 a devenit definitivă și a dobândit autoritatea lucrului judecat. La 29 decembrie 1994, primarul orașului București a ordonat predarea bunului și la 13 ianuarie 1995, reclamanta a luat posesiune de acesta, așa cum reiese din procesul-verbal întocmit cu acel prilej. Procesul-verbal a menționat faptul că imobilul era ocupat de trei familii de locatari.

La 2 martie 1995, procurorul general lângă Curtea Supremă de Justiție din România a format un recurs în anulare împotriva deciziei curții de apel din 2 decembrie 1994, pe motiv că judecătorii au depășit competența lor judiciară examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.

Ședința în fața Curții Supreme de Justiție s-a ținut la 31 mai 1995.

Reclamanta a ridicat mai întâi excepția de neconstituționalitate a articolului 31 din legea nr. 56/1993 privind organizarea și funcționarea Curții Supreme de Justiție. Sub acest aspect, ea a susținut că această cărți a hotărât, într-o hotărâre interpretativă din 2 februarie 1995, pe de o parte, schimbarea jurisprudenței proprii privind competența tribunalelor de a se pronunța asupra legalității aplicării decretelor de naționalizare, și pe de altă parte, în aplicarea articolului 31 din legea nr. 56/1993, că „schimbarea jurisprudenței fiind obligatorie pentru toți membrii Curții Supreme de Justiție, indiferent de votul exprimat la adoptarea hotărârilor menționate, în sensul că în toate afacerile identice, jurisprudența [nou] adoptată va trebui respectată". Potrivit reclamantei, obligația impusă judecătorilor de a decide altfel decât cu deplină independență era contrară articolului 123 din Constituție. Ea a solicitat trimiterea excepției în fața Curții Constituționale, contestând imparțialitatea judecătorilor sesizați cu dosarul ei, pe motiv că doi din ei au votat, în hotărârea din 2 februarie 1995, pentru schimbarea jurisprudenței și pentru caracterul obligatoriu al acestei hotărâri.

Reclamanta a susținut mai departe că Curtea Supremă de Justiție nu era competentă să examineze recursul în anulare introdus de procurorul general, deoarece art. 22 din legea nr. 56/1993, stabilind competența acestei curți pentru examinarea recursurilor în anulare, nu putea produce efecte decât din momentul în care toate dispozițiile legii nr. 92 din 4 august 1992 privind organizarea judiciară ar fi intrat în vigoare, ceea ce nu era încă cazul. Reclamanta a solicitat prin urmare suspendarea procedurii și trimiterea dosarului în fața Curții Constituționale, în aplicarea articolului 32 din legea nr. 56/1993.

Printr-o hotărâre din 31 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a respins, cu două voturi contra uneia, cererea de trimitere în fața Curții Constituționale și excepția de neconstituționalitate. Respingerea nu a fost motivată.

Ea a admis apoi recursul în anulare și a respins acțiunea reclamantei. Curtea a constatat că Statul a dobândit proprietatea asupra imobilului în cauză în aplicarea unui text normativ a cărui aplicare nu putea fi controlată de tribunale pentru că, în caz contrar, acestea din urmă s-ar fi amesteca în competența puterii legislative. Curtea a concluzionat că legile viitoare ar trebui să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care Statul s-a apropiat abuziv.

La 29 ianuarie 1996, legea nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor imobile cu destinație de locuință a intrat în vigoare.

Prin notificări din 6 august 1996, reclamanta a informat societatea A., administratoare a locuințelor de stat, și locatarii imobilului revendicat că o procedură privind imobilul era în curs, și că, prin urmare, acesta nu putea fi vândut locatarilor.

Totuși, la o dată care nu a fost precizată, bunul în cauză a fost vândut de Stat locatarilor care-l ocupau.

Reclamanta a depus o cerere de indemnizare în fața Comisiei Administrative pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare „Comisia Administrativă") din București. Ea a cerut de asemenea restituirea în natură a garajului pe care-l închiriase deja.

La 26 martie 1998, Comisia Tehnică de Evaluare, instituită de legea nr. 112/1995 (în continuare „Comisia Tehnică"), a evaluat imobilul la 364.340.469 lei. Printr-o decizie din 9 aprilie 1998, Comisia Administrativă a acordat reclamantei, în aplicarea articolului 13 din acea lege, o indemnizație de 225.718.800 lei, reprezentând plafonul indemnizațiilor la data de 26 martie 1998. Reclamanta nu a format recurs împotriva acestei decizii.

Reclamanta nu a primit răspuns la cererea ei de restituire a garajului.

