A DOUA SECȚIUNEA PENTRU FALCOIANU ȘI ALTELE C. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32943/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 iulie 2002 DEFINITIVF 09/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Falcoianu și alte c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și domnul Early grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 iunie 2002, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 32943/96) îndreptată împotriva României, dintre care cinci resortisante ale acestui stat, dna Rodica Falcoianu, dna Anca Gabriela Ionita, dna Nora Mihaela Ionita, dna Alice Anémarie Ionita și dna Nicoleta Beatrice Ionita ( Mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Ianuarie 1996 de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare era contrară art. 6 din Convenție. În plus, recurentele se plângeau că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, așa cum se recunoaște în art. 1 din Protocolul n Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 10 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât recurentele, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul Curții]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ], ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂTOARELE, Falcoianu Rodica, Ionita Anca Gabriela, Ionita Nora Mihaela, Ionita Alice Anemarie și Ionita Nicoleta Beatrice sunt cetățeni români, născuți în 1942, 1966, 1969, 1967, 1970 și rezidenți în București. 10. La o dată nespecificată, Constantin Ionita, tatăl și bunicul reclamantelor au construit o casă în București. 11. La 28 martie 1940 Constantin Ionita a cumpărat un teren de 334 m2, pe care a construit o casă. În 1945, statul a rechiziționat clădirea pentru a-i cere comanda armatei sovietice. Un an mai târziu, statul a preluat proprietatea. În 1950, statul naționaliza clădirea, invocând decretul de naționalizare n 92/1950. Nici motivele sau baza legală a acestei exproprieri nu au fost niciodată notificate tatălui reclamantelor. Acțiunea în revendicare a proprietății 12. 12 mai 1993, Rodica Falcoianu, Elena, Georgeta și Alexandru Ionita a introdus o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului municipal din București și a întreprinderii de stat H, administrator al locuințelor de stat, în fața Tribunalului de Primă Instanță din 1 iunie 2008. Districtul București. Ei susțineau că, începând din 1946, statul român folosea ilegal această casă și, prin urmare, solicita să i se recunoască dreptul de proprietate asupra casei și a terenului ca moștenitori. Prin hotărârea din 9 mai 1994, Tribunalul de Primă Instanță din 1 mai 1994, Districtul București a primit cererea lor, a confirmat dreptul lor de proprietate asupra clădirii și a ordonat statului să nu mai împiedice exercitarea dreptului lor. 13. Această hotărâre a făcut obiectul unui apel din partea Rodica Falcoianu, pe motiv că Elena și Georgeta Ionita nu erau moștenitoarele Constantinului Ionita și că, din greșeală, numele Alexandru Ionita apare în acțiunea principală, deoarece acesta nu are nicio legătură cu litigiul în cauză. O cerere de intervenție a fost depusă de Anca Gabriela Ionita, Nora Mihaela Ionita, Alice Anemarie Ionita și Nora Beatrice Ionita, care susțineau că acestea erau adevăratele moștenitoare ale bunicului lor Constantin Ionita. Prin decizia din 31 ianuarie 1995, tribunalul departamental din București a aprobat apelul Rodica Falcoianu și cererea de intervenție a celorlalte recurente și a constatat că Elena și Georgeta Ionita nu aveau calitatea de moștenitoare. Tribunalul a decis să retrimite cauza pentru a fi judecată din nou pe fond. Prin hotărârea din 3 aprilie 1995, Tribunalul de Primă Instanță din București a acceptat cererea Rodica Falcoianu, considerând că recurentele implicate erau singurele moștenitoare ale proprietarului clădirii și considerând că deținerea exercitată de stat din 1946 nu putea avea ca efect transferul dreptului de proprietate, deoarece o astfel de posesie era viciată. Instanța a acceptat cererea de intervenție a Ancăi Gabriela Ionita, Nora Mihaela Ionita, Alice Anamarie Ionita, Nora Beatrice Ionita și a constatat că Elena, Georgeta, Alexandru Ionita nu aveau calitatea de a acționa în acest caz. Tribunalul a constatat că Rodica Falcoianu și intervenientele erau proprietarii bunului imobil și a ordonat Consiliului Municipal din București să-l restituie recurentelor. În lipsa unui apel și a unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin căile de atac obișnuite. 14. La 23 mai 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea bunurilor reclamantelor și, la 26 mai 1995, compania de stat H., administratorul bunului, s-a executat. Acțiunea în anulare 15. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 3 aprilie 1995, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/50. 16. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 3 aprilie 1995 și a respins acțiunea recurentelor și a subliniat faptul că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul și-a aplicat casa în cauză în ziua intrării în vigoare a decretului de naționalizare n 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București nu și-a putut pronunța hotărârea prin care să constate că reclamantele erau adevărații proprietari ai casei decât prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că noile legi ar trebui să prevadă măsuri reparatorii pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Acțiunea de evaluare a clădirii 17. La 29 ianuarie 2001, Ministerul de Finanțe a făcut o cerere în fața tribunalului departamental din București pentru evaluarea bunului imobil compus din casă și teren. 18. S-a efectuat o expertiză și, prin procesul-verbal al ședinței din 15 martie 2001, Tribunalul a decis să acorde omologarea raportului de expertiză. 19. Recurentele s-au opus acestei proceduri de evaluare efectuată de guvern, considerentul ilegal. faptul că niciuna dintre părți nu are dreptul de a-și stabili propriul cadru procedural, deoarece dovezile sunt administrate sub auspiciile Curții Europene, singura în măsură să le evalueze II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 20. