SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 43592/98 prezentată de Vasile RUSU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 25 februarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca dispozițiile articolului Õ 3 din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere declarațiile oficiale de acceptare a unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei prezentate de reclamant la 17 octombrie și 11 noiembrie 2003 și de guvern, la 3 noiembrie 2003, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie în fața Tribunalului, dl Vasile Rusu, este un cetățean român, născut în 1950 și rezident în Cluj Napoca. El este reprezentat în fața Curții de către dl Vasile Rusu. Contras, avocată la Cluj-Napoca. Guvernul pârât este reprezentat de domnul B. Aurescu, agent al guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță În 1994, la o dată nespecificată, reclamantul a numit în fața Tribunalului de Primă Instanță din Cluj-Napoca o școală publică ( Pentru a se asigura că dreptul său de proprietate pe un teren de 428 ocupat de această școală era recunoscut de solicitant, acesta solicita, de asemenea, deportarea acesteia. El a susținut că a fost proprietarul terenului în cauză, precum și declara registrul public al proprietăților imobiliare (Carta funcționară) Prin hotărârea definitivă din 12 aprilie 1996, instanța a acceptat cererea sa și a constatat mai întâi că reclamantul moștenise bunul respectiv și că avea un titlu legal de proprietate asupra acestuia. În schimb, a considerat că pârâtul ocupa terenul în mod abuziv și, prin urmare, a ordonat expulzarea sa. Deși această hotărâre a fost susceptibilă de a da în judecată, el nu a fost atacat, astfel încât a devenit definitivă și executorie. În 1996, la o dată nespecificată, reclamantul a înaintat o cerere de executare a acestei hotărâri Tribunalului de Primă Instanță din Cluj Napoca. El susținea că școala refuza să-și părăsească terenul, motiv pentru care pe o parte a acestui teren se aflau atelierele destinate activităților școlare. În 1996 și 1997, reclamantul își va reitera în repetate rânduri cererea de executare a hotărârii din 12 aprilie 1996. El susține că a contactat de 15 ori prin telefon executorul însărcinat cu executarea hotărârii, a introdus în mod oficial patru noi cereri de executare și a mers de două ori în ședință cu președinții Tribunalului de Primă Instanță din Cluj Napoca și tribunalul departamental din Cluj. La 3 noiembrie 1997, cu privire la insistența sa, un aprod al justiției la tribunalul de primă instanță din Cluj-Napoca, însoțit de reclamant, s-a dus la fața locului. El a emis un proces verbal, în care nota că executarea sentinței din 12 aprilie 1996 era imposibil din cauza prezenței, pe o parte a terenului reclamantului, a atelierelor de la școală. În decembrie 1997, reclamantul depunea la Parchet o plângere penală împotriva directorului de la școală pentru refuzul său de a executa sentința din 12 aprilie 1996. Curtea nu a fost informată cu privire la modul în care a procedat această plângere. La 20 noiembrie 1998, reclamantul a solicitat din nou Biroului pentru execuții judiciare la Tribunalul de Primă Instanță din Cluj Napoca să fie pus în posesia terenului său și nu a primit niciun răspuns. La 26 februarie și 14 mai 1998, reclamantul s-a plâns președintelui Tribunalului de Primă Instanță din Cluj-Napoca, ministrului Justiției și Curții Supreme de Justiție în cazul refuzului execuției hotărârii din 12 aprilie 1996. Conform informațiilor de care dispune Curtea, hotărârea din 12 aprilie 1996 nu a fost încă executată până în prezent. Reclamantul se plânge de refuzul autorităților de a executa hotărârea definitivă din 12 aprilie 1996, prin care se recunoaște dreptul de proprietate pe teren. În esență, acesta invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. De asemenea, consideră că imposibilitatea sa prelungită de a se bucura de dreptul său de proprietate pe teren constituie o încălcare a dreptului la respectarea proprietăților sale, în sensul primei propoziții a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție. Declar că, în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei, guvernul român oferă reclamantului suma de 25 500 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la data hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția europeană a drepturilor la plată. Această plată va duce la soluționarea definitivă a cauzei, în fața tuturor instanțelor, inclusiv executarea forțată a hotărârilor instanțelor naționale. În cazul în care nu se poate soluționa în termenul menționat, Ö s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată care va fi egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale. La 27 octombrie 2003, Curtea a primit o declarație semnată de reclamant, care a fost astfel redactată, observ că guvernul român este pregătit să-mi plătească suma de 25 500 EUR pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei având ca origine cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În plus, accept această propunere și renunț la orice altă pretenție împotriva României cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri. Declar că această declarație a fost soluționată definitiv. Această declarație a fost făcută în cadrul regulamentului amiabil la care am ajuns eu și guvernul. Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile [art. 29 alineatul (3) din Convenție]. În lumina circumstanțelor din speță, Curtea concluzionează că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție. Pe de altă parte, Comisia consideră că nu există niciun motiv special pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenție sau a protocoalelor sale n a impune continuarea examinării cererii în conformitate cu art. 37 alin. (1) din Convenție. În consecință, aplicarea art. 3 din Convenție ar trebui să înceteze și să șteargă cauza rolei. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
Requête n
o
43592/98
présentée par Vasile RUSU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 20 janvier 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 février 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l’article
29
3.de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les déclarations formelles d’acceptation d’un
règlement
amiable de l’affaire respectivement présentées par le requérant les 17 octobre et 11
novembre 2003 et par le Gouvernement, le 3 novembre 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Vasile Rusu, est un ressortissant roumain, né en 1950 et résidant à Cluj Napoca. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
‑
O.