La 3 august 1998, reclamantei i s-a virat o sumă de 249.749.040 lei, reprezentând indemnizația recalculată ținând cont de rata inflației.

Dispozițiile relevante ale acestei legi sunt următoarele: art. 31 „Dacă o secțiune a Curții consideră necesar să opereze o revizuire a jurisprudenței, ea trebuie să suspende judecata și să sesizeze secțiunile reunite ale Curții Supreme de Justiție. Când secțiunile reunite au pronunțat asupra schimbării jurisprudenței, procesul va fi reluat." art. 32 „Curtea Supremă de Justiție suspendă judecata atunci când o excepție de neconstituționalitate privind legea aplicabilă în speță este ridicată în fața ei și sesizează Curtea Constituțională a acestei excepții, în conformitate cu legea. Procesul în fața Curții Supreme de Justiție se reia când decizia definitivă a Curții Constituționale îi este notificată."

Alte dispoziții legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44). PE DREPT

Curtea remarcă că Guvernul reia excepțiile de inadmisibilitate a cererii care au fost deja examinate și respinse de Curte și respinse în decizia sa de admisibilitate din 20 aprilie 1999. Curtea nu constată niciun element nou, capabil să justifice reexaminarea acestor excepții.

Curtea respinge, prin urmare, excepțiile preliminare ale Guvernului. II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA ACCESUL LA UN TRIBUNAL ȘI ECHITATEA PROCEDURII

Potrivit reclamantei, hotărârea din 31 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)"

În memoriul ei, reclamanta susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a judeca o acțiune de revendicare imobiliară este contrar dreptului la un tribunal garantat de art. 21 din Constituția română. În plus, reclamanta se plânge în esență de lipsa unui proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție. Ea susține în special că judecătorii au refuzat să suspende judecata și să trimită Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care ea o ridicase, deși legea le impunea această obligație.

Guvernul recunoaște că reclamanta s-a confruntat cu refuz de acces la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și oricum era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separației puterilor. În plus, guvernul pârât recunoaște că Curtea Supremă de Justiție ar fi trebuit, în temeiul articolului 32 din legea nr. 56/1993, să suspende judecata și să trimită excepția Curții Constituționale. Consideră totuși că acest refuz constituie o eroare de aplicare a dreptului intern, care nu a încălcat drepturile reclamantei garantate de art. 6 din Convenție.

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 31 mai 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție cu privire la dreptul de acces la un tribunal și la un proces echitabil.

Curtea aminteșe că în cauza Brumărescu c. România mai sus amintită, ea a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigii care vizau, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară, a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. Ea a concluzionat de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 pe motiv că anularea unei hotărâri definitive ar fi contrară principiului securității juridice (hotărâre din 28 octombrie 1999 mai sus amintită, §§ 63 și 65).

Curtea consideră că nimic în prezenta cauză nu permite să o distingă din acest punct de vedere de cauza Brumărescu mai sus amintită. Prin urmare, Curtea consideră că excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamantei din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

În plus, aplicând în felul acesta dispozițiile articolului 330 din codul de procedură civilă reglementând recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 31 mai 1995, principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte.

Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra pretensiei tirate din art. 6 § 1 din Convenție privind refuzul Curții Supreme de Justiție de a suspenda judecata și de a trimite Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamantă. III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND INDEPENDENȚA ȘI IMPARȚIALITATEA TRIBUNALULUI

Reclamanta se plânge că, în fața Curții Supreme de Justiție, cauza ei nu a fost judecată de un tribunal independent și imparțial. Ea observă mai întâi că președintele României a declarat într-un discurs ținut în orașul Satu-Mare în iulie 1994 că deciziile judecătorești ordonând restituirea bunurilor naționalizate pentru neconformitate nu ar trebui executate. Reclamanta se plânge apoi că doi din cei trei judecători care au examinat cauza ei au votat, la 2 februarie 1995, în favoarea schimbării jurisprudenței acestei curți.

Guvernul pârât subliniază, pe acest punct, că magistrații Curții Supreme îndeplinesc toate condițiile pentru a fi independenți față de puterea executivă. El susține de asemenea că declarațiile președintelui României la Satu-Mare în iulie 1994 nu au avut nicio valoare obligatorie pentru judecătorii Curții Supreme, ci reprezentau doar o poziție asupra unei probleme actuale la acea dată. În plus, Guvernul consideră că nu există nicio dovadă a lipsei de imparțialitate a judecătorilor.