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumărescu c. România ([GC], n 250-256, § 31-44). ÎN DREPTUL PRIVIND EXCEPȚIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI 21. Guvernul consideră că motivul privind dreptul la o instanță independentă și imparțială este incompatibil cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În special, acesta susține că obiectul acțiunii în fața Curții Supreme de Justiție este o procedură extraordinară și că, prin urmare, art. 6 din convenție nu se aplică nici în cazul de față. 22. Recurentele subliniază că Curtea Supremă de Justiție, în hotărârea sa, după ce a decis că nicio instanță nu se poate pronunța cu privire la acțiunile în revendicare ale clădirilor naționalizate, deoarece aceste acțiuni vizau modificarea decretelor de naționalizare, a constatat că recurentele nu aveau niciun titlu valabil asupra clădirii în cauză și, prin urmare, a încheiat fondul cauzei. 23. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1) de la rubrica sa "civilă" să se aplice, trebuie să existe "contestație" pe un "drept" pe care îl putem pretinde, cel puțin în mod apărător, recunoscut în dreptul intern. Aceasta trebuie să fie o contestație reală și serioasă; ea poate să se refere atât la existența unui drept, cât și la întinderea sa sau la modalitățile sale de exercitare. În plus, rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru dreptul în cauză (hotărârile Masson și Van Zon c. Țările de Jos din 28 septembrie 1995, seria A n 327-A, p. 17, § 44, și Acquaviva c. Franța din 21 noiembrie 1995, seria A n 333-A, p. 14, § 46). Or, în speță, Curtea constată că acțiunea recurentelor avea un obiect patrimonial și se baza pe o pretinsă încălcare a unor drepturi patrimoniale și că Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat asupra fondului litigiului. 24. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA PRIVIND ACCESUL LA TRIBUNAL ȘI EQUALUL PROCEDUREI 25. Recurentele invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează dreptul de acces la o instanță, ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție din 19 ianuarie 1996 prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. art. 6 alineatul (1) din Convenție dispune astfel, în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 26. În memoriul acestora, recurentele susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția României și articolului 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției. În plus, ele consideră că afirmația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia acestea nu erau proprietarii bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această instanță pentru a primi acțiunea în anulare, și anume lipsa competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. Acestea adaugă că faptul că Curtea Supremă de Justiție și-a schimbat ulterior jurisprudența este o dovadă a faptului că eroarea a fost recunoscută și se plâng și de faptul că procurorul general, care dispune de o cale de atac fără nicio condiție de termen (acțiunea în anulare), a anulat o decizie definitivă, necunoaștend astfel principiul securității rapoartelor juridice. 27. Guvernul nu contestă jurisprudența creată de cauza Brumarescu menționată anterior, ci subliniază faptul că necunoașterea dreptului de acces la o instanță a durat doar mai puțin de un an și că recurentele beneficiază în prezent pe deplin de accesul la justiție, deschis de modificările legislative și juridice. 28. Guvernul adaugă că procurorul general este o treime față de părțile aflate în litigiu și că introducerea acțiunii în anulare de către acesta nu se poate interpreta ca ducând la un dezechilibru între drepturile procedurale ale părților. Comitetul consideră că ceea ce ar putea aduce atingere echității procedurii ar fi imposibilitatea părților de a contesta observațiile procurorului general și se referă la jurisprudența Curții în această privință, invocând hotărârile Vermeulen c. Belgia și Lobo Machado c. Portugalia (Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-I, 20 februarie 1996). 29. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă hotărârea din 19 ianuarie 1996 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 30. Curtea amintește că, în cauza Brumerescu c. România (§§ 61-62), Comisia a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, care încalcă articolul § 1 din Convenție. 31. Curtea consideră că, în acest caz, nimic nu permite distincția în această privință a prezentei cauze cu Hotărârea Brumărescu Comisia consideră, prin urmare, că excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a recurentelor de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 32. În ceea ce privește echitatea procedurii, Curtea reamintește că, în cauza Brumerescu, , Comisia a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) pe motiv că anularea unei hotărâri definitive contravine principiului securității juridice. 33. În plus, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului n 330 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost redactat la momentul respectiv, care reglementează acțiunea în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prin decizia sa din 19 ianuarie 1996 principiul securității rapoartelor juridice și, de asemenea, dreptul recurentelor la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 34. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la aceste două puncte. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUE A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE PRIVIND INDEPENDENȚA ȘI IMORTIALITATEA TRIBUNALULUI 35. Recurentele se plâng că, în fața Curții Supreme de Justiție, cauza lor nu a fost judecată de o instanță independentă și imparțială. În primul rând, acestea subliniază că președintele României, la momentul respectiv M. Iliescu, declarase într-un discurs ținut în orașul Satu-Mare în iulie 1994, că hotărârile judecătorești prin care se dispune restituirea bunurilor naționalizate din motive de ilegalitate nu ar trebui să fie executate și că acest discurs a determinat o schimbare de atitudine a judecătorilor Curții Supreme de Justiție, care au primit acțiunile în anulare. Acestea adaugă că, deși statutul judecătorilor Curții Supreme este prevăzut de lege și de Constituție, aceasta nu înseamnă că, în speță, aceștia au fost imparțiali și independenți. 36. Guvernul pârât subliniază, în această privință, că magistrații Curții Supreme îndeplinesc toate condițiile pentru a fi independenți față de autoritatea executivă. Acesta susține, de asemenea, că declarațiile președintelui României de la Satu-Mare din iulie 1994 nu au avut nicio valoare obligatorie pentru judecătorii Curții Supreme, ci au reprezentat doar o luare de poziție cu privire la o problemă de actualitate la acea dată. El adaugă că legea nr. 56/1993, care reglementează funcționarea Curții Supreme de Justiție nu conține nicio dispoziție care să permită revocarea discreționară a judecătorilor sau posibilitatea de a primi recomandări sau ordine din partea altor organisme În plus, guvernul consideră că nu există nicio dovadă a lipsei de imparțialitate a judecătorilor și că Curtea Supremă de Justiție poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 1 din convenție. 37. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă hotărârea din 31 mai 1995 a fost pronunțată de o instanță care poate fi considerată independentă și imparțială, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Curtea ia notă de faptul că declarațiile președintelui României, fără îndoială critice față de sistemul judiciar, se adresau în primul rând administrației însărcinate cu executarea hotărârilor judecătorești și nu instanțelor. Or, nimic nu permite Curții să concluzioneze că, în speță, declarațiile sale ar fi influențat judecătorii Curții Supreme care au pronunțat în cauza recurentelor. În ceea ce privește obligația judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de secțiunile reunite ale Curții Supreme de Justiție, Curtea amintește că: ședința camerelor sau secțiunilor unei instanțe are scopul de a conferi o autoritate specială celor mai importante decizii de principiu pe care această instanță trebuie să le facă. Această autoritate specială - în ceea ce privește, la fel ca în cazul de față, o instanță supremă - se impune secțiunilor izolate ale acestei instanțe și instanțelor inferioare, fără a aduce atingere dreptului lor și obligației lor de a examina în mod independent cazurile concrete care le sunt prezentate (a se vedea cauza Pretto c. Italia, cererea nr. 7984/77, decizia Comisiei din 11 iulie În consecință, Curtea consideră că faptul că doi judecători care au pronunțat cauza recurentelor au votat anterior în favoarea modificării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție nu aduce atingere independenței și imparțialității consacrate la art. 6 alineatul (1) din convenție. 38. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la acest punct. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALLEGUE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIA 39. Recurentele consideră că nu există nicio cale de atac eficientă împotriva hotărârii Curții Supreme, care a constituit un abuz al autorităților. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 40. Guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect. 41. Curtea amintește că, atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) din convenție constituie o lex specialis în ceea ce privește art. 13, ale cărui garanții sunt absorbite de aceasta. Din momentul în care a examinat obiecțiunile recurentelor de pe teren la art. 6 alineatul (1) menționat anterior, Comisia nu consideră că este necesar să se introducă în continuare pe teren art. 13 din convenție (a se vedea Hotărârea Kudla c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 146, CEDO 2000-XI, 26.10.2000). PRIVIND VIOLAȚIA ALLEGĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIA 42. Recurentele se plâng că Hotărârea din 19 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum este recunoscută la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 43. Recurentele consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție potrivit căreia proprietatea lor aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 3 aprilie 1995 a constituit o privare de bunurile lor, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică. Autoritățile române consideră că statul român nu a obținut niciodată proprietatea asupra bunurilor lor în temeiul decretului de naționalizare și că, potrivit legilor române, acestea au fost întotdeauna proprietarii reali și susțin că proprietatea statului a fost întemeiată pe violență și că statul nu poate invoca uzucapionul. Potrivit recurentelor, hotărârea Curții Supreme de Justiție a pus capăt unei situații juridice favorabile acestora, considerând în mod definitiv că acestea nu aveau dreptul de a-și revendica clădirea și că proprietarul legal al clădirii era statul. Acestea adaugă că o astfel de decizie a determinat un transfer real de proprietate, care a condus la vânzarea de către statul imobil către locatari. În ceea ce privește aplicarea legii de restituire n 112/1995, recurentele reamintesc că această lege oferă posibilitatea de restituire în natură a clădirii în cazul în care clădirea este liberă la data cererii lor sau dacă locuiesc acolo. Acestea reamintesc, de asemenea, că, la data cererii lor, clădirea fusese deja vândută unor terți, că, prin urmare, restituirea în natură nu mai era posibilă și că acestea nu ar fi acceptat indemnizațiile în temeiul acestei legi care sunt derive 44. În observațiile sale, guvernul precizează că recurentele ar fi putut beneficia de măsurile de despăgubire prevăzute de legea nr. 112 din 1995, conform căruia persoanele cărora li s-a refuzat de către stat, în temeiul unui titlu, proprietatea lor imobiliară cu utilizare de locuință, pot fi restabilite în dreptul lor de proprietate, în cazul în care locuiesc încă în locuințe confiscate sau li se acordă despăgubiri. În observațiile sale complementare, guvernul consideră că jurisprudența creată de caz este de părere că Brumarescu se aplică în cazul de față. Cu titlu informativ guvernul adaugă că, în urma adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanții pot introduce o nouă acțiune în revendicare. 45. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentelor asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin hotărârea definitivă din 3 aprilie 1995 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, recurentele s-au putut bucura de bunurile lor în deplină liniște, în calitate de proprietari legitimi, de la 26 mai 1995, data restituirii clădirii până la 19 ianuarie 1996, data hotărârii Curții Supreme; prin urmare, recurentele aveau un bun în sensul articolului 1 din Protocolul 1 (a se vedea Hotărârea Brumarescu c. România, § 70). 46. Curtea arată apoi că hotărârea din 19 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 3 aprilie 1995 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era statul. Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică, cel puțin similară celei a reclamantului în cauza Brumărescu Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea recurentelor de proprietatea lor în sensul celei de a doua teze a primului alineat din Protocolul 1 (loc. cit., §§ 73-74). În plus, Comisia subliniază că recurentele sunt private de proprietatea proprietății bunurilor de mai bine de șase ani, fără a fi primit nicio compensație care să reflecte valoarea reală a proprietății. 47. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între 19 ianuarie 1996 și până în prezent a fost rupt și că recurentele au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 48. Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. VI. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 49. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurentele consideră că, în urma hotărârii Curții Supreme de Justiție, acestea și-au pierdut dreptul de proprietate asupra clădirii în cauză, ceea ce reprezintă o expropriere abuzivă și solicită despăgubiri corespunzătoare valorii reale a bunului în cauză. Acestea solicită o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietății lor, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții de către acestea, 454 427 USD ( Guvernul nu împărtășește concluziile raportului de expertiză prezentat Curții de către recurente, deoarece consideră că este vorba despre o procedură de procedură extrajudiciară El solicită Curții să ia în considerare concluziile desprinse din raportul de expertiză prezentat Curții de către acesta și subliniază legalitatea acestei expertize, care a făcut obiectul unei omologări de către instanță și consideră că valoarea reală a casei și a terenului este de 666 700 USD, adică 702 944 EUR. 52. Curtea constată că recurentele au suferit în mod incontestabil și continuă să sufere un prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 constatat ca urmare a privării de proprietate suferită. Prin urmare, suma solicitată ca prejudiciu material nu poate rezulta decât din privarea de proprietate suferită de recurente după decizia din 19 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție. 53. Aceasta constată că recurentele consideră că restituirea clădirii nu mai este posibilă deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vândut imobilul chiriașilor și, în consecință, solicită contravaloarea bunului lor. 54. Curtea decide că statul pârât va trebui să plătească recurentelor, pentru prejudiciul material, valoarea actuală a bunului imobil. 55. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei indemnizații, Curtea subliniază discrepanța semnificativă care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de experții desemnați de părțile la litigiu. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare din București, Curtea estimează valoarea actuală a casei și a terenului aferente acesteia la 667 000 USD, adică 703 260 EUR. Pagubă morală 56. Recurentele solicită, de asemenea, 200 000 USD, adică 210 872 EUR, pentru prejudiciile morale suferite de Curtea Supremă de Justiție în 1996, privându-le de bunurile lor a doua oară, după ce au reușit, în 1995, să pună capăt încălcării dreptului lor de către autoritățile comuniste timp de peste 40 de ani. 57. Guvernul se opune acestei pretenții, considerând că nu se poate reține niciun prejudiciu moral, recurentele care nu au demonstrat o legătură de cauzalitate între presupusele lor suferințe și presupusele încălcări ale convenției. În plus, guvernul consideră că hotărârea Curții ar putea constitui o despăgubire echitabilă. 58. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile recurentelor la respectarea bunurilor lor, la accesul la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 40 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă trebuie convertită în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului. Interese moratoriu 59. Curtea a considerat că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratoriu la 7,25 % pe an. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Respinge excepția preliminară a guvernului A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei unui proces echitabil; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei accesului la o instanță; A declarat că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a revigorării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție A declarat că nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 13 din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenția așa-numită că statul pârât trebuie să plătească în comun recurentelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 703 260 EUR (șapte sute trei mii două sute șaizeci EUR), pentru daune materiale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului menționat pe care statul pârât trebuie să le plătească în comun recurentelor, în același termen, 40 000 EUR (cca o mie de euro) pentru daune morale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului, afirmă că sumele indicate la punctele 7 și 8 vor fi majorate cu 7,25% l an de la expirarea termenelor respective și până la plata 10. cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 iulie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
FALCOIANU ET AUTRES c. ROUMANIE
(Requête n
o
32943/96)
ARRÊT
9 juillet 2002
09/10/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Falcoianu et autres c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M. T.L.
Early
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 juin 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
32943/96) dirigée contre la Roumanie et dont cinq ressortissantes de cet Etat, Mme
Rodica
Falcoianu, Mme
Anca
Gabriela
Ionita, Mme
Nora
Mihaela Ionita, Mme Alice Anemarie Ionita et Mme Nicoleta Beatrice Ionita («
les requérantes
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 1
er
mai 1996, en vertu de l'ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le Gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, Mme C. I. Tarcea.
3.
Les requérantes alléguaient en particulier que le refus de la Cour suprême de justice le 19
janvier 1996 de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l'article 6 de la Convention. En outre, les requérantes se plaignaient que cet arrêt de la Cour suprême avait eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l'article 1
du Protocole n
o
1.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 10 octobre 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
7.
Tant les requérantes que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement de la Cour). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
9.
Les requérantes, Falcoianu Rodica, Ionita Anca Gabriela, Ionita
Nora
Mihaela, Ionita Alice Anemarie et Ionita Nicoleta Beatrice sont des ressortissantes roumaines, nées respectivement en 1942, 1966, 1969, 1967, 1970, et résident à Bucarest.
