- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 31 august 2010
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Rusu împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6246/04 prezentate de Neculai și Alin Rusu împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 31 august 2010, într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 ianuarie 2004, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, se face următoarea decizie ÎN FAPT la originea cauzei se află o cerere (n 6246/04) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dnii Neculai Rusu ( primul reclamant mai întâi și Alin Rusu (adică cel de-al doilea reclamant, mai târziu) au sesizat Curtea la 13 ianuarie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În cazul în care o persoană fizică sau juridică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică,
o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană sau un organism care face parte dintr-un stat membru, o persoană sau o persoană, o persoană sau un organism sau o persoană, o persoană fizică sau un organism sau o persoană, o persoană sau o persoană, o persoană sau un organism, o persoană sau un organism sau un organism sau o persoană, o persoană, o persoană sau o persoană, o persoană, o persoană sau un organism, o persoană sau o persoană sau o persoană, o persoană, o persoană, o persoană,
o persoană sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism, o entitate, o entitate, o entitate, o entitate, o entitate, o entitate, o entitate, o entitate, o entitate, care face sau o entitate, care face sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism Printr-un rechizitoriu din 29 mai 2001, procurorul i-a trimis pe reclamanți în judecată pentru sfidare, fiind acuzați că bătuseră, la 12 martie 2001, D.C.,
un gardian al unui domeniu de vânătoare al acestora. Prin hotărârea din 7 mai 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Lugoj l-a condamnat pe primul reclamant, pentru sfidare, la șase luni de închisoare cu suspendare, la plata a 5 000 000 de lei Tribunalul și-a întemeiat judecata pe faptul că reclamantul a recunoscut faptele și pe declarațiile mai multor martori. În schimb, tribunalul l-a sesizat pe cel de-al doilea reclamant, considerând că declarațiile martorilor cu privire la participarea sa la incident au fost contradictorii, deoarece, dacă martorii N.C., A.C. și G.S. au declarat că l-au văzut pe cel de-al doilea reclamant însoțind pe tatăl său, martorii M.L. și D.M. au declarat că primul reclamant era singur, iar martorul S.P.
a afirmat că, împreună cu cel de-al doilea reclamant, s-a deplasat într-o altă localitate în ziua incidentului și, prin urmare, instanța concluzionează că participarea celui de-al doilea reclamant la incident nu putea fi stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Prin hotărârea din 6 noiembrie 2002, la apelul Parchetului și al primului reclamant, tribunalul departamental din Timiș a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. Parchetul și primul reclamant au formulat un recurs în recurs la Curtea de Apel din Timișoara. Prima audiere, la care numai reprezentantul Parchetului era prezent, a avut loc la 20 ianuarie 2003 printr-o decizie interlocutoare din 20 ianuarie 2003, Curtea de Apel a acceptat cererea primului reclamant și i-a acordat un termen pentru angajarea unui avocat.
Prin alte patru decizii interlocutorii din 17 februarie, 10 martie, 14 aprilie și 12 mai 2003, pronunțate în cadrul a patru audieri la care au fost citați reclamanții și la care erau prezenți numai D.C. și reprezentantul Parchetului, Curtea de Apel a acceptat cererile de amânare a primului reclamant, din motive medicale, motivate de certificate medicale. 10. Din aceleași motive medicale, Curtea de Apel Octoya o ultimă prelungire a termenului, în cadrul unei audieri din 9 iunie 2003, reclamanții au fost citați să se prezinte până la 16 iulie 2003. 11. Dezbaterile au avut loc la această dată în fața Curții de Apel din Timișoara, în absența reclamanților, care au fost reprezentați de un avocat.
Primul reclamant își motivează absența prin prezentarea unui nou certificat medical. Avocatul a solicitat anularea deciziilor anterioare și subsidiară a unei reduceri a pedepsei aplicate primului reclamant. Nu a fost administrat niciun mijloc de probă. 12. Prin hotărârea din aceeași zi, Curtea de Apel a respins recursul primului reclamant, pentru lipsa motivării, a primit recursul la Parchet, a anulat judecata Tribunalului de Primă Instanță din Lugoj și a rejudecat cazul pe fond. 13 Curtea de Apel a hotărât că participarea celui de-al doilea reclamant la incident a fost dovedită prin depozițiile a doi martori și prin faptul că mijloacele de apărare privind absența sa de la locul încălcării nu fuseseră folosite încă de la începutul procesului.