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 31 mai 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție cu privire la independența și imparțialitatea tribunalului. Curtea observă că declarațiile Președintelui României, fără îndoială critice la adresa puterii judiciare, s-au adresat în primul rând administrației responsabile cu executarea deciziilor judecătorești și nu tribunalelor. Or, nimic nu permite Curții să concluzioneze că în prezenta speță aceste declarații ar fi influențat judecătorii Curții Supreme care au pronunțat în cauza reclamantei. Cu privire la obligația impusă judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de secțiunile reunite ale Curții Supreme de Justiție, Curtea aminteșe că „reuniunea camerelor sau secțiunilor unei jurisdicții are ca scop să confere o autoritate deosebită deciziilor de principiu cele mai importante pe care această jurisdicție este chemată să le pronunțe. Această autoritate deosebită - în cazul în care este vorba, ca în prezenta speță, de o cărți supremă - se impune secțiunilor izolate ale acestei jurisdicții, ca și jurisdicțiilor inferioare, fără a prejudicia totuși dreptul și îndatorirea lor de a examina în deplină independență cazurile concrete care le sunt supuse." (vezi cauza Pretto c. Italia, cererea nr. 7984/77, decizia Comisiei din 11 iulie 1979, DR 16, p. 93). Prin urmare, Curtea consideră că faptul că doi judecători care au transat cauza reclamantei au votat anterior în favoarea schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție nu prejudiciază principiul echității procedurii, așa cum este consacrat de art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pe acest punct. IV. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamanta se plânge că hotărârea din 31 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect să încalce dreptul ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, formulate în felul următor: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejucichiază dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."

Guvernul consideră că, deși soluția adoptată de Curtea Supremă de Justiție este discutabilă din punctul de vedere al articolului 6 din Convenție, ea nu poate fi analizată automat ca o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Sub acest aspect, el consideră că art. 6 conține garanții procedural, în timp ce art. 1 din Protocolul nr. 1 protejează un drept material. Cu toate acestea, Guvernul recunoaște că în prezenta speță a existat o încălcare a substanței dreptului de proprietate al reclamantei. El consideră că această încălcare poate fi analizată ca o lipsire de facto, dar estimează că această lipsire nu este definitivă. Într-adevăr, anulând deciziile judecătorești anterioare, Curtea Supremă de Justiție a indicat reclamantei că trebuie să aștepte adoptarea unei legi care să-i permită să-și protejeze dreptul. Între timp, legea nr. 112/1995 a fost adoptată, astfel că reclamanta, al cărei bun a fost naționalizat ilegal de Stat, poate acum să-și protejeze dreptul prin intermediul unei acțiuni de revendicare. Guvernul consideră că această încălcare persecuta un scop de utilitate publică și anume respectarea normelor de procedură, și invocă sub acest aspect cauza Vasilescu c. România (raport Com. 17.4.1997, Curte eur. D.H., Culegere 1998 - III, nr. 73, §. 66, p. 1088). Bazându-se pe cauza Pine Valley Developments Ltd. și alții c. Irlanda (hotărâre din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), el susține că o ingerință în dreptul garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi ținută pentru disproporționată din simplul fapt al absenței indemnizației.

Reclamanta consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 31 mai 1995 anulând sentința definitivă din 2 decembrie 1994, a constituit o lipsire a dreptului ei la respectarea bunurilor sale, lipsire care nu persecuta un scop de utilitate publică. În plus, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, Statul a vândut bunul ei locatarilor care-l ocupau. Reclamanta susține de asemenea că a primit o indemnizație în aplicarea legii nr. 112/1995, dar consideră că această indemnizație nu este adecvată, fiind mult inferioară valorii comerciale a bunului.

Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă din 2 decembrie 1994 și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamanta a putut să se bucure de bunul ei cu liniște, ca proprietar legitim, din 13 ianuarie 1995 până la 31 mai 1995. Reclamanta avea deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi hotărârea Brumărescu c. România mai sus amintită, § 70).

Curtea constată apoi că hotărârea din 31 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă din 2 decembrie 1994 și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situație este fie identică, fie cel puțin analoga celei a reclamantului în cauza Brumărescu mai sus amintită. Curtea consideră deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 31 mai 1995 a avut ca efect să o lipsească pe reclamantă de bunul ei în sensul celui de-al doilea rând din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi hotărârea Brumărescu c. România mai sus amintită, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de către guvernul pârât privind situația astfel creată. În plus, ea constată că reclamanta a fost lipsite de proprietatea bunului de acum mai bine de șase ani și că indemnizația primită este inferioară valorii bunului (vezi mai sus §§ 26 și 28).

În aceste condiții, chiar dacă am presupune că se poate demonstra că lipsirea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamanta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și excesivă.