10.
À une date non précisée, Constantin Ionita, le père et grand-père des requérantes construisit une maison sise à Bucarest.
11.
Le 28 mars 1940 Constantin Ionita acheta un terrain d'une surface de 334 m², sur lequel il construisit une maison. En 1945, l'État réquisitionna l'immeuble pour les besoins du commandement de l'armée soviétique. Une année plus tard, l'État prit possession de cette propriété. En 1950, l'État nationalisa l'immeuble, en invoquant le décret de nationalisation n
o
92/1950. Ni les motifs ni la base légale de cette expropriation ne furent jamais notifiés au père des requérantes.
A.
L'action en revendication de propriété
12.
Le 12 mai 1993, Rodica Falcoianu, Elena, Georgeta et Alexandru
Ionita introduisirent une action en revendication immobilière à l'encontre du conseil municipal de Bucarest et de l'entreprise d'État H, administrateur des logements d'État, devant le tribunal de première instance du 1
er
arrondissement de Bucarest. Ils faisaient valoir que depuis 1946, l'État roumain utilisait cette maison illégalement et demandait par conséquent à se voir reconnaître le droit de propriété sur la maison et le terrain en tant qu'héritiers.
Par jugement du 9 mai 1994, le tribunal de première instance du 1
er
arrondissement de Bucarest fit droit à leur demande, confirma leur droit de propriété sur l'immeuble et ordonna à l'État de ne plus entraver la jouissance de leur droit.
13.
Ce jugement fit l'objet d'un appel de la part de Rodica Falcoianu, au motif qu'Elena et Georgeta Ionita n'étaient pas les héritières de Constantin
Ionita et que, par erreur, le nom d'Alexandru Ionita figure dans l'action principale car celui-ci n'a aucune relation avec le litige en cause. Une demande d'intervention fut déposée par Anca Gabriela Ionita, Nora
Mihaela Ionita, Alice Anemarie Ionita et Nora Beatrice Ionita, celles-ci faisant valoir qu'elles étaient les véritables héritières de leur grand-père Constantin Ionita.
Par décision du 31 janvier 1995, le tribunal départemental de Bucarest admit l'appel de Rodica Falcoianu et la demande d'intervention faite par les autres requérantes, et constata qu' Elena et Georgeta Ionita n'avaient pas la qualité d'héritières. Le tribunal décida de renvoyer la cause pour qu'elle soit
jugée de nouveau au fond.
Par jugement du 3 avril 1995, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à la demande de Rodica Falcoianu, relevant que les requérantes intervenantes étaient les seules héritières du propriétaire de l'immeuble et jugeant que la possession exercée par l'État depuis 1946 ne pouvait avoir pour effet le transfert du droit de propriété, car une telle possession était viciée.
Le tribunal admit la demande d'intervention de Anca Gabriela Ionita, Nora Mihaela Ionita, Alice Anemarie Ionita, Nora Beatrice Ionita et constata qu'en l'espèce, Elena, Georgeta, Alexandru Ionita n'avaient pas la qualité pour agir. Le tribunal constata que Rodica Falcoianu et les intervenantes étaient propriétaires du bien immobilier et ordonna au conseil municipal de Bucarest de le restituer aux requérantes.
En l'absence d'appel et de recours, le jugement devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.
14.
Le 23 mai 1995, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution du bien aux requérantes et le 26 mai 1995 l'entreprise d'État H., administrateur du bien, s'exécuta.
B.
Le recours en annulation
15.
À une date non précisée, le procureur général de Roumanie forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du 3 avril 1995, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n
o
92/50.
16.
Par arrêt du 19 janvier 1996, la Cour suprême de justice annula le jugement du 3 avril 1995 et rejeta l'action des requérantes. Elle souligna que la loi était un moyen d'acquisition de la propriété, constata que l'État s'était approprié la maison en question le jour même de l'entrée en vigueur du décret de nationalisation n
o
92/1950 et rappela que l'application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires.
Par conséquent, la Cour suprême de justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest n'avait pu rendre son jugement constatant que les requérantes étaient les véritables propriétaires de la maison qu'en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'État s'était appropriés abusivement.
C.
L'action en évaluation de l'immeuble
17.
Le 29 janvier 2001, le ministère des finances fit une demande devant le tribunal départemental de Bucarest pour l'évaluation du bien immobilier composé de la maison et du terrain.
18.
Une expertise fut effectuée et, par procès-verbal de l'audience du 15
mars 2001, le tribunal décida l'homologation du rapport d'expertise.
19.
Les requérantes se sont opposées à cette procédure d'évaluation effectuée par le Gouvernement, la considérant illégale. Elles considèrent «
qu'aucune des parties n'a le droit d'établir son propre cadre procédural, puisque les preuves sont administrées sous les auspices de la Cour européenne, seule en mesure de les évaluer
».
II.
20.
Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n
o
28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44).
I.
SUR L'EXCEPTION PRELIMINAIRE DU GOUVERNEMENT
21.
Le Gouvernement estime que le grief concernant le droit à un tribunal indépendant et impartial est incompatible avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. En particulier, il fait valoir que l'objet de l'action devant la Cour suprême de justice était une procédure extraordinaire et que, dès lors, l'article 6 de la Convention ne s'applique non plus en l'espèce.
22.