14. În ceea ce privește primul reclamant, Curtea de Apel a considerat că pericolul social cauzat de încălcare impunea o majorare a pedepsei, care a fost prelungită de la șase luni la un an de închisoare cu suspendare. Dreptul intern relevant 15. Dispozițiile legale relevante sunt descrise în Hotărârile Ilișescu și Chiforec c. România, nr. 77364/01, §§ 18-19, 1 decembrie 2005 și Spinu c. România, 32030/02, § 38-39, 29 aprilie 2008. GRIEFS 16. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil. 17. Reclamanții invocă, de asemenea, art. 2 alineatul (1) și art. 7 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 18. Invocând art. 13 din Convenție, ei se plâng în sfârșit că Curtea de Apel de la Timișoara a primit recursul la Parchet, fără a efectua o examinare completă a motivelor invocate.
Reclamanții susțin că au fost condamnați de instanțele care nu au respectat dreptul la apărare, deoarece nu au fost prezenți la ședința recursului în recurs și, în absența unor dovezi, Curtea de Apel de la Timișoara nu a emis nicio nouă dovadă în raport cu cele ale instanțelor inferioare. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 20. Guvernul consideră că această cauză trebuie să fie distinsă de cauza Constantinescu c. România (n 28871/95, § 59, CEDO 2000 VIII). Pe de o parte, susține că, în fața Curții de Apel din Timișoara, reclamanții au fost citați de șapte ori și că, de fiecare dată, nu s-au prezentat, ceea ce reprezintă o renunțare implicită la dreptul lor de a prezenta și de a se apăra.
22. Pe de altă parte, guvernul consideră că prezenta cauză nu implică aplicabilitatea articolului 385 § 3 din Codul de procedură penală, conform căruia, în cazul în care procedura de recurs vizează o decizie care nu este susceptibilă de a fi invocată, instanța este obligată să examineze cazul sub toate aspectele sale, fără a se limita la mijloacele și la cererile invocate de partea care a formulat acțiunea. 23. Curtea amintește că o procedură care se desfășoară în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din convenție.
Cu toate acestea, rămâne ca o negare a justiției să se constituie atunci când un individ condamnat in absențaia nu poate obține ulterior ca o instanță să se pronunțe din nou, după ce l-a ascultat, asupra temeiniciei acuzației în fapt și în drept, deși nu s-a stabilit că a renunțat la dreptul său de a se prezenta și de a se apăra, sau că a intenționat să se sustragă justiției (Cozza c. Italia, 12 februarie 1985, § 29, seria A n Somogyi c. Italia, 67972/01, § 66, CEDO 2004-IV, Medenica c. Elveția, n 20491/92, § 55, CEDO 2001 Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 82, CEDH 2006 II. 25. De asemenea, reamintește că a concluzionat deja încălcarea articolului 6 alineatul (1) din cauza condamnării unui inculpat fără ca acesta să aibă posibilitatea de a depune și de a se apăra (a se vedea mutatis mutandis, Constantinescu menționat anterior, §§ 56-61).
26. Curtea constată de la început că, spre deosebire de cauza Constantinescu, citată anterior, prezenta cauză nu pune în discuție aplicarea articolului 385 alineatul (3) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în cazul de față, chiar dacă Curtea de Apel de la Timișoara s-a pronunțat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, aceasta nu s-a limitat la exercitarea unui rol de instanță exclusiv în ceea ce privește erorile de drept, ci a efectuat propria sa apreciere a faptelor pentru a verifica dacă acestea erau suficiente pentru a permite condamnarea reclamanților.