Prin urmare, a existat și continuă să existe încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Ca cerință principală, reclamanta solicită restituirea bunului litigios. Ea intenționează să primească, în caz de non-restituire, o sumă corespunzătoare valorii comerciale a proprietății sale (inclusiv garajul). Potrivit raportului de expertiză prezentat de reclamantă, valoarea bunului ar fi 243.506 dolari americani („USD"), respectiv 276.710 euro („EUR").

Guvernul a prezentat Curții un raport de expertiză potrivit căruia valoarea de piață a bunului în litigiu ar fi 65.642 USD, respectiv 74.590 EUR, inclusiv garajul.

Curtea constată că sumele reclamate pentru prejudiciul material sunt legate de lipsirea de proprietate suferite de reclamantă, precum și de imposibilitatea în care se află actualmente de a se bucura pașnic de bunul ei.

Ea observă că reclamanta a suferit incontestabil un prejudiciu material în relație directă cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 constatată datorită lipsării de proprietate suferite și că i s-a acordat o indemnizație într-un cuantum de 249.749.040 lei, respectiv 28.640 EUR. Ținând cont de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară din București, Curtea estimează valoarea comercială actuală a casei și a terenului pe care se află la 200.000 EUR. Ținând cont de indemnizația deja acordată reclamantei în temeiul legii nr. 112/1995, și anume 249.749.040 lei (28.650 EUR), Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantei 171.350 EUR la acest titlu, reprezentând valoarea comercială a bunului minus indemnizația deja primită. B. Prejudiciul moral

Reclamanta susține că suferințele cauzate de acțiunile Statului au fost atât de mari încât o sumă uriașă ar fi necesară pentru a le repara. Din acest motiv, ea lasă la libera apreciere a Curții stabilirea cuantumului prejudiciului moral.

Guvernul nu a făcut nicio observație pe acest punct.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au avut ca rezultat ingerințe grave în drepturile reclamantei la respectarea bunurilor sale, la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 15.000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. C. Dobânzi moratorii

Sumele acordate fiind exprimate în euro, Curtea consideră că este potrivit să stabilească un procent de dobândă moratorie de 7,25% anual. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Respinge excepțiile preliminare ale Guvernului; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la un tribunal; 3. Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil, ținând cont de anularea hotărârii definitive din 2 decembrie 1994; 4. Declară că nu este necesar să se pronunțe asupra pretensiei tirate din art. 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului Curții Supreme de Justiție de a suspenda judecata și de a trimite Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamantă; 5. Declară că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza independenței și imparțialității Curții Supreme de Justiție; 6. Declară că a existat încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 7. Declară că: a) Statul pârât trebuie să restituie reclamantei imobilul, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție; b) În caz de nerestituire, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 171.350 EUR (o sută șaptezeci și unu de mii trei sute cincizeci de euro) pentru prejudiciul material, a se converti în dolari americani la cursul aplicabil la data plății; c) Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, a se converti în dolari americani la cursul aplicabil la data plății; d) Cuantumurile indicate sub (b) și (c) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% anual de la expirarea termenelor menționate și până la plată; 8. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 iulie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 29053/95) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Emilia Ciobanu (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 16 avril 1994 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C.I. Tarcea, du ministère de la Justice.

La requérante alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice le 31 mai 1995 de reconnaître aux tribunaux la compétence de trancher une action en revendication, le manque d'indépendance et d'impartialité de celle-ci, ainsi que le refus de cette juridiction de surseoir à statuer et de renvoyer devant la Cour constitutionnelle une exception d'inconstitutionnalité étaient contraires à l'article 6 § 1 de la Convention. En outre, la requérante se plaignait que cet arrêt de la Cour suprême avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n° 1.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

La Cour a déclaré la requête recevable le 20 avril 1999.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement de la Cour). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Entre 1932 et 1933, les parents de la requérante construisirent une maison à deux étages, comprenant trois appartements et un garage, sise à Bucarest.

En 1950, l'Etat prit possession de cette propriété, en invoquant le décret de nationalisation n° 92/1950. Ceux-ci et la requérante, son époux et son fils furent néanmoins autorisés à rester dans l'un des appartements de la maison, en tant que locataires de l'Etat. En mars 1989, après la mort de ses parents et après l'émigration du fils de la requérante, cette dernière et son époux furent obligés de quitter l'appartement.

Le 15 avril 1992, en tant qu'héritière, la requérante introduisit une action en revendication immobilière devant le tribunal de première instance de Bucarest. Elle demanda à ce que le tribunal constate qu'elle était la propriétaire légitime du bien.

Par un jugement du 15 mars 1993, le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest fit droit à la demande de la requérante. Au motif que l'Etat s'était approprié le bien en question en invoquant abusivement le décret n° 92/1950, le tribunal obligea les sociétés défenderesses I. et A., administratrices de logements d'Etat, à lui délivrer le bien.

