CtEDO 10.10.2000 Auto

FALCONIAU ET AL contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
10.10.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
FALCONIAU ET AL contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32943/96 prezentate de Rodica FALCOIANU și al împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 10 octombrie 2000 într-o cameră compusă din doamna E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupancic, T. Pantiru, judecători și grefier de secțiune, Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 1 mai 1996 și înregistrată la 11 septembrie 1996. Având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente,] După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT recurentele sunt cetățeni români, născuți în 1942, 1966, 1969 și, respectiv, 1970 și rezidenți în București. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Adrian Vasiliu, avocat în baroul București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 mai 1993, prima reclamantă și G.I., A.I. și E.I. au introdus o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului Municipal din București și a întreprinderii din statul I., administrator al locuințelor din statul. În fața tribunalului de primă instanță din București, ei au făcut să se susțină că ei erau moștenitorii C.I., care fusese proprietarul unei case din București și al terenului din București, având o lungime de 334 m2, că, în 1945, casa fusese rechiziționată de stat pentru nevoile Comandamentului Armatei Sovietice și că din 1946, statul român folosea ilegal această casă. Prin urmare, ei au cerut să i se recunoască dreptul de proprietate asupra casei și a terenului ca moștenitoare ale C.I. Celelalte recurente au intervenit în procedură prin intermediul unei cereri principale de intervenție. Printr-o hotărâre din 3 aprilie 1995, Tribunalul a considerat mai întâi că recurentele erau singurele moștenitoare ale proprietarului imobilului și a considerat că posesia exercitată de Ö Õ Õ Ö din 1946 nu putea avea ca efect transferul dreptului de proprietate la Õ , deoarece o astfel de posesie era viciată. Prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative să restituie casa reclamantelor. În absența recursului și a recursului, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată printr-o acțiune obișnuită. La 23 mai 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea casei și la 26 mai 1995 întreprinderea din statul H., administratorul casei, s-a executat. Într-un discurs ținut în iulie 1994 în orașul Satu-Mare, președintele României a solicitat administrației să nu execute hotărârile judecătorești în care instanțele au încheiat în nulitatea naționalizărilor bunurilor imobiliare sub regimul comunist. La 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție, hotărând toate camerele reunite, a decis, cu o majoritate de 25 de voturi la 20, să modifice jurisprudența camerei sale civile și, prin urmare, a hotărât că instanțele mai au competența de a cenzura decretul și de a ordona restituirea imobilelor naționale în temeiul Decretului nr. 92/1950 (...) La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 3 aprilie 1995, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 3 aprilie 1995 și a respins acțiunea recurentelor. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. În consecință, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a putut pronunța hotărârea sa potrivit căreia recurentele erau adevărații proprietari ai casei pe care o modificaseră prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, recurentele nu prezentaseră dovada dreptului lor de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Recurentele invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea Curții Supreme de Justiție din 19 ianuarie 1996 prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Recurentele invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în măsura în care procedura în fața Curții Supreme de Justiție nu ar fi fost echitabilă. În special, acestea susțin că acțiunea în anulare poate fi formulată numai de procurorul general în apropierea Curții Supreme de Justiție și că, în momentul faptelor, nu a existat nicio limitare în timp în ceea ce privește introducerea acesteia, în timp ce părțile nu aveau posibilitatea de a introduce o acțiune nelimitată în timp. Recurentele se plâng, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, că Curtea Supremă de Justiție nu era o instanță independentă și imparțială. Acestea susțin în această privință că această instanță a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii potrivit cărora instanțele ar fi comis un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor de origine ale naționalizărilor. În cele din urmă, recurentele se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, prin anularea hotărârii din 3 aprilie 1995 care a constatat că nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție le-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Cererea a fost depusă la 1 mai 1996 și înregistrată la 11 septembrie 1996. La 4 mai 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitând-o să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 28 iulie 1999, iar recurentele au răspuns la acestea la 17 august 1999. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamante să introducă o nouă acțiune în revendicare și, în orice caz, legea nr. 112/1995 care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, Curtea reamintește că a respins deja această excepție în hotărârea Brumãrescu c. România (nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p.16, § 55) . În prezenta cauză, Curtea nu deține nici o circumstanță care să îi permită de la data la care a ajuns la o concluzie diferită. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. În ceea ce privește fondul Recurentelor invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea Curții Supreme de Justiție din 19 ianuarie 1996 prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede, în partea sa relevantă, că orice persoană are dreptul de a-și auzi cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că recurentele nu au fost împiedicate de Curtea Supremă de Justiție să se pronunțe într-o instanță pentru a soluționa contestația, dar au fost direcționate către o altă cale de atac. Guvernul afirmă că Legea nr. 112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Recurentele declară că au sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Ele susțin că esența oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinarea, de către judecător, a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit recurentelor, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din Convenție. În plus, recurentele susțin că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările cu titlu Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție le-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, din moment ce nu mai dispun de calea judiciară pentru a-și recupera proprietatea. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurente ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie considerată drept o examinare a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurentele se plâng de faptul că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, deoarece acțiunea în anulare poate fi formulată numai de procurorul general în apropierea Curții Supreme de Justiție și că, în momentul faptelor, nu exista nicio limitare în timp în ceea ce privește introducerea acesteia, în timp ce părțile nu aveau posibilitatea de a introduce o acțiune nelimitată în timp. Guvernul susține că art. 6 din Convenție nu se poate aplica unei proceduri în curs de revizuire ca cea în fața Curții Supreme de Justiție și, prin urmare, acest aspect ar fi incompatibil cu raționala materie Comitetul consideră că existența unei căi de atac la discreția procurorului general în apropierea Curții Supreme de Justiție nu are nici un impact asupra echității procedurii care urmează exercitării acestei căi de atac, deoarece procurorul general are rolul de a apăra interesele societății, nu de a apăra interesele acesteia, nici de a apăra interesele acesteia. Recurentele observă că principiul egalității armelor a fost încălcat deoarece numai procurorul general dispune de o cale de atac, a cărei exercitare este nelimitată în timp, în timp ce părțile la proces nu dispuneau decât de căi de atac de care exercițiul era limitat în timp. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurente ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie considerată drept o examinare a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar recurentele se plâng, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, că Curtea Supremă de Justiție nu era o instanță independentă și imparțială. Acestea susțin că această instanță a decis să își schimbe jurisprudența ca urmare a declarațiilor președintelui Republicii potrivit cărora instanțele ar fi săvârșit un abuz judiciar prin examinarea afirmațiilor da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Potrivit guvernului, declarația președintelui Republicii trebuie considerată o poziție politică privind o dezbatere de societate și nu a influențat în niciun fel judecătorii Curții Supreme de Justiție în schimbarea jurisprudenței lor. În această privință, guvernul susține că modificarea jurisprudenței din 2 februarie 1995 a fost decisă cu o majoritate foarte scăzută, fapt care demonstrează independența acestora. Recurentele consideră că numai declarația președintelui Republicii din luna d Acestea susțin că nu există niciun alt motiv care să le determine să își schimbe jurisprudența, întrucât atât secțiunea civilă a acestei instanțe, cât și instanțele inferioare au recunoscut până în prezent competența instanțelor de a cunoaște litigii referitoare la legalitatea naționalizărilor comuniste. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurente ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie considerată drept o examinare a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Recurentele se plâng că, prin anularea hotărârii din 3 aprilie 1995 care le-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție le-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Recurentele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentelor și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei propoziții din art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), Guvernul consideră că recurentele nu pot solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Recurentele resping teza guvernului. Ele consideră că Hotărârea din 19 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție le-a privat de proprietatea lor abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, recurentele susțin că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, recurentele consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece acestea au fost private de proprietatea lor fără să li se acorde o despăgubire. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de recurente ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie considerată drept o examinare a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-10
0,96
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-10-10
0,96
MIHAILESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32913/96 présentée par Clotilda Alexandrina MIHAILESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre co
CtEDO 2000-06-06
0,96
STATE, STATE ET ALBU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31680/96 présentée par Teodora Paraschiva STATE, Ioan STATE et Venera Ileana ALBU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin
CtEDO 2000-03-21
0,96
VASILIU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29407/95 présentée par Maria VASILIU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 21 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présid
CtEDO 2000-10-10
0,96
V.D.S. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33631/96 présentée par V.D.S. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, p
Sursă