Prin urmare, instanța de apel a fost nevoită să cunoască cazul în fapt și în drept și să studieze în ansamblu problema vinovăției sau a nevinovăției (a se vedea Spinu c. România, n 32030/02, § 55, 29 aprilie 200827). În ceea ce privește argumentul guvernului privind refuzul reclamanților de a se prezenta în fața Curții de Apel de la Timișoara, Curtea amintește că o instanță de apel este obligată să ia măsuri pozitive pentru a-și putea îndeplini obligația de a audia personal un inculpat (Spinu c. România, citată anterior, § 58, Mihaiu c. România, n 42512/02, § 39, 4 noiembrie 2008). 28. În cazul de față, Curtea de Apel de la Timișoara i-a citat de șapte ori pe reclamanți, dar aceștia nu s-au prezentat la niciuna dintre audieri, inclusiv la cea din 16 iulie 2003, în cursul căreia au avut loc dezbaterile și pentru care Curtea de Apel i-a avertizat că este vorba de un ultim citat și fără ca cel de-al doilea reclamant să fi invocat vreun motiv pentru absența sa.
În plus, Curtea constată că, în cursul ședinței, reclamanții erau reprezentați de avocatul lor care a intervenit în numele lor. În aceste circumstanțe și fără a aduce atingere faptului că cererile repetate de amânare formulate de primul reclamant au fost motivate de motive medicale, Curtea consideră că instanța de apel a utilizat toate mijloacele de care dispunea pentru a se asigura că reclamanții au fost prezenți la dezbateri. 29. Prin urmare, reclamanții au contribuit în mare măsură la crearea unei situații care să îi împiedice să se prezinte în fața instanțelor române (a se vedea mutatis mutandis cauza Medenica c. Elveția, citată anterior, punctul 58). În plus, aceștia ar fi putut prevedea în mod rezonabil consecințele comportamentului în cauză (a se vedea mutatis mutandis Jones c. Regatul Unit (dec.), 30900/02, 9 septembrie 2003). 30. În ceea ce îl privește pe primul reclamant, a fost condamnat în primă instanță la șase luni de închisoare cu suspendare.
Condamnarea a fost confirmată de tribunalul județ din Timiș. Curtea de apel din Timișoara a respins recursul primului reclamant pentru nemotivare, a primit recursul la Parchet și a majorat pedeapsa. Cu toate acestea, Curtea constată că, în ceea ce privește condamnarea în sine, primul reclamant nu a utilizat în mod regulat căile de atac interne la dispoziția sa, acțiunea sa fiind respinsă pentru lipsa motivării. 31. În ceea ce privește al doilea reclamant, a fost condamnat de instanța de apel fără a fi ascultat în persoană, Curtea de apel din Timișoara a efectuat, în cadrul unei căi de atac ordinare, o nouă apreciere a elementelor de probă examinate în primă instanță. Cu toate acestea, nu se contestă faptul că a fost citat la ședința în recurs.
32. Curtea concluzionează că, prin propria lor lipsă, reclamanții nu erau prezenți la ședința în recurs (a se vedea § 29 de mai sus). 33. În aceste condiții, Curtea consideră că motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție ar trebui respins ca fiind vădit nefondat în sensul articolului 35. § 3 și 4 din Convenție. Griefs din art. 2 alin. (1) și (2) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 34. Reclamanții invocă cele trei articole menționate anterior, fără a-și susține obiecțiile. Prin urmare, Curtea le respinge ca fiind vădit nefondate în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Grief din art. 13 din Convenția 35. Invocând art. 13 din convenție, reclamanții se plâng de faptul că Curtea de Apel de la Timișoara a primit recursul la Parchet fără a face o examinare completă a mijloacelor în cauză.