Le 28 juin 1994, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l'appel interjeté par la mairie de Bucarest et la société A. et, sur le fond, rejeta l'action de la requérante, au motif que la nationalisation de l'immeuble était conforme au décret n° 92/1950.

La requérante forma un recours, accueilli le 2 décembre 1994 par la cour d'appel de Bucarest, et fit droit de nouveau à la demande de la requérante.

La décision du 2 décembre 1994 devint définitive et acquit l'autorité de la chose jugée. Le 29 décembre 1994, le maire de la ville de Bucarest ordonna la délivrance du bien et le 13 janvier 1995, la requérante en prit possession, ainsi qu'il ressort du procès-verbal dressé à cette occasion. Le procès-verbal mentionna le fait que l'immeuble était occupé par trois familles de locataires.

Le 2 mars 1995, le procureur général près la Cour suprême de justice de la Roumanie forma un recours en annulation contre la décision de la cour d'appel du 2 décembre 1994, au motif que les juges avaient outrepassé leurs attributions judiciaires en examinant la légalité de l'application du décret n° 92/1950.

L'audience devant la Cour suprême de justice se tint le 31 mai 1995.

La requérante souleva d'abord l'exception d'inconstitutionnalité de l'article 31 de la loi n° 56/1993 sur l'organisation et le fonctionnement de la Cour suprême de Justice. A cet égard, elle fit valoir que cette cour avait décidé, dans un arrêt interprétatif du 2 février 1995, d'une part, le changement de sa propre jurisprudence concernant la compétence des tribunaux pour se prononcer sur la légalité de l'application des décrets de nationalisation, et d'autre part, en application de l'article 31 de la loi n° 56/1993, que « le changement de jurisprudence étant obligatoire pour tous les membres de la Cour suprême de justice, quel que soit le vote exprimé lors de l'adoption des arrêts susmentionnés, dans le sens où dans toutes les affaires identiques, la jurisprudence [nouvellement] adoptée devra être respectée ». Selon la requérante, l'obligation faite aux juges de décider autrement qu'en toute indépendance était contraire à l'article 123 de la Constitution. Elle demanda le renvoi de l'exception devant la Cour Constitutionnelle, mettant en cause l'impartialité des juges saisis de son dossier, au motif que deux d'entre eux avaient voté, dans l'arrêt du 2 février 1995, pour le changement de jurisprudence et pour le caractère obligatoire de cet arrêt.

La requérante allégua en outre que la Cour suprême de justice n'était pas compétente pour examiner le recours en annulation introduit par le procureur général, puisque l'article 22 de la loi n° 56/1993, établissant la compétence de cette cour pour examiner les recours en annulation, ne pouvait produire d'effets qu'au moment où toutes les dispositions de la loi n° 92 du 4 août 1992 sur l'organisation judiciaire seraient entrées en vigueur, ce qui n'était pas encore le cas. La requérante demanda par conséquent la suspension de la procédure et le renvoi du dossier devant la Cour constitutionnelle, en application de l'article 32 de la loi n° 56/1993.

Par un arrêt du 31 mai 1995, la Cour suprême de justice rejeta, par deux voix contre une, la demande de renvoi devant la Cour constitutionnelle et l'exception d'inconstitutionnalité. Le rejet ne fut pas motivé.

Elle accueillit ensuite le recours en annulation et rejeta l'action de la requérante. La cour constata que l'Etat avait acquis la propriété sur l'immeuble en question en application d'un texte normatif dont l'application ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux car, dans le cas contraire, ces derniers s'immisceraient dans les attributions du pouvoir législatif. La cour conclut que de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.

Le 29 janvier 1996, la loi n° 112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles à destination de logement entra en vigueur.

Par notifications du 6 août 1996, la requérante informa l'entreprise A., administratrice de logements d'Etat, et les locataires de l'immeuble revendiqué qu'une procédure ayant pour objet l'immeuble était en cours, et que, dès lors, il ne pouvait pas faire l'objet d'une vente aux locataires.

Toutefois, à une date qui n'a pas été précisée, le bien en question fut vendu par l'Etat aux locataires qui l'occupaient.

La requérante déposa une demande d'indemnisation auprès de la Commission administrative pour l'application de la loi n° 112/1995 (ci ‑ après « la Commission administrative ») de Bucarest. Elle demanda également la restitution en nature du garage qu'elle louait déjà.