Les requérantes soulignent que la Cour suprême de justice, dans son arrêt, après avoir décidé qu'aucune juridiction ne pourrait se prononcer sur les actions en revendication des immeubles nationalisés, car ces actions visaient la modification des décrets de nationalisations, a constaté que les requérantes n'avaient aucun titre valable sur l'immeuble en cause, et a donc tranché le fond de l'affaire.
23.
La Cour rappelle que, pour que l'article 6 § 1, sous sa rubrique "civile", trouve à s'appliquer, il faut qu'il y ait "contestation" sur un "droit" que l'on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s'agir d'une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l'existence même d'un droit que son étendue ou ses modalités d'exercice. En outre, l'issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question (arrêts Masson et Van Zon c.
Pays
‑
Bas du 28 septembre 1995, série A n
o
327-A, p. 17, § 44, et Acquaviva c. France du 21 novembre 1995, série A n
o
333-A, p. 14, § 46).
Or en l'espèce, la Cour note que l'action des requérantes avait un objet patrimonial et se fondait sur une atteinte alléguée à des droits eux aussi patrimoniaux, et que la Cour suprême de justice s'est prononcée sur le fond du litige.
24.
Partant, il y a lieu de rejeter cette exception.
II.
SUR LA VIOLATION DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION CONCERNANT L'ACCÈS A UN TRIBUNAL ET L'ÉQUITÉE DE LA PROCEDURE
25.
Les requérantes allèguent une violation de l'article 6 § 1 de la Convention garantissant le droit d'accès à un tribunal, en raison de l'arrêt du 19 janvier 1996 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d'examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l'État. L'article
6 § 1 de la Convention dispose ainsi, dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
26.
Dans leur mémoire, les requérantes font valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l'article 21 de la Constitution roumaine et à l'article 3 du Code civil roumain, qui régit le déni de justice.
En outre, elles considèrent que l'affirmation de la Cour suprême de justice, selon laquelle elles n'étaient pas propriétaires du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours en annulation, à savoir l'absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige. Elles ajoutent que le fait que la Cour suprême de justice ait changé de jurisprudence ultérieurement est une preuve que l'erreur a été reconnue.
Elles se plaignent aussi de ce que le procureur général, disposant d'une voie de recours sans condition de délai (le recours en annulation), a annulé une décision définitive, en méconnaissant ainsi le principe de la sécurité des rapports juridiques.
27.
Le Gouvernement ne conteste pas la jurisprudence crée par l'affaire
Brumărescu
précitée, mais souligne le fait que la méconnaissance du droit d'accès à un tribunal a duré seulement moins d'un an et qu'actuellement les requérantes jouissent pleinement de l'accès à la justice, ouvert par les modifications législatives et jurisprudentielles.
28.
Le Gouvernement ajoute que le procureur général est un tiers par rapport aux parties en litige, et que l'introduction par lui du recours en annulation ne saurait s'interpréter comme menant à un déséquilibre entre les droits processuels des parties. Il estime que ce qui pourrait porter atteinte à l'équité de la procédure serait l'impossibilité pour les parties de contester les observations du procureur général. Il fait référence à la jurisprudence de la Cour en la matière, invoquant les arrêts Vermeulen c. Belgique et Lobo
Machado c. Portugal (
Recueil des arrêts et décisions
février 1996).
29.
La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 19 janvier 1996 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.
30.
La Cour rappelle que dans l'affaire
Brumărescu
c. Roumanie
(§§
61-62), elle a conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreignait l'article
6
31.
La Cour estime que rien en l'espèce ne permet de distinguer à cet égard la présente affaire de l'arrêt
Brumărescu
précité. Elle estime dès lors que l'exclusion par la Cour suprême de justice de l'action en revendication des requérantes de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.
32.
Quant à l'équité de la procédure, la Cour rappelle que dans l'affaire
Brumărescu
, elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 au motif que l'annulation d'un arrêt définitif est contraire au principe de la sécurité juridique.
33.
De surcroît, en appliquant de la sorte les dispositions de l'article n
o
330 du Code de procédure civile, tel qu'il était rédigé à l'époque, régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu par sa décision du 19 janvier 1996 le principe de la sécurité des rapports juridiques et, également, le droit des requérantes à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 à la Convention.
34.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention sur ces deux points.
III.
SUR LA VIOLATION ALLEGUEE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION CONCERNANT L'INDEPENDANCE ET L'IMPARTIALITE DU TRIBUNAL
35.
Les requérantes se plaignent que, devant la Cour suprême de justice, leur cause n'a pas été jugée par un tribunal indépendant et impartial.
Elles font remarquer d'abord que le président de la Roumanie, à l'époque M. Iliescu, avait déclaré dans un discours tenu dans la ville de Satu-Mare en juillet 1994, que les décisions judiciaires ordonnant la restitution des biens nationalisés pour cause d'illégalité ne devraient pas être exécutées et que ce discours a déterminé un changement d'attitude des juges de la Cour suprême de justice, qui ont accueilli les recours en annulation.
Elles ajoutent que même si le statut des juges de la Cour suprême est prévu par la loi et la Constitution, cela ne signifie pas qu'en l'espèce ils avaient été impartiaux et indépendants.
36.