36. Curtea amintește că, în sensul articolului 13 din convenție, caracterul efectiv al unei căi de atac nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant (Kudła c. Polonia) [GC], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000 XI. Aceasta constată că, în speță, cauza reclamanților a fost examinată succesiv de trei instanțe diferite. Prin urmare, Curtea respinge acest motiv ca fiind vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Moduleer Președintele
TROISIÈME SECTION
DÉCISION
SUR LA RECEVABILITÉ
de la requête n o 6246/04 présentée par Neculai et Alin RUSU contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant le 31 août 2010, en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 13 janvier 2004, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 6246/04) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État, MM. Neculai Rusu (« le premier requérant » et Alin Rusu (« le deuxième requérant »), ont saisi la Cour le 13 janvier 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Les requérants sont représentés par M e Petru Antoni, président de la Ligue de la justice contre la corruption et les abus en Roumanie. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l'espèce
Les requérants sont nés respectivement en 1954 et 1978, résident à Hodoș, dans le département de Timiș et sont père et fils.
Par un réquisitoire du 29 mai 2001, le parquet renvoya les requérants en jugement pour outrage. Ils étaient accusés d'avoir frappé, le 12 mars 2001, D.C., un gardien d'un domaine de chasse leur appartenant. La bagarre eut lieu sur le fond de conflits récurrents entre les requérants et D.C., qui avait utilisé le domaine susmentionné pour faire paître ses moutons.
Par un jugement du 7 mai 2002, le tribunal de première instance de Lugoj condamna le premier requérant, pour outrage, à six mois de prison avec sursis, au versement de 5 000 000 de lei de préjudice moral à la victime, ainsi qu'au remboursement des frais d'hospitalisation et de justice engagés dans la procédure. Le tribunal fonda son jugement sur le fait que le requérant avait reconnu les faits et sur les dépositions de plusieurs témoins.
En revanche, le tribunal acquitta le deuxième requérant, jugeant que les dépositions des témoins quant à sa participation à l'incident étaient contradictoires. En effet, si les témoins N.C., A.C. et G.S. avaient déclaré avoir vu le deuxième requérant accompagner son père, les témoins M.L. et D.M. avaient déclaré que le premier requérant était seul, et le témoin S.P. avait affirmé s'être rendu, accompagné par le deuxième requérant, dans une autre localité, le jour de l'incident. Dès lors, le tribunal conclut que la participation du deuxième requérant à l'incident ne pouvait être établie au-delà de tout doute raisonnable.
Par un arrêt du 6 novembre 2002, sur appel du parquet et du premier requérant, le tribunal départemental de Timiș confirma le jugement rendu en première instance.
Le parquet et le premier requérant formèrent un pourvoi en recours devant la cour d'appel de Timișoara.
La première audience, à laquelle seul le représentant du parquet était présent, eut lieu le 20 janvier 2003. Par une décision interlocutoire du 20 janvier 2003, la cour d'appel accepta la demande du premier requérant et lui octroya un délai pour engager un avocat. Par quatre autres décisions interlocutoires des 17 février, 10 mars, 14 avril et 12 mai 2003, prononcées lors de quatre audiences auxquelles les requérants avaient été cités à comparaître et auxquelles étaient présents seuls D.C. et le représentant du parquet, la cour d'appel fit droit aux demandes d'ajournement du premier requérant, pour des raisons médicales, motivées par des certificats médicaux.
Pour les mêmes raisons médicales, la cour d'appel octroya une dernière prorogation de délai, lors d'une audience du le 9 juin 2003. Les requérants furent cités à comparaître pour le 16 juillet 2003.
Les débats eurent lieu à cette date devant la cour d'appel de Timișoara, en l'absence des requérants, qui étaient représentés par un avocat. Le premier requérant motiva son absence en présentant un nouveau certificat médical. L'avocat demanda l'annulation des décisions antérieures et subsidiairement une diminution de la peine infligée au premier requérant. Aucun moyen de preuve ne fut administré.
Par un arrêt du même jour, la cour d'appel rejeta le recours du premier requérant, pour défaut de motivation, accueillit le recours du parquet, annula le jugement du tribunal de première instance de Lugoj et rejugea l'affaire sur le fond. Elle condamna les requérants, pour outrage, à un an de prison avec sursis, au paiement solidaire à la victime de 5 000 000 de lei en réparation du préjudice moral, et au remboursement des frais d'hospitalisation et de justice engagés dans la procédure.