Le 26 mars 1998, la Commission technique d'évaluation, créée par la loi n° 112/1995 (ci-après « la Commission technique »), évalua l'immeuble à 364 340 469 lei. Par une décision du 9 avril 1998, la Commission administrative accorda à la requérante, en application de l'article 13 de ladite loi, une indemnité de 225 718 800 lei, représentant le plafond des indemnités à la date de 26 mars 1998. La requérante ne forma pas de recours contre cette décision.

La requérante ne reçut pas de réponse à sa demande de restitution du garage.

Le 3 août 1998, la requérante se vit verser une somme de 249 749 040 lei, représentant l'indemnité recalculée en fonction du taux d'inflation. II.

Les dispositions pertinentes de cette loi se lisent ainsi : Article 31 « Si une section de la Cour estime nécessaire d'opérer un revirement de jurisprudence, elle doit surseoir à statuer et saisir les sections réunies de la Cour suprême de justice. Lorsque les sections réunies ont statué sur le changement de la jurisprudence, le procès sera repris. » Article 32 « La Cour suprême de justice sursoit à statuer lorsqu'une exception d'inconstitutionnalité concernant la loi applicable en espèce est soulevée devant elle et saisit la Cour constitutionnelle de cette exception, conformément à la loi. Le procès devant la Cour suprême de justice reprend lorsque la décision définitive de la Cour constitutionnelle lui est notifiée. »

Les autres dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n° 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44). EN DROIT I. sur les exceptions prÉliminaires du gouvernement

Dans ses observations envoyées à la Cour après l'adoption de la décision sur la recevabilité, le Gouvernement soulève des exceptions concernant la qualité de victime de la requérante et le non-épuisement des voies de recours internes.

La Cour note que le Gouvernement réitère les exceptions d'irrecevabilité de la requête qui ont déjà été examinées et rejetées par la Cour et rejetées dans sa décision sur la recevabilité du 20 avril 1999. La Cour ne décèle aucun élément nouveau, susceptible de justifier le réexamen de ces exceptions.

La Cour rejette, par conséquent, les exceptions préliminaires du Gouvernement. II. sur lA violation ALLÉGUÉE de l'article 6 § 1 de la convention concernant l'accÈs à un tribunal et l'équité de la procÉdure

D'après la requérante, l'arrêt du 31 mai 1995 de la Cour suprême de justice a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Dans son mémoire, la requérante fait valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l'article 21 de la Constitution roumaine. En outre, la requérante se plaint en substance de l'absence de procès équitable devant la Cour suprême de justice. Elle fait valoir en particulier que les juges ont refusé de surseoir à statuer et de renvoyer devant la Cour constitutionnelle l'exception d'inconstitutionnalité qu'elle avait soulevée, malgré l'obligation en ce sens qui leur était imposée par loi.

Le Gouvernement admet que la requérante s'est vu opposer un refus d'accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que de toute manière il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs. En outre, le gouvernement défendeur admet que la Cour suprême de justice aurait dû, en vertu de l'article 32 de la loi n° 56/1993, surseoir à statuer et renvoyer l'exception devant la Cour constitutionnelle. Il estime toutefois que ce refus constitue une erreur d'application du droit interne, qui n'a pas porté atteinte aux droits de la requérante garantis par l'article 6 de la Convention.

La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 31 mai 1995 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention quant au droit d'accès à un tribunal et à un procès équitable.

La Cour rappelle que dans l'affaire Brumărescu c. Roumanie précitée, elle a conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention. Elle a également conclu à la violation de l'article 6 § 1 au motif que l'annulation d'un arrêt définitif serait contraire au principe de la sécurité juridique (arrêt du 28 octobre 1999 précité, §§ 63 et 65).

La Cour estime que rien en l'espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l'affaire Brumărescu précitée. Dès lors, la Cour estime que l'exclusion par la Cour suprême de justice de l'action en revendication de la requérante de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, en appliquant de la sorte les dispositions de l'article 330 du code de procédure civile régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu, par sa décision du 31 mai 1995, le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit de la requérante à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 sur ces deux points.

Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour n'estime pas nécessaire de se pencher sur le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention portant sur le refus de la Cour suprême de justice de surseoir à statuer et de renvoyer devant la Cour constitutionnelle l'exception d'inconstitutionnalité soulevée par les requérants. III. sur la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la convention concernant l'indépendAnce et l'impartialité du tribunal

La requérante se plaint que, devant la Cour suprême de justice, sa cause n'a pas été jugée par un tribunal indépendant et impartial. Elle fait remarquer d'abord que le président de la Roumanie avait déclaré dans un discours tenu dans la ville de Satu-Mare en juillet 1994, que les décisions judiciaires ordonnant la restitution des biens nationalisés pour cause d'illégalité ne devraient pas être exécutées. La requérante se plaint ensuite de ce que deux des trois juges ayant examiné son affaire avaient voté, le 2 février 1995, en faveur du changement de la jurisprudence de cette cour.