Le Gouvernement défendeur souligne, sur ce point, que les magistrats de la Cour suprême remplissent toutes les conditions pour être indépendants à l'égard du pouvoir exécutif. Il fait également valoir que les déclarations du président de la Roumanie à Satu-Mare en juillet 1994 n'ont eu aucune valeur contraignante pour les juges de la Cour suprême, mais représentaient seulement une prise de position sur un problème d'actualité à cette date. Il ajoute que la loi n
o
56/1993, régissant le fonctionnement de la Cour suprême de justice ne contient aucune disposition permettant «
la révocation discrétionnaire des juges ou la possibilité de recevoir des recommandations ou des injonctions de la part d'autres organes
».
En outre, le Gouvernement considère qu'il n'existe aucune preuve du manque d'impartialité des juges et que la Cour suprême de justice peut être considérée comme un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article
6
37.
La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 31 mai 1995 a été rendu par un tribunal qui peut passer pour indépendant et impartial, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
La Cour note que les déclarations du Président de la Roumanie, sans doute critiques à l'égard du pouvoir judiciaire, s'adressaient en premier lieu à l'administration chargée d'exécuter les décisions de justice et non pas aux tribunaux. Or, rien ne permet à la Cour de conclure qu'en l'espèce ses déclarations auraient influencé les juges de la Cour suprême qui ont statué dans l'affaire des requérantes.
Quant à l'obligation faite aux juges de se conformer à la jurisprudence établie par les sections réunies de la Cour suprême de justice, la Cour rappelle que «
la réunion des chambres ou sections d'une juridiction a pour but de conférer une autorité particulière aux décisions de principe les plus importantes que cette juridiction est appelée à rendre. Cette autorité particulière - s'agissant, comme en l'espèce, d'une cour suprême - s'impose aux sections isolées de cette juridiction comme aux juridictions inférieures, sans pour autant porter atteinte à leur droit et à leur devoir d'examiner en toute indépendance les cas concrets qui leur sont soumis
» (voir l'affaire Pretto c. Italie, requête n
o
7984/77, décision de la Commission du 11
juillet
1979, Décisions et Rapports 16, p. 93).
Par conséquent, la Cour estime que le fait que deux juges ayant tranché l'affaire des requérantes avaient voté auparavant en faveur du changement de jurisprudence de la Cour suprême de justice, ne porte pas atteinte à l'indépendance et l'impartialité consacrée par l'article 6 § 1 de la Convention.
38.
Dès lors, il n'y pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention sur ce point.
IV.
SUR LA VIOLATION ALLEGUEE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
39.
Les requérantes estiment qu'il n'existe aucun recours effectif contre l'arrêt de la Cour suprême, qui a constitué un abus des autorités. Elles allèguent la violation de l'article 13 de la Convention, qui dispose ainsi
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
40.
Le gouvernement n'a pas présenté d'observations sur ce point.
41.
La Cour rappelle que, lorsque le droit revendiqué est un droit de caractère civil, l'article 6 § 1 de la Convention constitue une
lex specialis
par rapport à l'article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celle-ci. Dès lors qu'elle a examiné les griefs des requérantes sur le terrain de l'article 6 § 1 précité, elle n'estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l'article 13 de la Convention (cf. l'arrêt Kudla c. Pologne [GC], n
o
V.
SUR LA VIOLATION ALLEGUEE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
42.
Les requérantes se plaignent de ce que l'arrêt du 19 janvier 1996 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leur bien, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
43.
Les requérantes estiment que l'arrêt de la Cour suprême de justice jugeant que leur propriété appartenait à l'État et annulant le jugement définitif du 3 avril 1995 a constitué une privation de leur bien, privation qui ne poursuivait pas un but d'utilité publique.
Elles estiment que l'État roumain n'a jamais obtenu la propriété sur leur bien en vertu du décret de nationalisation et que, selon les lois roumaines, elles ont toujours été les véritables propriétaires.
Elles font valoir que la possession de l'État a été fondée sur violence et que l'État ne peut invoquer l'usucapion.
D'après les requérantes, l'arrêt de la Cour suprême de justice a mis fin a une situation juridique qui leur était favorable, en jugeant définitivement qu'elles n'avaient pas le droit de revendiquer leur immeuble et que le propriétaire légal de l'immeuble était l'État.
Elles ajoutent qu'une telle décision a provoqué un vrai transfert de la propriété, qui a conduit à la vente par l'État de l'immeuble aux locataires.
En ce qui concerne l'application de la loi de restitution n
o
112/1995, les requérantes rappellent que cette loi offre la possibilité de restitution en nature de l'immeuble dans les cas où l'immeuble est libre à la date de leur demande ou si elles y habitaient. Elles rappellent aussi qu'à la date de leur demande l'immeuble avait été déjà vendu à des tiers, que donc la restitution en nature n'était plus possible et qu'elles n'accepteraient pas les indemnités en vertu de cette loi qui sont «
dérisoires
».
44.
Dans ses observations, le Gouvernement précise que les requérantes auraient pu bénéficier des mesures de réparation prévues par la loi n
o
112 de 1995, selon laquelle les personnes qui se sont vu priver par l'État, en vertu d'un titre, de leurs biens immeubles à usage d'habitation, peuvent être rétablies dans leur droit de propriété, si elles habitent toujours le logement confisqué ou se voir octroyer des dédommagements.
Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement est d'avis que la jurisprudence crée par l'affaire
Brumărescu
trouve application en l'espèce.
A titre d'information le Gouvernement ajoute qu'à la suite de l'adoption de la loi n
o
10/2001, il est loisible aux requérants d'introduire une nouvelle action en revendication.
45.