La cour d'appel jugea que la participation du deuxième requérant à l'incident était prouvée par les dépositions de deux témoins et par le fait que le moyen de défense concernant son absence du lieu de l'infraction n'avait pas été utilisé dès le début du procès.
Quant au premier requérant, la cour d'appel estima que le péril social causé par l'infraction exigeait une majoration de la peine, laquelle fut portée ainsi de six mois à un an de prison avec sursis. B. Le droit interne pertinent
Les dispositions légales pertinentes sont décrites dans les arrêts Ilișescu et Chiforec c. Roumanie , n o 77364/01, §§ 18-19, 1 er décembre 2005 et Spînu c. Roumanie , n o 32030/02, §§ 38-39, 29 avril 2008. GRIEFS
Sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de n'avoir pas bénéficié d'un procès équitable.
Les requérants invoquent également l'article 2 §§ 1 et 2 et l'article 7 de la Convention, ainsi que l'article 1 du Protocole n o 1.
Invoquant l'article 13 de la Convention, ils se plaignent enfin que la cour d'appel de Timișoara ait accueilli le recours du parquet sans pour autant procéder à un examen complet des moyens invoqués. EN DROIT 1. Griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention
Les requérants allèguent qu'ils ont été condamnés par les tribunaux en méconnaissance des droits de la défense, car ils n'étaient pas présents à l'audience du pourvoi en recours, et en l'absence de preuves, la cour d'appel de Timișoara n'ayant administré aucune nouvelle preuve, par rapport à celles des juridictions inférieures. Ils invoquent l'article 6 § 1 de la Convention qui dispose notamment : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
Le Gouvernement estime que la présente affaire doit être distinguée de l'affaire Constantinescu c. Roumanie , (n o 28871/95, § 59, CEDH 2000 ‑ VIII).
D'une part, il fait valoir que devant la cour d'appel de Timișoara, les requérants ont été cités à sept reprises et qu'à chaque fois ils ne se sont pas présentés, ce qui équivaut à une renonciation implicite à leur droit à comparaître et à se défendre.
D'autre part, le Gouvernement estime que la présente affaire n'implique pas l'applicabilité de l'article 385 6 § 3 du code de procédure pénale, selon lequel, lorsque la procédure de recours vise une décision qui n'est pas susceptible d'appel, le tribunal est obligé d'examiner l'affaire sous tous ses aspects sans se limiter aux moyens et aux demandes invoquées par la partie ayant formé le recours.
Les requérants s'opposent à cette thèse et maintiennent leur position concernant la violation de leur droit à un procès équitable.
La Cour rappelle qu'une procédure se déroulant en l'absence du prévenu n'est pas en soi incompatible avec l'article 6 de la Convention. Il demeure néanmoins qu'un déni de justice est constitué lorsqu'un individu condamné in absentia ne peut obtenir ultérieurement qu'une juridiction statue à nouveau, après l'avoir entendu, sur le bien-fondé de l'accusation en fait comme en droit, alors qu'il n'est pas établi qu'il a renoncé à son droit de comparaître et de se défendre, ou qu'il a eu l'intention de se soustraire à la justice ( Colozza c. Italie , 12 février 1985, § 29, série A n o 89 ; Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV, Medenica c. Suisse , n o 20491/92, § 55, CEDH 2001 ‑ VI ; Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 82, CEDH 2006 ‑ II).
Elle rappelle également avoir déjà conclu à la violation de l'article 6 § 1 en raison de la condamnation d'un accusé sans que celui-ci ait la possibilité de déposer et de se défendre (cf., mutatis mutandis, Constantinescu précitée, §§ 56-61).
La Cour constate d'emblée qu'à la différence de l'affaire Constantinescu , précitée, la présente affaire ne met pas en cause l'application de l'article 385 6 § 3 du code de procédure pénale. Toutefois, il convient d'observer qu'en l'espèce, même si la cour d'appel de Timișoara s'est prononcée dans le cadre d'une procédure de pourvoi en recours contre une décision rendue en appel, il n'en reste pas moins qu'elle ne s'est pas limitée à exercer un rôle de juridiction se penchant uniquement sur les erreurs de droit, mais a procédé à sa propre appréciation des faits afin de rechercher s'ils étaient suffisants pour permettre de condamner les requérants. Par conséquent, la juridiction de recours a bien été amenée à connaître de l'affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l'innocence (voir Spînu c. Roumanie , n o 32030/02, § 55, 29 avril 2008).