Le gouvernement défendeur souligne, sur ce point, que les magistrats de la Cour suprême remplissent toutes les conditions pour être indépendants à l'égard du pouvoir exécutif. Il fait également valoir que les déclarations du président de la Roumanie à Satu-Mare en juillet 1994 n'ont eu aucune valeur contraignante pour les juges de la Cour suprême, mais représentaient seulement une prise de position sur un problème d'actualité à cette date. En outre, le Gouvernement considère qu'il n'existe aucune preuve du manque d'impartialité des juges.

La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 31 mai 1995 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne l'indépendance et l'impartialité du tribunal. La Cour note que les déclarations du Président de la Roumanie, sans doute critiques à l'égard du pouvoir judiciaire, s'adressaient en premier lieu à l'administration chargée d'exécuter les décisions de justice et non pas aux tribunaux. Or, rien ne permet à la Cour de conclure qu'en espèce ces déclarations auraient influencé les juges de la Cour suprême qui ont statué dans l'affaire de la requérante. Quant à l'obligation faite aux juges de se conformer à la jurisprudence établie par les sections réunies de la Cour suprême de justice, la Cour rappelle que « la réunion des chambres ou sections d'une juridiction a pour but de conférer une autorité particulière aux décisions de principe les plus importantes que cette juridiction est appelée à rendre. Cette autorité particulière - s'agissant, comme en l'espèce, d'une cour suprême - s'impose aux sections isolées de cette juridiction comme aux juridictions inférieures, sans pour autant porter atteinte à leur droit et à leur devoir d'examiner en toute indépendance les cas concrets qui leur sont soumis. » (voir affaire Pretto c. Italie, requête n° 7984/77, décision de la Commission du 11 juillet 1979, DR 16, p.° 93). Par conséquent, la Cour estime que le fait que deux juges ayant tranché l'affaire de la requérante avaient voté auparavant en faveur du changement de la jurisprudence de la Cour suprême de justice ne porte pas atteinte au principe d'équité de la procédure, tel que le consacre l'article 6 § 1 de la Convention.

Dès lors, il n'y pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention sur ce point. Iv. sur la violation ALLéGUéE de l'article 1 du protocole n° 1 à la Convention

La requérante se plaint que l'arrêt du 31 mai 1995 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n° 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement estime que, bien que la solution retenue par la Cour suprême de justice soit discutable au regard de l'article 6 de la Convention, elle ne saurait s'analyser automatiquement en une atteinte au droit au respect des biens garanti par l'article 1 du Protocole n° 1. A cet égard, il considère que l'article 6 contient des garanties procédurales, tandis que l'article 1 du Protocole n° 1 protège un droit matériel. Néanmoins, le Gouvernement admet qu'en l'espèce il y a eu atteinte à la substance même du droit de propriété de la requérante. Il considère que cette atteinte peut s'analyser en une dépossession de facto , mais estime que cette dépossession n'est pas définitive. En effet, tout en annulant les décisions judiciaires antérieures, la Cour suprême de justice a indiqué à la requérante qu'elle devait attendre l'adoption d'une loi lui permettant de protéger son droit. Entre temps, la loi n° 112/1995 a été adoptée, de sorte que la requérante, dont le bien a été nationalisé illégalement par l'Etat, peut désormais protéger son droit par le biais d'une action en revendication. Le Gouvernement estime que cette atteinte poursuivait un but d'utilité publique, à savoir le respect des normes de procédure, et invoque à cet égard l'affaire Vasilescu c. Roumanie (rapport Comm. 17.4.1997, Cour eur. D.H., Recueil 1998 - III, n° 73, §. 66, p. 1088). Se fondant sur l'affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (arrêt du 29 novembre 1991, série A n° 222), il soutient qu'une ingérence dans le droit garanti par l'article 1 du Protocole n° 1 ne saurait être tenue pour disproportionnée de seul fait de l'absence d'indemnité.

La requérante estime que l'arrêt de la Cour suprême de justice du 31 mai 1995 annulant le jugement définitif du 2 décembre 1994, a constitué une privation de son droit au respect de ses biens, privation qui ne poursuivait pas un but d'utilité publique. De plus, en application de la loi n° 112 du 23 novembre 1995, l'Etat a vendu son bien aux locataires qui l'occupaient. La requérante fait également valoir qu'elle a reçu une indemnité en application de la loi n°112/1995, mais elle estime que cette indemnité n'est pas adéquate, étant bien inférieure à la valeur vénale du bien.