Contras, avocate à Cluj-Napoca. Le gouvernement défendeur est représenté par M. B. Aurescu, agent du gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme, au sein du ministère des Affaires étrangères.
Les circonstances de l’espèce
En 1994, à une date non précisée, le requérant assigna devant le tribunal de première instance de Cluj-Napoca une école publique (
Grupul școlar industrial «
Traian Vuia
»
) afin de faire constater son droit de propriété sur un terrain de 428
m
2
occupé par ladite école. Le requérant demandait également l’expulsion de celle-ci. Il faisait valoir qu’il était le propriétaire du terrain en cause, ainsi qu’en attestait le registre public des propriétés immobilières (
Cartea funciară
).
Par jugement définitif du 12 avril 1996, le tribunal fit droit à sa demande. Il constata tout d’abord que le requérant avait hérité dudit bien et qu’il avait un titre légal de propriété sur celui-ci. Il estima en revanche que le défendeur occupait le terrain abusivement et ordonna dès lors son expulsion.
Bien que ce jugement fût susceptible d’appel, il ne fut pas attaqué, de sorte qu’il devint définitif et exécutoire.
En 1996, à une date non précisée, le requérant introduisit une demande d’exécution de ce jugement auprès du tribunal de première instance de Cluj
‑
Napoca. Il alléguait que l’école refusait d’évacuer son terrain, au motif que sur une partie de ce terrain se trouvaient les ateliers affectés aux activités scolaires.
En 1996 et 1997, le requérant réitéra à plusieurs reprises sa demande d’exécution du jugement du 12 avril 1996. Il affirme avoir contacté quinze fois par téléphone l’huissier chargé de l’exécution dudit jugement, avoir formellement introduit quatre nouvelles demandes d’exécution et être allé deux fois en audience auprès des présidents du tribunal de première instance de Cluj
‑
Napoca et du tribunal départemental de Cluj.
Le 3 novembre 1997, sur son insistance, un huissier de justice auprès du tribunal de première instance de Cluj-Napoca, accompagné par le requérant, se rendit sur place. Il y dressa un procès
‑
verbal, dans lequel il notait que l’exécution du jugement du 12
avril
1996 était impossible en raison de la présence, sur une partie du terrain du requérant, des ateliers de l’école.
En décembre 1997, le requérant introduisit auprès du parquet une plainte pénale à l’encontre du directeur de l’école pour son refus d’exécuter le jugement du 12 avril 1996. La Cour n’a pas été informée de la suite donnée à cette plainte.
Le 20 novembre 1998, le requérant demanda à nouveau au bureau des exécutions judiciaires auprès du tribunal de première instance de Cluj
‑
Napoca à être mis en possession de son terrain. Il ne reçut aucune réponse.
Les 26 février et 14 mai 1998, le requérant se plaignit auprès du président du tribunal de première instance de Cluj-Napoca, du ministre de la Justice et de la Cour suprême de Justice du refus de l’huissier de justice d’exécuter le jugement du 12 avril 1996. Il leur demandait de prendre les mesures nécessaires afin qu’il soit mis en possession de son terrain. Aucune suite ne fut donnée à ces démarches.
Selon les informations dont dispose la Cour, le jugement du 12
avril
1996 n’est toujours pas exécuté à ce jour.
1.
Le requérant se plaint du refus des autorités d’exécuter le jugement définitif du 12 avril 1996, par lequel il s’est vu reconnaître le droit de propriété sur le terrain. Il invoque en substance une atteinte à l’article 6 § 1 de la Convention.
2.
Il estime aussi que son impossibilité prolongée de jouir de son droit de propriété sur ledit terrain constitue une atteinte au droit au respect de ses biens, au sens de la première phrase du premier alinéa de l’article 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention.
Le 12 novembre 2003, la Cour a reçu la déclaration suivante de la part du gouvernement roumain
:
«
Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire susmentionnée, le gouvernement roumain offre de verser au requérant la somme de 25
500
euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral, ainsi que pour frais et dépens, dans les trois mois suivant la date de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire, devant toutes les juridictions, y inclus l’exécution forcée des arrêts des instances nationales.
A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux qui sera égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.
»
Le 27 octobre 2003, la Cour a reçu une déclaration signée par le requérant, qui était ainsi rédigée
:
«
Je note que le gouvernement roumain est prêt à me verser la somme de 25
500
EUR au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
J’accepte cette proposition et je renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la Roumanie à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.
»
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 29
A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention.
Elle estime par ailleurs qu’aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de rayer l’affaire du role.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président