La Cour rappelle que le droit de propriété des requérantes sur le bien en litige avait été établi par jugement définitif du 3 avril 1995 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. D'ailleurs, les requérantes ont pu jouir de leur bien en toute tranquillité, en tant que propriétaires légitimes, du 26 mai 1995, date de la restitution de l'immeuble, jusqu'au 19
janvier
1996, date de l'arrêt de la Cour suprême.
Les requérantes avaient donc un bien au sens de l'article 1 du Protocole
n
o
1 (voir arrêt
Brumărescu c. Roumanie
, § 70).
46.
La Cour relève ensuite que l'arrêt du 19 janvier 1996 de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif du 3 avril 1995 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l'État. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire
Brumărescu
précitée. La Cour estime donc que l'arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet de priver les requérantes de leur bien au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole
n
o
1 (
loc. cit.,
§§ 73-74).
En outre, elle relève que les requérantes se trouvent privées de la propriété du bien depuis maintenant plus de six ans, sans avoir perçu d'indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci.
47.
Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre le 19 janvier 1996 et jusqu'à présent a été rompu, et que les requérantes ont supporté et continuent de supporter une charge spéciale et exorbitante.
48.
Partant, il y a eu et il continue d'y avoir violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
VI.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
49.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
50.
Les requérantes considèrent qu'à la suite de l'arrêt de la Cour suprême de justice, elles ont perdu le droit de propriété sur l'immeuble en cause, ce qui équivaut à une expropriation abusive, et sollicitent des dédommagements correspondant à la valeur réelle du bien en cause.
Elles demandent une somme correspondant à la valeur actuelle de leur propriété, à savoir, selon le rapport d'expertise soumis à la Cour par elles, 454
427 dollars américains («
USD
») pour la construction et 316
703 USD pour le terrain afférent, au total 771
130 USD, soit 813
051 euros («
EUR
»).
51.
Le Gouvernement ne partage pas les conclusions du rapport d'expertise présenté à la Cour par les requérantes, car il considère qu'il s'agit d'une procédure «
extrajudiciaire
» qui ne peut produire de conséquences juridiques. Il demande à la Cour de prendre en compte les conclusions tirées du rapport d'expertise soumis à la Cour par lui et souligne la légalité de cette expertise, qui a fait l'objet d'une homologation par le tribunal.
Il estime que la valeur réelle de la maison et du terrain est de 666
700
USD, soit 702
52.
La Cour observe que les requérantes ont incontestablement subi et continuent de subir un préjudice matériel en relation directe avec la violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 constatée en raison de la privation de la propriété subie. Par conséquent, la somme réclamée à titre de préjudice matériel ne peut que découler à la privation de propriété subie par les requérantes après la décision du 19 janvier 1996 de la Cour suprême de justice.
53.
Elle note que les requérantes considèrent que la restitution de l'immeuble n'est plus possible car, en application de la loi n
o
112/1995, l'État a vendu l'immeuble aux locataires et qu'en conséquence elles demandent la contre-valeur de leur bien.
54.
La Cour décide que l'État défendeur devra verser aux requérantes, au titre du
dommage matériel, la valeur actuelle du bien immobilier.
55.
Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l'important écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige.
Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier à Bucarest, la Cour estime la valeur vénale actuelle de la maison et du terrain y afférent à 667
000 USD, soit 703
B.
Dommage moral
56.
Les requérantes sollicitent aussi 200
000
USD, soit 210
872
EUR, pour le préjudice moral subi du fait des graves souffrances que leur aurait infligé la Cour suprême de justice en 1996, en les privant de leur bien une deuxième fois, après qu'elles eurent réussi, en 1995, à mettre un terme à la violation de leur droit par les autorités communistes pendant plus de quarante ans.
57.
Le Gouvernement s'élève contre cette prétention, en estimant qu'aucun préjudice moral ne saurait être retenu, les requérantes n'ayant pas démontré de lien de causalité entre leurs prétendues souffrances et les violations alléguées de la Convention. De surcroît, le Gouvernement est d'avis que l'arrêt de la Cour pourrait constituer par lui-même une réparation équitable.
58.
La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits des requérantes au respect de leurs biens, d'accès à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 40
000
EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement.
C.
Intérêts moratoires
59.
La Cour a jugé approprié de fixer le taux d'intérêt moratoire à 7,25
% l'an.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Rejette
l'exception préliminaire du Gouvernement
;
2.
Dit
qu
'
il y a eu violation de l
'
article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence d'un procès équitable ;
3.
Dit
qu
'
il y a eu violation de l
'
article 6 § 1 de la Convention en raison du défaut d'accès à un tribunal;
4.
Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du revirement de la jurisprudence de la Cour suprême de justice
;
5.
Dit qu'il n'est pas nécessaire d'examiner le grief tiré de l'article 13 de la Convention
;
6.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
7.
Dit
que l'État défendeur doit verser conjointement aux requérantes, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 703
260 EUR (sept cent trois mille deux cent soixante euros), pour dommage matériel, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement
;
8.
Dit
que l'État défendeur doit verser conjointement aux requérantes, dans le même délai, 40
000 EUR (quarante mille euros) pour dommage moral, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement
;
9.
Dit
que les montants indiqués sous les points 7 et 8 seront à majorer d
'
un intérêt simple de 7,25 % l
'
an à compter de l
'
expiration desdits délais et jusqu
'
au versement
;
10.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juillet 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président