La Cour rappelle que le droit de propriété de la requérante sur le bien en litige avait été établi par un arrêt définitif du 2 décembre 1994 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. D'ailleurs, la requérante a pu jouir de son bien en toute tranquillité, en tant que propriétaire légitime, du 13 janvier 1995 jusqu'au 31 mai 1995. La requérante avait donc un bien au sens de l'article 1 du Protocole n° 1 (voir arrêt Brumărescu c. Roumanie précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l'arrêt du 31 mai 1995 de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif du 2 décembre 1994 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l'Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l'arrêt de la Cour suprême de justice du 31 mai 1995 a eu pour effet de priver la requérante de son bien au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n° 1 (voir arrêt Brumărescu c. Roumanie précité, §§ 73-74). Or, aucune justification n'a été fournie par le gouvernement défendeur quant à la situation ainsi créée. En outre, elle relève que la requérante se trouve privée de la propriété du bien depuis maintenant plus de six ans et que l'indemnité perçue est inférieure à la valeur du bien (voir ci-dessus §§ 26 et 28).

Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété a servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu a été rompu et que la requérante a supporté et continue de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d'y avoir violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. V. SUR L'application de l'article 41 DE LA Convention

Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel

A titre principal, la requérante sollicite la restitution du bien litigieux. Elle entend recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur vénale de sa propriété (y compris le garage). Selon le rapport d'expertise présenté par la requérante, la valeur du bien serait de 243 506 dollars américains (« USD »), soit 276 710 euros (« EUR »).

Le Gouvernement a produit devant la Cour un rapport d'expertise selon lequel la valeur marchande du bien en litige serait de 65 642 USD, soit 74 590 EUR, y compris le garage.

La Cour note que les sommes réclamées au titre du préjudice matériel sont liées à la privation de propriété subie par la requérante, ainsi qu'à l'impossibilité dans laquelle elle se trouve actuellement de jouir paisiblement de son bien.

Elle observe que la requérante a incontestablement subi un préjudice matériel en relation directe avec la violation de l'article 1 du Protocole n° 1 constatée en raison de la privation de propriété subie et qu'elle s'est vu accorder une indemnité d'un montant de 249 749 040 lei, soit 28 640 EUR. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier à Bucarest, la Cour estime la valeur vénale actuelle de la maison et du terrain sur lequel elle est sise à 200 000 EUR. Tenant compte de l'indemnité déjà accordée à la requérante en vertu de la loi n° 112/1995, à savoir 249 749 040 lei (28 650 EUR), la Cour estime qu'il y a lieu donc d'allouer à la requérante 171 350 EUR à ce titre, représentant la valeur vénale du bien moins l'indemnité déjà reçue. B. Dommage moral

La requérante fait valoir que les souffrances causées par les actions de l'Etat ont été si grandes qu'une somme immense serait nécessaire pour les réparer. Pour cette raison elle laisse au libre choix de la Cour la fixation du montant du dommage moral.

Le Gouvernement n'a fait aucune observation sur ce point.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits de la requérante au respect de son bien, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 15 000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. C. Intérêts moratoires

Les sommes accordées étant libellées en euros, la Cour juge approprié de fixer un taux d'intérêt moratoire de 7,25 % l'an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Rejette les exceptions préliminaires du Gouvernement ; 2. Dit qu ' il y a eu violation de l ' article 6 § 1 de la Convention du fait du refus du droit d'accès à un tribunal ; 3. Dit qu ' il y a eu violation de l ' article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence d'un procès équitable, eu égard à l'annulation de l'arrêt définitif du 2 décembre 1994 ; 4. Dit qu'il n'est pas nécessaire d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du refus de la Cour suprême de justice de surseoir à statuer et de renvoyer devant la Cour constitutionnelle l'exception d'inconstitutionnalité soulevée par la requérante ; 5. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de l'indépendance et l'impartialité de la Cour suprême de justice ; 6. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention ; 7. Dit a) que l'Etat défendeur doit restituer à la requérante son immeuble, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les mêmes trois mois, 171 350 EUR (cent soixante et onze mille trois cent cinquante euros) pour dommage matériel, à convertir en dollars américains au taux applicable à la date du règlement ; c) que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 15 000 EUR (quinze mille euros) pour dommage moral, à convertir en dollars américains au taux applicable à la date du règlement ; d) que les montants indiqués sous (b) et (c) seront à majorer d ' un intérêt simple de 7,25 % l ' an à compter de l ' expiration desdits délais et jusqu ' au versement ; 8. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 juillet 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président