Concernant l'argument du Gouvernement relatif au refus des requérants de comparaître devant la cour d'appel de Timișoara, la Cour rappelle qu'une juridiction de recours est tenue de prendre des mesures positives afin de pouvoir accomplir son obligation d'entendre en personne un inculpé ( Spînu c. Roumanie , précitée, § 58, Mihaiu c. Roumanie , n o 42512/02, § 39, 4 novembre 2008).
En l'espèce, la cour d'appel de Timișoara a cité les requérants à sept reprises, mais ils ne se sont présentés à aucune des audiences, y compris celle du 16 juillet 2003, au cours de laquelle eurent lieu les débats et pour laquelle la cour d'appel les avait avertis qu'il s'agissait d'une dernière citation et sans que le deuxième requérant ait allégué un quelconque motif pour son absence. En outre, la Cour note que durant l'audience, les requérants étaient représentés par leur avocat qui est intervenu en leur nom. Dans ces circonstances et nonobstant le fait que les demandes répétées d'ajournement formulées par le premier requérant étaient motivées par des raisons médicales, la Cour estime que la juridiction de recours a utilisé tous les moyens dont elle disposait pour s'assurer de la comparution des requérants aux débats.
Par conséquent, les requérants ont, dans une large mesure, contribué à créer une situation les empêchant de comparaître devant les juridictions roumaines (voir, mutatis mutandis , l'affaire Medenica c. Suisse , précitée, § 58). Par ailleurs, ils auraient pu raisonnablement prévoir les conséquences du comportement en question (voir, mutatis mutandis , Jones c. Royaume-Uni (déc.), n o 30900/02, 9 septembre 2003).
En ce qui concerne le premier requérant, il a été condamné en première instance à six mois de prison avec sursis. La condamnation a été confirmée par le tribunal départemental de Timiș. La cour d'appel de Timișoara a rejeté le recours du premier requérant pour défaut de motivation, a accueilli le recours du parquet et a majoré la peine infligée. La Cour constate toutefois que, pour ce qui est de la condamnation en elle-même, le premier requérant n'a pas régulièrement employé les voies de recours internes à sa disposition, son recours ayant été rejeté pour défaut de motivation.
En ce qui concerne le deuxième requérant, il a été condamné par la juridiction de recours sans avoir été entendu en personne, la cour d'appel de Timișoara ayant procédé, dans le cadre d'une voie de recours ordinaire, à une nouvelle appréciation des éléments de preuve examinés en première instance. Toutefois, il n'est pas contesté qu'il a été cité à l'audience en recours. Il n'a fourni aucune explication pour justifier son absence.
La Cour conclut que c'est par leur propre carence que les requérants n'étaient pas présents à l'audience en recours (voir § 29 ci-dessus).
Dans ces conditions, la Cour estime qu'il y a lieu de rejeter le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, comme étant manifestement mal fondé au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Griefs tirés de l'article 2 §§ 1 et 2 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention
Les requérants invoquent les trois articles susmentionnés, sans toutefois étayer leurs griefs. Dès lors, la Cour les rejette comme étant manifestement mal fondés au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Grief tiré de l'article 13 de la Convention
Invoquant l'article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que la cour d'appel de Timișoara a accueilli le recours du parquet sans pour autant faire un examen complet des moyens en question.
La Cour rappelle que l'« effectivité » d'un « recours » au sens de l'article 13 de la Convention ne dépend pas de la certitude d'une issue favorable pour le requérant ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 157, CEDH 2000 ‑ XI). Elle constate qu'en l'espèce la cause des requérants a été examinée successivement par trois juridictions différentes. Dès lors, la Cour rejette ce grief comme étant manifestement mal fondé au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président